Mistere din București/O vizită

 

Să lăsăm monastirea în care intrarăm ca să vedem ce făcea Alexandru și să ne înturnăm în București ca să asistăm la cele ce se petrecu în urma esiliului.

Dăngescu nu fixase încă ziua plecărei sale. Crima ce săvîrșise prin pierderea Măriei îl preocupa în punctul că singura sa gîndire era pironită numai la dînsa și la cele ce s-ar întîmpla în urmă. Bolboacă îl încuraja neîncetat, dar nu avea destule argumente ca să-i răspîndească frica ca într-o zi Alexandru, descoperind infamia lor ar fi capabil să comită lucruri mari. Hotărîrea dar era anevoie de luat și a trebuit ca o întîmplare estraordinară să dea împrejurărilor trecute un curs neașteptat.

Într-o dimineață, pe la unsprezece ore, un servitor intră în camera Dăngescului și-i anunță că o caretă intrase în curte. Dăngescu se uitai pe fereastă și, după ce văzu cine era în caretă, strigă îndată către servitor:

— Du-te în grabă de priimește pe acel boier la capul scărei și invită-l în salon.

Servitorul iese și Dăngescu se îmbracă cu o haină neagră ca să priimească cu toată cuviința pe cel ce se vede că-i făcea onoare mare ca să-i viziteze.

„Ce caută la mine logofătul Dreptăței? cugetă el. Negreșit că a aflat ceva despre trecutul meu, sau poate a. venit ca să-l împrumut cu bani. În sfîrșit, voi vedea… Atîta prevăz numai că nejumulit nu scap. ”

Personagiul care venise la Dăngescu se numea domnu Gorniceanu și ocupa, precum văzurăm, foncția de mini- stru al Justiției. El era în vîrstă de șasezeci ani aproape, cu stare, cu influență și de familie mare. Statura sa era de mijloc și lipsa de înălțime i se suplinea printr-o grosime puțin comună. Părul îi era cărunt, fizionomia neînsemnătoare și prin urmare nu avea nimic pe dînsa ca să se distingă dintr-a unui om ordinar.

Acest personagiu fu introdus în salon de servitorul însărcinat cu priimirea lui, și cînd intră pe ușă, nu lipsi de a-l întreba:

— Dar ce, stăpînul tău nu este gata?

— Nu se îmbrăcase încă; dar poftiți, coconașule căci va veni îndată.

— Ba sunt gata, strigă Dăngescu care auzise ultimile cuvinte și care în acest moment ieșea din camera sa. Cu toată plecăciunea, cocoane Dumitrache, adăogă el fă- cîndu-i un compliment plin de respect.

— Cu plecăciune, cocoane Stamate, îi mulțumi ministrul Justiției.

Amîndoi intru în salon, se așed pe cîte un fotoliu și, după cîteva minute de tăcere, Gorniceanu zise:

— Este o zi minunată cea de astăzi și îmi pare rău că sunt reținut de foncție, căci altfel aș fi petrecut-o afară. Cum de nu te-ai dus pe la vreo moșie a dumitale, cocoane Stamate?

— Am fost reținut în București de o mulțime de treburi, cocoane Dumitrache. Aceasta este pricina care m-a făcut să-mi neglijez interesele și să fiu lipsit de mulțumirea de a respira un aer curat.

— Tot interesele și iar interesele ne opresc totdauna de a face ceea ce ne place. Eu unul le-am negligiat cu totul de cînd sunt în foncție, care foncție a devenit o povară mare pentru mine. Și crede-mă, cocoane Stamate, că, dacă ar fi pentru mine, mi-aș da demisia din minutul acesta, dar voi să fac plăcerea măriei-sale lui vodă, care dorește cu orice preț să dau un curs bun ramurei judecătorești.

— Și prea bine face măria-sa vodă de nu vă lasă să vă dați demisia. Sunteți o persoană neprețuită în minis- teriul Justiției, și vă mărturisesc că, de nu ai fi dumneata, s-ar alege praful de partea judecătorească și de dreptățile oamenilor. Eu unul nu am decît a vă lăuda.

căci, de cînd sunteți ministru, am cîștigat mai toate procesele ce le aveam pe la tribunale și pe la curți.

— Îi țiu pe toți în frîu, strigă Gorniceanu mîndru de laudele ce i se făcea. Am hotărît să stîrpesc abuzurile cu desăvîrșire și să fac schimbări radicale În toate curțile și în toate tribunalele din țară.

