Moartea noastră laică
| MOARTEA NOASTRĂ LAICĂ de Panait Istrati |
| Toamna 1933 – primăvara 1934: Panait Istrati se află în sudul Franței ca să-și îngrijească sănătatea. În acest timp a scris Comentariul „pe marginea articolului Moartea noastră laică al lui Jean-Richard Bloch, publicat în revista Europe“. Comentariul este publicat postum de Alexandru Talex în „Cruciada românismului“, 25 decembrie 1935, fiind inclus în volumul Amintiri. Cugetări. Confesiuni. Editura Minerva, 1985. |
Aș vrea să rostesc încă vreo câteva cuvinte sincere, în aceste zile de singurătate prelungită, care mă redau propriei mele conștiințe. Dar mai întâi vreau să rog pe cititor să nu-și abată privirea de la acest titlu, cam macabru. Nu despre moarte vreau să vorbesc aci, căci niciodată n-am crezut în ea, netrăind-o încă. Despre ea nu am decât o ușoară experiență, și cititorul meu știe că nu am obiceiul de a-l întreține cu ceea ce îmi este prea puțin cunoscut.
Moartea laică este titlul pe care Jean-Richard Bloch îl dă „comentariului“ său din revista Europe, de la 15 februarie, de unde rețin numai această întrebare dominantă: Ce face societatea laică, pentru a ușura spaima omului care ține să moară laic?
„Societatea noastră laică este în stare de a predica, de minune, viteazului vitejia, și curajosului curajul. Dar ia să ți se slăbească rezistența organismului, inima să înceapă a da semne de oboseală, arteroscleroza să încetinească circulația sângelui, creierul să nu mai fie irigat puternic, uremia să-ți înăbușe gândurile, să începi a bate câmpii și să vezi ivindu-se în jur fantomele și spaimele? Cum o mai ia atunci la goană filosofia ta!“
Nu știu dacă cel care mi-a citit și corectat cu dragoste primele manuscrise în franțuzește, a simțit vreodată prezența morții în sângele său; dacă știe mai ales care-i chinul creierului nostru, în timpul sufocării care durează ceasuri întregi. Dar ca să putem sta de vorbă despre asta, nu-i necesar s-o știe din experiență, fiindcă el a pierdut oameni pe care i-a iubit mult și care au cunoscut o „moarte laică“. Jean-Richard Bloch a trebuit să știe cum să privească, în ochii lui Léon Bazalgette și, mai recent, în cei ai lui Jacques Robertfrance, amândoi aflați pe patul de moarte. Și poate că el a văzut, a simțit și a trăit supărătorul chin moral al omului căruia nu-i de ajuns un crucifix, pentru a-i potoli frica firească de necunoscutul ce se apropie.
„În acel moment, priviți societatea laică: ce face ea pentru un muribund? Istovit de cumplita luptă împotriva dezagregării, spiritul cere îndurare. Societatea laică nu știe decât să abandoneze pe apa sâmbetei acest creier degradat, incapabil de efort și năruit sub orice limită. Ea nu se încumetă să abordeze cu nenorocitul tema mântuitoare a morții, nici să armeze curajul „călătorului“ pentru marea încercare finală; ea însărcinează, umilă, pe medic ca s-o reprezinte și se pitește înapoia morfinei“.
Înfiorător de trist! Și adevărat!, adevărat mai ales pentru acei bolnavi care se știu mai mult sau mai puțin condamnați și care luni de-a rândul contemplă groapa căscată, neputând strânge în mâna lor tremurândă nici pe aceea a Domnului, nici pe aceea a omului. Căci, din fericire pentru omenire, trei sferturi din ea trebuie să moară fără să-și dea seama și fără să spere până-n ultima clipă. Omul este pus față-n față cu moartea, în mod crud, numai în cazul bolilor de lungă durată și care nu iartă. Aci, „minciuna medicală, promisiunile de însănătoșire, jalnice și neroade“ –despre care pomenește Bloch– nu pot să aducă, într-adevăr, agonicului lucid, decât „amărăciune și dezgust“.
