Moartea lui Lumânărică

Jump to navigation Jump to search
Moartea lui Lumânărică
de Constantin Negruzzi


Martie 1843

Vă aduceți aminte de un sarac pre care îl întâlneați, sânt acum doi ani, pe uliți, prin piețe, pre la biserici, cerșitorind mila creștinilor și împărțind bogdaprostele în dreapta și în stânga?

Lumânărică nu mai este! — Dar cine era el, și care fu solia lui aice jos? singur nu o știa. De îl întrebai de unde este? „Nu știu, răspundea; știu numai că mama când m-a lăut mi-a zis: Niță, dragul meu! să cumperi lumânărele și să le împarți pe la bisericele. Atâta știu, atâta fac.“

Desculț, cu capul gol, încins cu o funie și cu traista în șold, Lumânărică păn-în ziuă colinda toate bisericele, împărțind lumânări și cerșitorind, nu pentru dânsul — lui nu-i trebuia nimică — ci pentru alții.

La un schit sarac lipsești clopotul; îndată Lumânărică îl ia din târg, se pune cu dânsul în mijlocul unei piețe, îl trage, și clopotul nu tace pănă ce nu-și câștigă plata. Curând arama sfântă va răsuna în aer chemând pre credincioși la rugăciune, și va spune în graiul său cel misterios lăudata faptă a săracului cerșitor.

O biserică n-are vestminte; Lumânărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decât o haină stremțoasă ce abia îi acopere goliciunea trupului; căci în zadar voiești să-l îmbraci. Dă-i o haină, o cămeșă; piste un ceas nu o mai are:       a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieș decât dânsul.

Videți această văduvă cu lipsa în față și cu desnădejdea în inimă. Încungiurată de șepte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la ușa bogatului, unde nu i se dete voie a împărți nici fărmăturile cu cânii lui, ticăloșia o apasă sub greul ei genuchi. Lumânărică o vede, o mângăie, și a doua zi îi aduce o vacă, care săturând cu laptele ei pre flămânzii copii, întroduce iarăș bucuria în bietul bordei.

Dar unde sântem noi în stare a înșira toate bunele fapte a acestui sfânt om! Ajunge a ști că saracul acesta cerșitor, îndemnat de plecarea sa și de o stăruință puternică, a zidit pănă și biserici. Să judecăm din aceasta, oare câți săraci am putea face fericiți cu abonamentul unei loje la teatru, unde învățăm a fi demoralizați, cu cheltuiala unui ospăț ce ne îmbuibă pântecele și ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade câte un colț din moștenirea copiilor noștri?

Dacă Lumânărică ar fi strâns toți banii câți a împărțit milei și a cheltuit cumpărând lumânări, clopote, vaci, vestminte ș.a., negreșit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.

Întru o zi, trecând pe lângă o biserică am văzut norod strâns, și am auzit cântând rugăciunile morților. În mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată și împodobită ca pentru un mort bogat, și un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe fața tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului, se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă.

În momentul acesta, arhiereul, apropiindu-se, dezvăli pre mort, și însemnând pe fața lui semnul crucei, zise cuvintele aceste:

„Doamne! odihnește sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeață, unde nu este întristare nici suspin, ci viață fără de sfâșit“.

Pătrunși de mare puternicia morței, am plecat capul, și privind icoana Mântuitorului, ce sta pe peptul mortului, am zis:

“Doamne! Doamne! Odihnește după moarte și sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumânărică“. Poate voiți a ști cine făcuse o așa pompoasă înmormântare cerșitorului?

Într-o dimineață, o damă văduvă — a căriia nume îl vom tăcea, respectând frumoasa ei faptă — găsi la poarta casei sale trupul lui Lumânărică, și

Văduva îngropă pre sarac!


Urmează nota de subsol, de care am amintit: „Lumânărică a murit în anul 1842 și este îngropat la biserica Talpalari.”