— Dacă nu mă înșel, ați mai făcut vreo șasezeci în zilele trecute?

— Este prea adevărat, dar încă nu am sfîrșit. Am de gînd să curăț și să mătur cu sutele. Ce zici de aceasta? Așa este că sunt activ și energic?

— Mai încape îndoială. Sunteți numai de un an la ministeriu și ați făcut minuni; ați lucrat cît altul nu ar fi putut nici în zece ani.

— Ș-apoi unde pui că m-am curățit de toată datoria care se urca la vreo șasezeci mii galbeni și mi-am dezrobit toate moșioarele? Ia spune-mi, ce zici?

— Ce să zic alt, cocoane Dumitrache, decît că vă admir capacitatea. Este cunoscut că omul mare este tot mare și că orice ar zice cineva ar fi de prisos.

— Și unde mai pui iarăși, că am mai cumpărat moșia Pîrlita pe nimic, care are aproape la o mie de clăcași?

— Nu mă îndoiesc de aceasta. Dumneavoastră, cocoane Dumitrache, sunteți singura persoană de capacitate în țara noastră; păcat numai că nu mai sunt și alții ca dumneata. Avem lipsă mare de capacități.

— Așa, cocoane Stamate: ai ghicit tocmai, bată-te sănătatea. Mă crezi, frățioare, că am obosit de tot?… Toată politica țărei a rămas pe spinarea mea și uite din pricina aceasta voiesc să-mi dau demisia căci sunt singur și nu mă poci lupta cu atîtea greutăți.

— Aveți dreptate, aveți toată dreptatea. Dar bine, dumneavoastră vă ocupați și cu politica țărei? ce face atunci postelnicu?

— Poftim vorbă! postelnicu, frate, este numai o mobilă, nu face nimic; ba face ceva: dă mese, joacă cărți, toacă la parale și întreține toate straienele care vin în București. Într-o zi, m-am dus la palat și m-am certat furcă cu domnitorul; i-am zis curat: Nu mai poci să mă lupt, măria-ta, am obosit ele tot; nu mai știu unde-mi este capul. Știi ce mi-a răspuns măria-sa? Habar nu ai?

— În adevăr, nu știu nimic, cocoane Dumitrache afară numai dacă veți avea plăcere să-mi spuneți.

— Cum de nu știi și dumneata? Mă prinde mirarea, căci am spus la o mulțime de lume. Unde trăiești, cocoane Stamate?

— Unde să trăiesc alt decît în București, cocoane Dumitrache; dar uite, nu știu nimic.

— Ei bine, clacă nu știi, să-ți spun eu: mi-a zis mă- ria-sa cu cea mai mare delicateță: Să nu faci una ca aceasta, arhon logofete, căci dacă-ți dai demisia, se va încurca toată politica țărei și voi fi silit să mă lepăd și eu de domnie. Fără dumneata, nu sunt bun de nimic.

— Ce spuneți, cocoane Dumitraehe! Așa v-a vorbit măria-sa?

— Tocmai așa, cocoane Stamate; nu am scos, nici nu am adăogat cel puțin o iotă. Uite iubesc pe domnitorul țărei și nu voi să-i stric hatîrul pentru lumea toată. Am hotărît să lucrez și să fiu ministru pînă voi muri ca să nu fie silită măria-sa să se lepede de domnie.

— Și prea bine veți face, foarte bine, cocoane Dumitrache. Se cunoaște că sunteți un adevărat român și veți face fericirea țărei.

— Negreșit că sunt român, deși tată-meu se zice că ar fi fost grec și că ar fi adăogat un „ceanu” la numele său; eu însă nu crez, și pentru aceasta iubesc pe români.

— Cum bunăoară unii zic și de mine că sunt de viță sîrb și că mă numeam odată Dangovici.

— Așa e lumea făcută ca să critice. Dar la spune-mi, cocoane Stamate, unde este Alexandru de nu-l mai văz pe nicăiri?

— Alexandru?… fiul meu?., . întrebă Dăngescu confuz și cu jumătate vocea.

— Da, Alexandru, fiul dumitale; aș dori să-l văz.

— Nu este în București; fiul meu a ieșit afară să se preumble.

— A avut dreptate, căci timpul este prea frumos. Cocoana Elenca tot afară este?