„Numai medicul care va fi știut să devină confidentul și sfătuitorul bolnavului, ar fi în stare –substituindu-se preotului– să rostească muribundului acele vorbe rezonabile, de pace lăuntrică și resemnare, care îi sunt tot atât de necesare ca și uleiul camforat, digitalina și pantoponul“.
Iată un „subiect“ mare de meditație dureroasă!
Am de spus un cuvânt frumos asupra celor de mai sus, care nu va fi desigur definitiv, dar de care se va aduce aminte, căci ceea ce vreau să spun face parte din cele mai scumpe gânduri ale mele din acești ultimi doi ani pe care i-am trăit la pat, față-n față cu moartea, îngrozitor de singur în clipele cele mai nemiloase și lipsit de orice certitudine.
Nu! Pentru sufletul terorizat de spectrul morții nu-i altă salvare, în afară de credința totală în Dumnezeu! O spun eu, ateul total, după ce am simțit de multe ori împăinjenindu-mi-se ochii, iar inima oprindu-se într-o lungă sincopă.
Nu! Muribundul nu poate vorbi cu medicul despre sfârșitul său, fiindcă nu există „vorbe rezonabile“ ce pot fi rostite dinaintea unei judecăți care a încetat să mai existe. Cel care se teme de moarte, nu stă de vorbă decât cu cel Etern. În ziua când simțim pieirea noastră inevitabilă, trebuie să ne împărtășim cu sublimul. Medicul nu-i decât un om ca și noi. Să-mi aducă morfina și să-și păstreze pentru dânsul „vorbele rezonabile, de pace lăuntrică și resemnare“.
Numeroși vor fi acum „prietenii“ care văzându-mă vorbind astfel vor crede în „degradarea creierului meu“, așteptându-se din parte-mi la una dintre acele „faimoase convertiri“ în articulo mortis, cu care „biserica se împăunează“ și care s-a produs în timpul „morții lui Jean Barois“ —ne-o spune Bloch, dacă înțeleg eu bine– caz pe care eu nu-l cunosc. Subiectul e prea vast și oamenii —în general– sunt îndeobște cam dificili când este vorba să-și caute salvarea sufletului „în extremis“. Marele intelectual ateu –cerând preotul– se poate simți la fel de izbăvit ca și sugrumătorul popoarelor care, tolănit pe aurul și josnicia sa, îl cheamă pe Iisus la sine și sărută crucifixul. Biserica este îngăduitoare. Ea aduce izbăvirea, atât adevăratului credincios, cât și falsului credincios, precum și celui „convertit în articulo mortis“, aflați pe patul de moarte. Astfel, toată lumea e satisfăcută, pe pământ ca și în ceruri.
Dar nu despre asta e vorba aici. Succesele sau insuccesele bisericii mă lasă rece, de când am aflat o sumedenie de lucruri omenești despre care nu mă îndoiam nici înainte de această boală, care nu mă lasă să trăiesc și nici să mor.
Astfel, eu știu astăzi, între altele, că conștiința cea mai sincer îndepărtată de orice concepție divină –cum este conștiința mea– poate să se simtă, în anumite momente ale existenței, atât de străină în lumea aceasta, atât de incapabilă în a se înțelege în mod ideal cu oricine ar fi și, prin asta, atât de singură în fața spectrului morții, încât o neînvinsă nevoie de puritate pune stăpânire pe ființa noastră, cerând în ultima clipă o comuniune cu cineva supraomenesc. Ei bine, între această conștiință de mârșăvie terestră, pe care o numim în mod obișnuit păcat și această nevoie de puritate absolută, numită de obicei Dumnezeu, nu se află, la un păgân ca mine, nici un loc pentru preot și cu atât mai puțin pentru acel medic caraghios „confident și sfătuitor“, care crede că se poate substitui preotului și „să abordeze cu muribundul problema salvării de la moarte“, chiar dacă este, cu rare excepții, doar un fals om bun, fără suflet și dăruit cu totul familiei, banilor și politicii sale.
