Moarte primului amorez

 

Un candelabru învelit cu tifon
printre oglinzi ca o mireasă trece;
prin pomi stau ochii fioroși ai pădurii
privind cum norii încep de Lună sa se frece.

Imensă ceață, iubito, coboară.
Din această de sus împreunare te cheamă o mană la fereastră:
e mâna mea din panoplii
care agită smintită batista cea mai albastră.

Dimineață înaintea oricărei dimineți,
albă și despuiată, Diana, te așteaptă pavilionul de vânătoare,
uite, toate urechile îi sînt desfăcute de ziduri
ca și cum ar asculta un clopot scufundat în mare.

E bătaia inimii tale îndepărtată, ocultă deasupra pădurii...
Vino să-ți sărut fiecare deget ca pe un tub de clarinet;
mai frumoasă ești decât Venera, fiindcă ai și brațe
și dacă ții degetele în vânt, marșuri funebre bântuie încet.

Vizitii la mâneci cu dantele pe care se poate ceti viitorul
ies din semințe ce cresc din melodii de moarte —
mă duce un cupeu sub pământ
prin ramuri goale pe dinăuntru ca niște conducte sparte.

Ce-mi pasă că intru în grote cu tăcerea?
Tu care treci nepăsătoare, cu ploile vei pătrunde felină;
odată ne vom întâlni într-un fluviu ascuns
zvâcnind unul într-altul, curgând spre lumină.