Moară a sufletelor moarte

Moară a sufletelor moarte de Mihai Eminescu
Din Timpul - 1881

Articol publicat în Timpul, 29 septembrie 1881

N-a trecut mult de când în unul din porturile Engliterei a apărut o corabie încărcată cu 600.000 de kilograme de marfă. De proveniență din șesul Dunării de Jos, încărcătura corabiei a fost trimisă la moară, măcinată și vândută. Dar nu era grâu ceea ce adusese corabia, nu cereale măcinase moara engleză, ci o marfă ciudată, neauzită pân-acuma… oase omenești. Făină de oase omenești a fost vândută spre a îngrășa ogoarele Engliterei.

Ale cui erau acele oase?

Ale soldaților căzuți înaintea Plevnei, ni se spune.

Bulgarii recunoscători au dezgropat pe rușii, pe românii cari au căzut pentru eliberarea patriei lor, pe turcii lui Osman și i-au vândut. Amestecați astfel, bieții cazaci de la Don, dorobanții din Vaslui și Vrancea, ostașii din trei continente ale împărăției osmane, toți la un loc au pornit la moară, sub a cărei pietre grele scrâșneau oasele vitejilor pentru a forma gunoiul trebuincios utilitarismului englez.

„Milowie“ se chema acea corabie cu morți; un nume ce merită a fi ținut minte.

Nu știm de ce astăzi, a doua zi după aniversarea a douăzeci și cincea a „Românului“, ne aducem aminte de-o vorbă a d-lui Dumitru Brătianu, care, suindu-se pe scaunul de prezident al Adunării, a comparat pe coreligionarii săi cu niște putregaie care se macină de sine.

Măcinatu-s-ar-fi oare țara aceasta întreagă cu oamenii ei fără veninul descompuitor adus din Fanar, fără ca asemenea venetici să fi avut influență asupra destinelor ei? Stinsu-s-ar fi orice patriotism adevărat, orice iubire de adevăr, fără ca să existe o asemenea moară a sufletelor moarte, o anume organizare care să încurajeze corupția și trădarea, un anume partid în ochii căruia fărădelegile, viciile, ignoranța și lipsa de omenie să fie titluri de recomandație?

Credem că nu. Răul pe care l-a făcut „Pseudo-românul“ în douăzeci și cinci de ani, apucând între pietrele clevetirii și invidiei, a batjocurii și vicleniei, tot ce țara aceasta avea respectabil, onest și de caracter, tot ce ea avea vechi și tradițional, întemeiat pe dreptate și bună credință, e un rău ireparabil, și strein a trebuit să fie omul, arhistrăin, care se bucură astăzi că țara sa seamănă Franței tot așa precum o cocotă de stradă ar semăna c-o împărăteasă. Din țăranca sprintenă, vioaie, deșteaptă, cum era România acum douăzeci și cinci ani, acești străini au ajuns în sfârșit a face această lume spoită, bolnavă, plină de paraziții Orientului și Occidentului, o lume matură pentru spital.

Și ieri în sala teatrului s-au serbat aniversarea acestei gradate înstrăinări, aniversarea morii sufletelor moarte, ridicându-se toasturi în onoarea morarului grec, C.A. Rosetti.

Fără deosebire s-au aruncat sub pietrele morii toată ființa țării acesteia; toate instituțiile, tot trecutul, toate datinele; vertebrele noastre istorice și morale, familiile noastre vechi, amestecate în origine cu însuși începuturile neamului românesc, Domnii noștri drepți și viteji, gloria noastră, sângele și sudoarea, ochii înțelegători și inimele înalte, zdrențele lui Șincai și capul lui Tudor, pentru a se măcina din ele acea imundă făină ce hrănește o pătură superpusă de străini, străini de aceeași origine cu Simeon Mihălescu, de aceeași origine cu aciia cari au vândut vertebrele materiale ale soldaților noștri corăbierului englez.

„Milowie“ ar trebui să se cheme gazeta „Românul“ după douăzeci și cinci de ani de activitate.

În adevăr măreață operă!

Sărac și pribeag, având drept unică zestre viclenia și cinismul, aruncat prin cine știe ce întâmplare pe pământul nostru, străin pentru el, d. C.A. Rosetti au aflat curând în Carada și în alții semeni ai cugetului și ai originii lui. Acum, când e în culmea operei sale, nu trebuie să fie oare mândru de ceea ce vede în urmă?

Odinioară o biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la el mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile lui; azi acea biserică stă pustiită prin necredință și nevoi. Spiritul speculei, a vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele.

Odinioară o clasă dominantă puțin numeroasă, incoruptibilă și păstrătoare a tradițiilor țării; azi dasupra oameni îmbogățiți prin camete, prin specule, prin ruina altora. Odinioară o organizație a muncii putând a rezista străinilor; astăzi acea muncă descompusă breaslă cu breaslă, sterilizată prin năvălirile negoțului străin. Odinioară legi răsărite din însuși datinile și deprinderile poporului, azi codici întregi traduși din franțuzește. Odinioară o dreaptă cumpănire între mijloace și trebuințe, azi deprinderea de mii de trebuințe străine, în disproporție cu puterea de producere a țării. Odinioară populația creștea și se înavuțea; azi se înavuțesc străinii, iar populația străveche se stinge pe zi ce merge. Din oasele ei măcinate de greutățile impuse de acești feneanți răsar și se hrănesc Caradalele, Costineștii, Pherikyzii și cum i-o fi mai chemând.

„Milowie“ ar trebui să-i cheme pe toți.