Unei atari creaturi omenești să merg eu și să-i încredințez ceea ce-i mai curat în sufletul meu? Nu, niciodată, nici lui și nici celuilalt, îmbrăcat cu sutană. Cui, atunci?
Biata creatură umană, care a avut nenorocirea să se nască cu un creier excepțional și care nu mai crede nici în oamenii care se dau drept reprezentanți ai lui Dumnezeu, nici în cei care jonglează cu știința, către care puritate terestră, picătură de sublim, își va putea întinde brațele-i descărnate, în timpul supremei încercări?
Ah, îngăduiți-mi să vă povestesc, pe scurt, o scenă de la Mânăstirea Neamț.
Într-o zi, se anunță un călugăr, spunând că are să-mi comunice ceva cu totul particular. Mă aflam în pat, cu sănătatea nu tocmai pe roze, dar îl primii. Era un roșcovan, mătăhălos, de cincizeci de ani, ce nu părea să aibă decât vreo patruzeci, foarte bine clădit, barbă stufoasă și mustăcios, voce spartă, o privire vinovată, cu înfățișarea trupului în mare neorânduială. Bătea câmpii. Îl opresc:
— Vorbești prea repede și fără nici un căpătâi. Mă obosești. Comportă-te aci, ca și cum ai fi singur la tine acasă. Și, înainte de toate, hai să ne cinstim cu un păhăruț de rom bun.
Afară, ger siberian. În odaia mea, o sobă mare țărănească răspândea o căldură binefăcătoare. Suntem singuri. Călugărul se lasă convins. Soarbe romul dintr-o înghițitură.
— Pot să-mi scot șuba?
— Da și pe urmă să-mi vorbești sincer.
Căci îmi îndruga o poveste despre un „accident“ care-i „otrăvise sângele“, de un tratament prea împovărător pentru „mizeria“ lui și de o datorie mare la farmacist, care nu mai voia să-i dea medicamente pe datorie. Așternui câteva cuvinte pentru farmacist.
— Ia biletul ăsta pentru datoria ta, îi spusei, dar ai curajul de a mărturisi că te roade sifilisul. Și apoi, am aflat că bei fără măsură.
Fața călugărului se lumină și un calm binefăcător îi cuprinse întreaga făptură. Îmi luă mâna:
— Nu m-au mințit cei care mi-au spus că ați fi un om în stare să-nțeleagă totul. Ei bine, o să vă vorbesc ca în fața Dumnezeului meu.
Dumnezeul său… Pentru că l-a iubit prea mult, pentru că nu a vrut să-l iubească decât pe „El“, și-a părăsit femeia, cei doi copii și puțina bunăstare și a venit, sunt douăzeci de ani de-atunci, să trăiască aci, în „sărăcie și castitate“.
Cu sărăcia a fost destul de simplu. A tras la jug ca „un bou“ și nu s-a hrănit decât cu mâncarea obișnuită aci, pe care „nici porcii n-o pot înghite“. Cât despre „castitate, temperanță, iată prăpastia!“ Aici rugăciunile nu i-au fost de nici un ajutor, căci „dracul a fost mai puternic“.
Vedeam pe „drac“ în fiecare zi, de vreo șase luni. Erau țărănci frumoase, cu ochi mari, surâzători, care veneau cu brațele „încărcate cu daruri“ pentru sfânta mânăstire. Erau adesea chiar și călugărițe chipeșe, cu privirea ipocrită.
— Aproape toți suntem pe-aci niște păcătoși, afară de sihaștri! Bem și preacurvim. Și sufletul meu? Din cauza lui, ca să-l purific, am venit aici… Or, iată că Dumnezeu m-a alungat, dându-mi un picior și am căzut mai jos ca niciodată. Te-întreb: cine o să vrea să-mi izbăvească sufletul?
— Eu, da, eu! Nu spui tu că sânt un sfânt? Crezi asta?
— Mi-ai dat dovadă. Dumneata știai dinainte cine sunt și nu mi-ai dat un picior. M-ai primit ca pe un adevărat frate!
— Și eu te iert, te dezleg de toate păcatele, care îți vor nimici în curând trupul, dar care nu ți-au pângărit sufletul, pentru că îl simt gemând în mâinile mele. Ți-ajunge asta? Iubești banul?
