Moș Teacă/Cine e Moș Teacă?

Jump to navigation Jump to search
Moș Teacă Moș Teacă
de Anton Bacalbașa
Epizootia


Adevărat copil năzdrăvan! Din pricina lui nu se puteau odihni cinci mahalale. Nu era zi de la Dumnezeu în care părinții să nu se pomenească acasă cu vreo plângere: Tecuță a spart capul fetei mele! „Tecuță mi-a spart un geam! Tecuță a legat o tinichea de coada lui Samurache! Tecuță mi-a omorât un porumbel cu o piatră!„

Și toate boclucurile astea se spărgeau în capul părinților, care erau nevoiți să plătească cu bani nebuniile odraslei lor. Alteori, lucrul era și mai grav; proprietarul venea și spunea: „Domnule Teacă, eu nu pot să vă mai dau casa din pricina băiatului dumneavoastră; mi-am aprins paie-n cap cu mahalaua!” Iar părinții trebuiau să se mute, că n-aveau încotro.

Drept vorbind, însă, vina nu era numai a micului Tecuță, care, firește, la șapte ani nu putea să fie înțeleptul Solomon. Mai erau vinovați și părinții: le intrase-n cap că Tecuță al lor are apucături militărești și-l lăsau să facă tot ce-i trăsnea prin cap, numai să nu-și dezmintă viitorul. Pentru că, vorba domnului Teacă: „Tot omul se naște cu croiala lui; eu încă de mic dădeam semne c-am să fiu senator; îmi spune doica pă care am avutăr-o acasă că puteai să dai cu tunul și nu m-ai fi deșteptat când apucam să adorm!„

Așa și cu Tecuță. Toată dragostea lui de copil era să se joace de-a soldații. La Anul Nou, la ziua lui, la toate zilele mari nu cerea decât jucării soldățești:

— Tată, mie să-mi iei o pușcă! Să-mi iei un tambur-major! Cumpără-mi o cutie cu soldați...

Și peste trei zile, jucăriile ajungeau ferfeliță: de pușcă rămânea numai țeava, tamburul ajungea fără căciulă, soldații fără nasuri. Atunci începea devastarea geamurilor vecine, tinichelele de coada lui Samurache...

Cu toate astea, părinții erau încântați. Îl îmbrăcaseră pe Tecuță cu haine de căpitan și-i cumpăraseră o sabie de tinichea. Iar când îl întrebai: „Cum te cheamă?” el răspundea scurt: „Don căpitan Teacă!”

***

Dar copilăria nu ține mult. La opt ani, micul Tecuță a fost răpit de lângă duzinile-i de tamburi-majori și încorporat la școală. Aici firea lui cazonă s-a simțit încătușată de o nouă disciplină, de un regim care nu-i putea conveni.

— Eu sunt căpitan, striga Tecuță furios, nu vreau să port respect țivililor!

Și bieții profesori pătimeau cumplit de pe urma isprăvilor închipuitului căpitan. Cât pentru carte, Tecuță nu putea s-o sufere.

— Parcă mie-mi trebuie cărți de astea! Parcă Mihai Viteazu știa artmetică!

Și cărțile rămâneau cu foile netăiete, iar Tecuță rămânea repetent. La doisprezece ani, el ajunsese de-abia în clasa a doua primară, de unde a fost dat afară îndată ce guvernul pe care-l sprijinea domnul Teacă a căzut în opoziție.

De aici încolo începe viața aventuroasă a lui Tecuță. Șase ani de-a rândul a trăit pe lume fără să facă nimica bun. Dimineața pleca de acasă și se ducea să vadă soldații făcând instrucție, la amiază se întorcea, și apoi iar pleca, spre a se întoarce tocmai seara. Și nu era schimbare de gardă, nu era paradă, nu era retragere cu torțe la care adolescentul Tecuță să nu ia parte. Îl vedeai mergând pe lângă trupă, în pas reglementar, sorbind cu ochii pe sergentul-major — idealul lui.

Acum era destul de mare, făcuse cunoscuți printre sergenți, și adeseori dulăpiorul lui madam Teacă suferea efracțiuni, din care Tecuță își plătea luxul de a face chef la cantină înconjurat de toți subofițerii.

Azi așa, mâine așa, Tecuță creștea mare, dar mintea-i rămânea minte de subofițer reangajat, toată învățătura lui nu se urca nici până la nivelul școalei de adulți de la regiment. Și dacă mai pui la socoteală efracția dulăpiorului, apoi ușor vezi că aveau dreptate domnul și doamna Teacă să se pună pe gânduri și să cam înceapă a regreta neînfrânarea la vreme a fiului cazon.

— S-a isprăvit, Luxițo, nu mai merge! Băiatu s-a făcut un stricat și jumătate! La vârsta lui bea ca un aghiotant! Râde mahalaua de noi!