— Nevasta mea s-a dus la munte să facă băi și să la aer curat.

— Ce, nu este sănătoasă?

— Nu prea este sănătoasă, cocoane Dumitrache. De cîtva timp cam suferă de splină și de ficat.

— Și pe mine mi se pare că mă cam supără splina, unde poate lucrez prea mult! Și drept să-ți spui, aș avea mare trebuință ca să fac ceva băi, dar ministeriul nu mă lasă să fac nimic. Ce l puțin, de aveam un director bun care să poată să-mi ție locul!… Apropo, cocoane Stamate, m-am gîndit la Alexandru; știu că are studii bune și aș dori să-l fac director.

— Pe fiul meu director! ?… zise Dăngescu surprins și sculîndu-se deodată ca să se încline cu respect.

— Ce, te prinde mirarea?

— Negreșit, cocoane Dumitrache. Nu pentru că fiul meu nu ar fi în stare să ocupe postul de director, dar fiindcă este prea tînăr și nu a fost în nici o foncție pînă acum.

— Să nu te prinză mirarea nicidecum după ce vei afla intențiile mele și crez că, comunicîndu-le, le vei priimi cu o plăcere nespusă.

— Nu știu cum să vă mulțumesc, cocoane Dumitrache. Îmi aduceți în casă o mulțime de nuvele plăcute.

— Să scurtăm vorba, căci am o mulțime de treburi și mă grăbesc a mă duce la vodă care trebuie să fie prea neastîmpărat de nevenirea mea. Îl fac să mă aștepte prea mult mititelu. Iată despre ce am venit să-ți vorbesc: știi, cocoane Stamate, că am un singur copil, numai pe Aristița mea, care este așa de frumoasă cît și tînără. Ieri după-prînz, m-am pomenit cu dînsa că intră în camera mea, unde mă trîntisem puțin ca să mă odihnesc, și mă roagă să-i dau pe Alexandru dumitale de bărbat. Crede-mă că am rămas încremenit la această propunere și am început să rîz crezînd că era o glumă. Dar Aristița a început să plîngă și să-mi mărturisească că-l iubește și că nu poate trăi fără dînsul. Cînd băgai de seamă că vorbește serios, începui și eu să mă gîndesc serios și îi zisei că răspunsul i-l voi da astăzi. Aceasta m-a adus la dumneata ca să-ți fac propunerea de voiești să ne încuscrim.

— Auzi dacă voiesc!… priimesc încă cu bucurie cocoane Dumitrache. Printr-aceasta îmi faceți o onoare la care nu mă așteptam.

— Așa socotesc că partida nu este de lepădat. Deocamdată îi dau Aristiții mele de zestre moșia Pîrlita pe care am cumpărat-o de curînd și Gorniceștii care-mi dau arendă două mii galbeni, afară de o casă cu două etaje pe Podul Mogoșoaiei, o vie în Dealul cel Mare, bez garderobă, scule și altele.

— Sunt prea destule, cocoane Dumitrache, și mai mult încă decît trebuie; aceasta este o zestre din cele mai briliante.

— Negreșit că este briliantă, dar, ce e drept, îmi dă mîna să înzestrez bine pe unica mea copilă, care va fi și unica moștenitoare a averei mele întregi, căci numai pe dînsa o am.

— Nu știu cum să vă mulțumesc, cocoane Dumitrache. Sunteți un înger pentru mine și pentru fiul meu, care se va flata foarte mult cînd va afla că l-ați ales de ginere.

— Vezi numai să afle cît mai curînd, căci Aristița mea este iute și nu-i place să aștepte.

— Îl voi încunoștiința îndată, și mîine, nu mai departe, mă voi duce însumi să-l găsesc.

— Așa să faci, cocoane Stamate. Spune-i să grăbească să se întoarcă în București și să înceapă să viziteze și să-și curteze mireasa, căci peste o lună cel mult vom regula totul și-i vom cununa.

— Cît pentru aceasta să nu mai rămîneți la îndoială; este vorba pentru fericirea fiului meu și el îmi este unic ca și Aristița dumitale.

— Atunci la revedere, căci, precum ți-am spus, mă grăbesc, zise Gorniceanu sculîndu-se și dispunîndu-se ca să plece.

— Cu toată plecăciunea, răspunse Dăngescu înclinîn- du-se și conducînd pe Gorniceanu pînă în capul scărei.