— Nu. De altminteri, aici, chiar cei care-l iubesc și-l strâng, nu profită de el. Rămâne mânăstirii, după moartea lor.
— Vezi deci și tu că nu se află păcătoși pe aici. Trăiți toți în sărăcie.
— Da, dar eu beau tot ce câștig și am patima cărnii, în timp ce, înainte de a deveni călugăr, nu beam și nu cunoșteam decât femeia mea. Atunci, de ce am venit la mânăstire? Pentru ce mă rog zi și noapte? Care-i dovada că Dumnezeu primește rugăciunea mea și că mă va ierta? Nu există nimic, fiindcă nu mă îndrept deloc. Dumnezeu nu-mi vrea sufletul, care se va duce în iad.
Nu am izbutit să-l conving pe călugărul Sofronie că dovada cea mai bună a purității sufletului său, sau mai degrabă a existenței lui Dumnezeii în ființa lui, era tocmai această conștiință pe care o avea despre mocirla vieții sale fizice, precum și refuzul de a se socoti mântuit, pe simplul fapt că devenise călugăr și se ruga zi și noapte.
Cât de departe sântem, față de toți acei credincioși, falși credincioși sau convertiți în extremis și care toți, unul mai înfumurat decât altul, gândesc că le este suficientă asistența bisericii, ca să aibe cugetul împăcat și să se socotească mântuiți! Mâine sau peste zece secole, când bisericile vor fi dărâmate și Dumnezeu nu va mai exista, ei se vor mulțumi să moară în tovărășia medicului „confident și sfătuitor“ pe care prietenul meu Bloch li-l recomandă. După ce se va fi „constituit, de bine de rău, o tehnică spirituală a morții, demnă de ceea ce se pretinde a fi viața noastră și grație căreia sfârșitul omului drept va înceta, în cele din urmă, să semene cu o debandadă“.
Ea nu va înceta câtuși de puțin, pentru această minoritate din care face parte călugărul Sofronie. Fiindcă viața noastră laică fiind ea însăși o debandadă, nici moartea noastră laică nu poate fi altceva. Noi trăim în imposibilitatea totală de a judeca ce-i drept și nedrept, egoismul nostru, orgoliul nostru, nevoia nestăvilită de viață materială ușoară ne orbesc și ne afundă în cea mai dezgustătoare prezumție. De-aci, aceste amăgitoare adeziuni în masă –fie că sunt de dreapta sau de stânga, din vremea noastră– deopotrivă lipsite de control și deopotrivă bazate pe forță, nu pe Dreptate.
De aici, de asemeni, singurătatea noastră, de care ne dăm seama numai în clipele de mare nenorocire, în decursul cărora avem uneori pofta de a ne face un examen de conștiință, pentru a ne da seama de dimensiunea golului înconjurător și zădărnicia eforturilor noastre de a ne cruța de suferință. „Nu iubesc umanitate zămislită din contemplarea suferinței“, spunea Sen, cu sfântă revoltă, în Condiția umană. „Sunteți sigur, Sen, că mai există și o alta?, întreabă pastorul, în pioasa lui sinceritate.“
Iată malentendu-ul[1] ce va sfâșia omenirea, până la sfârșitul secolelor.
Ea nu va izbuti să iasă din această situație decât pe calea renunțării, care conduce la nevoia de puritate absolută sau, dacă vreți, la nevoia de Dumnezeu. Această cale ne conduce astăzi prea târziu și doar arareori spre acest țel.
Dar acest exemplu nu poate veni nici de la biserica istovită din cauza inconsecvenței, nici de la triumful cutărui ideal materialist și sângeros, și încă și mai puțin de la aceste facultăți amorale și imorale, de unde Jean-Richard Bloch speră să vadă ieșind al său medic-preot de mâine.
Iată pentru ce moartea noastră laică, aidoma sufletului nostru, nu poate să semene decât cu o debandadă.
Notă[modifică]
- ↑ Neînțelegere, interpretare greșită.