— Lasă, răspundea madam Teacă, peste un an facem noi ce-om face...

— De-ar trece mai curând!... Mi-e teamă să n-ajungă cine știe cum până atunci! E prea din cale-afară stricat, numai de militar e bun!

Și bieții bătrâni se rugau lui Dumnezeu să treacă anul ca ceasul.

***

La optsprezece ani, tânărul Tecuță intră în cariera care avea să-l facă mai târziu așa de popular.

I se făcu consimțământul tatălui, actul de vaccină și actul de botez. A fost mai greu cu certificatul de bună purtare din partea a cinci mahalagii; dar s-au găsit cinci oameni inteligenți, care au înțeles că actul ăsta însemnează salvarea mahalalei, și iată-l pe Tecuță în fața colonelului. Peste petiția prin care „subsemnatul, dorind a-mbrățișa cariera armelor în regimentul ce cu onoare comandați...” colonelul a pus un se aprobă și a doua zi Tecuță de aci încolo Teacă era tuns ca-n palmă și prevăzut cu garnitura complectă.

Văzându-l strâns în tunică, domnul Teacă s-a simțit mândru, madam Teacă a plâns, iar voluntarul a cerut ceva parale care i s-au acordat imediat, fără să mai fie nevoie de siluirea cunoscutului dulăpior.

***

Onoarea e dulce, borșul e acru — asta a fost cea dintâi constatare a voluntarului. Și, dacă n-ar fi fost intervenția peri- odică a sumelor țivile venite de acasă, adio, mâncare particulară! Cu șapte parale pe zi, ostașul Teacă nu ar fi garantat multă vreme de amoru-i nemărginit pentru apărarea patriei.

De altfel, greutatea-i a fost numai șase luni, căci după asta a fost „avansat caporal”. De aici începe epoca ordonanței nereglementare, a cizmelor văcsuite de alții, a unsoarei de curele oferite în mod grațios de magazinerul companiei, a capacului de gamelă cu tocană particulară, a pumnilor aplicați răcanilor care nu știu să poarte un respect caporalului!

Iar peste un an, calea de aur se deschise înaintea lui: cele două galoane de lână — funia de tei — fură-nlocuite cu șarpele de aur; don sergent Teacă intră în rândul subofițerilor.

Și trebuie să recunoaștem adevărul: asta a fost cea mai dreaptă avansare ce s-a făcut vreodată în armata română. Sergentul Teacă era un militar desăvârșit: croit bine din fire, el avea înfățișarea unui erou permanent. Apoi disciplina-i intrase așa de bine în minte, încât ar fi putut să-l taie un superior și n-ar fi zis pis. În schimb, să fi poftit un inferior să facă o greșală: acela care odinioară lega tinicheaua de coada lui Samurache găsise un întreg sistem pentru a introduce disciplina în rândurile armatei. Astfel, sergentului Teacă i se datoresc o mulțime de invențiuni care fac și în zilele noastre caracteristica și fala armatei, a acelei armate „fără de care un stat nu poate exista”. El a inventat plotonul de pedeapsă, cățeaua în spinare, gimnastica cu buturuga, ochirea soarelui cu baioneta la armă, butucii, aruncarea tesacului în scânduri de-a zbârnâitelea, chemarea dracului de la lampă... și alte măsuri disciplinare, „fără de care armata ar fi o adunătură de oameni periculoși societății”.

Să nu vă mirați, deci, dac-ați auzit ca și mine că n-au trecut bine doi ani de când sergentul Teacă a intrat în rândurile subofițerilor, și, prin înalt decret regal, el a fost înaintat la rangul de sublocotenent.

În privința asta s-au ridicat câteva obiecții. Au fost câțiva care au spus că Teacă de-abia știe a iscăli; dar raportul colonelului era așa de favorabil sergentului, încât ministrul l-a înaintat fără cea mai mică grijă, căci nu cartea, ci disciplina face pe adevăratul militar.

În calitate de sublocotenent, Teacă a fost un model pentru regiment. Însărcinat cu plotonul de recruți, cu popota ofițerilor, cu încvartirarea trupelor în vremi de mutare, cu compania de disciplină, cu tot ce era mai greu, el a dat întotdeauna dovezi de activitate și pricepere. Recruții lui ori dezertau, ori mureau, dar ieșeau adevărați soldați! Când se făcea la plotonul de recruți mânuirea armelor, se auzea de la cazarma „Cuza” la „Malmaison„, și adeseori puștile se rupeau în mâna soldaților.

Afară de asta, bun camarad, Moș Teacă nu bea decât împreună cu camarazii și nu-i pâra decât dacă cerea colonelul.

