Moștenitorul

 

Mă rog, ce avea lumea să i se amestece în afaceri? Mai zilele trecute, când împlinise pe un datornic, să-l omoare și mai multe nu: „Că e un hain; că suge sângele oamenilor; că nu crede nevoile nimănui!” Ba le crede, le crede foarte bine, dar are și el necazurile lui. De unde pănă unde, au luat-o că e dator să-și împartă banii, în grămezi, pe la pragurile celor ce nu au! Pănă și de îmbrăcămintea lui se legau. Acum câteva clipe îl întâlni Gheorghe Poiană, casapul. - „Ei! da nu te-am văzut de un car de vreme, vecine Vasile!” — „Ia, de abia acum m-am îndurat să ies din casă, să-mi cumpăr o căciulă”, îi răspunsese. - „Cum să-ți cumperi o căciulă? Asta-i veche; sau poate ai luat-o din hala vechiturilor, toată-i mâncată de molii”. Parcă i-ar fi tras o palmă. — „Ei și?” îi zisese, „eu am luat-o ca să-mi ție cald. Îmi ține? Înseamnă că-mi slujește. Dacă nu slujește și ochilor dumitale asta nu mă privește. Eu nu dau parale pentru ochii altora”. Și plecă furios. Dar casapul îi strigă, de răsună ulița:

— „Mai bine ai da-o nepotu-tău, și ți-ai lua alta!”

În asta îl loveau toți: nepotul și nepotul. N-aveau decât să-l îmbrace ei, dacă-i purtau atâta de grijă!...

Cine dracul îl pusese să-și ridice casă în mahalaua în care dase cu împrumut? Așa-i trebuia!

Gândind astfel, Manea mergea fără să audă lătrăturile cânilor, care totdeauna îl luau drept un necunoscut. Nici nu-și dete seama când ajunse în ograda lui. Pe stratul de ninsoare, așternut pe cărare, văzu urme de pași.

— „Hm! mormăi, iar vreun calic!” Și din nou se dojeni. — Cine-l pusese oare să-și ridice casă în mahalaua asta?

În odaie, slujnica, o babă hărțăgoasă, pripășită de nevoi pe lângă gospodăria lui, făcea focul. Manea o întrebă:

— Cine a fost pe aici!

— Păi, Grecul, răspunse baba, vai de capul lui!

Manea își scoase paltonul, se mai învârti prin casă, gândind la tovarășul bun de odinioară, la Grecul, cum îi ziceau cu toții; apoi vârî mâna în buzunar:

— Na cincizeci de bani, când o veni să-i dai, și să mă lase în pace.

Ca și când baba n-ar fi înțeles i se apropie de ureche și-i țipă:

— Și să mă lase în pace, m-ai auzit?

— Ho! am auzit, răcni baba, căreia bătrânul îi răbda toate, pentru că nu-i cerea decât hrana. Baba mai vroi să spuie ceva, dar cuvintele casapului veniră din nou în amintirea lui Manea, îl cuprinse o toană de furie, și izbucni:

— Mă rog, căciula asta e mâncată de molii? E mâncată de molii căciula mea? Ei, și chiar de-o fi, îmi ține mie cald? Ce le pasă lor? Și de ce-mi tot scot înainte, zor nevoe, pe nepotul meu? Eu nu vreau să știu de dânsul!

Baba nu-i mai dete vreme să urmeze, începu ea:

Ba să știi. Trebue să știi, că e din sângele neamului dumitale. A fost și adinioarea pe aici„ am vrut să-ți spun și mi-ai tăiat vorba. E slab și gol, înghețat de frig, de-i erau mânile tari ca ciolanul. A venit să-i dai de un palton, de un cojocel măcar.

— Să-i dea maică-sa, răcni Manea, e al ei!

— Dar maică-sa ți-i soră.

— Dacă mi-i soră să adune ca frate-său. Eu am strâns ban lângă ban.

— Ai avut de unde, răspunse baba.

— Lasă că tot el o să mă moștenească, țipâ bătrânul scos din fire. Tot el. Și ce-a făcut pentru asta? Nimic, nici n-a dat din mâni! O să-i cadă bogăția de-a dreptul în palmă ca o pară coaptă.

Se apropie de babă, și cu ochii scoși, cu spume la gură, ca un apucat, urmă cu glasul răgușit:

— A umblat el pe ploi, pe viscole, după paraua intrată pe mâni străine? Și-a sfărâmat el picioarele în bolovanii ulițelor? L-au rupt pe dânsul cânii? A auzit el ocarile și blestemele pe care le-au auzit urechile mele? L-a urât pe dânsul lumea, și l-a arătat cu degetul ca pe mine? Nu. Și cu toate aceste el o să tragă folosul banilor ăstora, pe când eu voiu putrezi, colo, între patru scânduri. Iată pentru ce am trăit o viață de câne! Și să-i dau eu, cu mâna mea, banul? Eu? Să-i dee legea după ce voiu muri, legea făcută de trântori, legea care oprește să mă scoboare cu banii strânși, grămadă, lângă mine, în pământ. Lasă-l să tremure. Lasă-l să moară! Cel puțin așa n-oiu ști eu mâna care o să-mi împrăștie bogăția.

Manea se înnecă, glasul parcă i se curmă. Baba se uita la el cu ochi sălbatici, de huhurez, și-i zise:

— Uite-l, vine iar, spune-i și lui în față, să te cunoască încaltea.

Ușa se deschise încet. Un chip galben, cu ochii în fundul capului, un trup slab, subțiat parcă și mai tare în pardesiul ferfenițit, căpătat de pomană, lunecă ușor, ca o vedenie, până lângă bătrân și se plecă să-i sărute mâna. Manea și-o trase repede, se uită la trupul înfrigurat, ce tremura, își aminti la ce venea copilul să-l roage, și apucă marginea pardesiului între degete, prefăcându-se că-i încearcă grosimea. Apoi, cu glasul schimbat, miorlăitor, îi vorbi, arătând parcă bucurie:

— Ei! te-ai îmbrăcat pentru iarnă! Te-ai făcut cu palton! Dar știi că-i gros, e foarte gros. Da, da. Îmi pare foarte bine c-ai venit să-mi arăți și mie. Așa. Acum du-te că am puțină treabă.

Și, împingându-l spre ușă, urmă să-i vorbească:

— Da știi că ți-i gros paltonul! E chiar gros... Îmi pare bine, da, da, foarte bine.

Și închise ușa după băiat.

▲ Începutul paginii.