***

Într-o zi, locotenentul Teacă — peste doi ani ajunsese locotenent — se pomeni cu comandantul regimentului că-l ia deoparte:

— Locotenent Teacă!

— Ordonați, don colonel!

— Te rog să vii la mine la dejun, că am să-ți comunic ceva.

— Am înțeles, don colonel! Să viu cu trupa sau singur?

— Singur, locotenente.

— Prea bine, don colonel!

Și, peste un ceas, locotenentul era acasă la colonel, unde dejunul aștepta. După dejun, la care inferiorul executase exact ordinul de a bea fără grije, colonelul începu comunicarea:

— Ce ai zice, locotenente, dacă ți-aș propune ceva?

— Aș executa, don colonel.

— Uite ce e: este o fată aici în oraș. Cu fata asta eu sunt prieten bun; din pricina asta țivilii au început să scoată vorbe rele pe socoteala ei și să spuie că acum vreo cincisprezece ani, când fata avea douăzeci și cinci de ani, eu m-aș fi iubit cu ea... Pentru asta m-am gândit că numai dumneata ești destul de disciplinat ca să mă răzbuni...

— Da, don colonel, chiar acuma mă duc să dau ordin gornistului să mi-i cheme pă țivili la cazarmă. Patru zile la butuci și șase ceasuri cu cățeaua!...

— Nu așa, locotenente... Trebuie să mă răzbuni altfel: să te însori cu fata, ca să arăți că țivilii au mințit...

— Am înțeles, don colonel.

— Fata e bună, are vreo cincizeci de mii de franci zestre.

— Am înțeles, don colonel.

Și a doua zi, locotenentul Teacă adresă părinților fetei următoarea

CIRCULARĂ

Conform ordenului lu don colonel no... am onoare a vă face cunoscut să-mi acordați de urgență mâna fiicei dumneavoastră, pe lângă care veți anexa zestrea pă care a ordonat-o don colonel.

Totdeodată vă fac cunoscut că nu este adevărat ce se spune de către țivili că s-ar fi petrecut acum 15 ani, deoarece chiar don colonel spune că nu-i așa. Supirioru nu minte!

(ss) Locotenent Teacă

Iar peste o lună ziarele anunțau cu plăcere căsătoria simpaticului locotenent Teacă cu gentila domnișoară Caliopi Armășescu.

Tot corpul ofițeresc din garnizoană a luat parte la această nuntă, iar nuni au fost doamna și domnul colonel.

A fost o veselie mare, care s-a terminat, din nenorocire, printr-un mic scandal, pe care ziarele, care și-au făcut o meserie din a ataca armata, l-au atribuit ginerelui. Adevărul e însă următorul: la cadril, mireasa juca alături de un sergent-major, rudă cu dânsa. La figura a treia, sergentul-major trebuia să vină spre ginere, care era vizaviul miresei. Probabil că dintr-un spirit de disciplină, locotenentul s-a simțit ofensat de venirea asta și a strigat sergentului-major:

— La loc mișcarea! Nu mișca, leat!

Sergentul-major nevrând să înțeleagă ordinul, locotenentul a fost silit să-l lovească, iar pe mireasă a pedepsit-o cu patru zile pluton de pedeapsă în casă.

Atâta tot.

Peste cinci luni de la nuntă, tânăra Caliopi a dat la lumină un mic Tecuță de toată frumusețea.

Locotenentul, văzându-se avansat la gradul de părinte atunci când nu se aștepta deloc, făcu aspre observații soției.

— Dar bine, dragă Tecușor, răspunse Caliopi, eu sunt de vină?

— Da’ cine?! Știu că eu nu!

— Ba tocmai matale. Vezi, că prea ești iute... Copilu-ți seamănă matale: a ieșit în pas gimnastic.

— Bine-bine, zise locotenentul, care se bucura că-i seamănă moștenitorul. Numa un lucru nu-nțeleg eu: cum am fost avansat la gradul de părinte fără să am vechimea?

— Aoleu! Da’ bine, omule, vrei să faci ca toți proștii, la vechime? Meritu e să fii avansat la alegere, nu la vechime!

***

După câțiva ani, locotenentul Teacă fu avansat la gradul de căpitan — de astă dată la vechime.

În această calitate, căpitanul Teacă a slujit patriei vreo cincisprezece ani, până i-a albit păru-n cap. Pentru gradul de maior se cere examen, și căpitanul Teacă n-a voit să-nvețe decât reglementele cazone, pe motiv că toate cărțile țivililor nu fac parte nici măcar din micul echipament.

Rareori, însă, s-a văzut un căpitan așa de capabil ca Moș Teacă. Numele lui a făcut epocă, s-a popularizat, a trăit peste veacuri și a slujit de titlu unui volum de nuvele.