Ministrul pleacă și Dăngescu în culmea bucuriei se întoarce suind scara cu o ușurință care nu era de vîrsta lui. În sală întîlnește pe Bolboacă și îi zice îndată ce-l vede:

— Vino după mine, Neagule. Am să-ți vorbesc de o bucurie mare.

Și Dăngescu intră în camera sa. Bolboacă intră după dînsul.

— Ce bucurie aveți, cocoane? întrebă vătaful de curte. Sunt în nerăbdare ca să aflu.

— Știi tu cine era boierul acela care plecă acum de la mine?

— Nu-l cunosc, cocoane, fiindcă nu l-am văzut bine în față.

— Este Gorniceanu, logofătul Dreptăței, care este bogat, nobil și care are o singură fată frumoasă ca un îngeraș. Ei bine, Neagule, a venit să-mi ceară pe Alexandru ca să-l facă ginere și director la logofeția lui. Fetei îi dă o zestre însemnată cum n-a mai dat nimeni în țara noastră. Dumnezeu să fie lăudat; iată și pentru mine o bucurie mare care n-a intrat de multă vreme în casa mea.

— În adevăr, este o mare fericire și o partidă minunată, și s-ar realiza negreșit dacă ați dobîndi și consimțământul domnului Alexandru.

— Sunt sigur că-l voi dobîndi. Ce, te mai îndoiești, Neagule?

— Mă cam îndoiesc, cocoane, căci, după cele ce s-au întîmplat, îmi este frică că nu va priimi.

— Iar ai început cu prevestirile tale păcătoase. Ce dracu, Neagule, de te-ai făcut așa de ursuz?

— Nu sunt ursuz, cocoane, și dă-mi voie să-ți spui că te înșeli prea mult.

— Atunci esplică-te ca să mă conving.

— Esplicația este scurtă: mă tem prea mult că fata cojocarului va fi înțeles că noi am pierdut-o și că se va destăinui către domnu Alexandru îndată ce se va întoarce.

— Poftim vorbă!… în veci trebuie să te temi de cîte ceva, Neagule. Sunt sigur că Maria nu are cea mai mică bănuială că i se trage pierderea de la mine. I-am dat niște făgăduieli așa de plăcute și am priimit-o așa de bine încît nu se poate opri un minut la gîndirea că eu să-i fi făcut acest rău.

— Nu zice aceasta, cocoane: ea trebuie să fi băgat de seamă îndată ce se va fi întors acasă, știind că nu mai fusese nicăiri decît la dumneavoastră. Și afară de aceasta nu este o probă destul de învederată nevenirea ei de două săptămâni pe la dumneavoastră, pe cît timp v-a făgăduit că va mai veni să vă vază. Gîndiți-vă bine, cocoane; știți cît o iubește domnu Alexandru? de ce a fost capabil pentru amorul ei, și de ce ar mai putea fi în viitor aflînd că ea a fost pierdută prin… Înțelegerea ce am avut împreună?

— Crez că a uitat-o și că nu se va mai gîndi la dînsa, cînd va afla că se va numi director la Departamentul Dreptăței și că va deveni soțul unei fete frumoase și avute.

— Domnu Alexandru nu prea ține la atîtea bunuri. Socotesc încă că le disprețuiește; dumneata o știi aceasta așa de bine ca și mine. Bănuiesc foarte că în esiliul său dacă se mîhnește mai mult că și-a pierdut libertatea, este că nu mai poate vedea pe fata cojocarului.

— Mi se pare că ai început să aibi dreptate, Neagule, și dacă nu am cugetat cu maturitate, pricina este că bucuria mă amețise. Acea fată de cojocar este geniul meu cel rău care-mi stă stavilă la toți pașii meu. În adevăr, Alexandru ar fi în stare să mă refuze și să dau de rușine în fața unui om mare și puternic. Trebuie să ne curățăm de dînsa.

— Vezi așa, cocoane: nu ai putea să-ți redobîndești liniștea și fericirea decît numai cînd ne vom curăța de fata cojocarului. Odată fără dînsa, toate ne merg bine.

— Ai mai văzut-o de la întîmplarea opiumului?

— Nu am mai văzut-o.

— Ce dracu! nu ai trecut niciodată pe acolo?

— Și dacă am trecut, dar nu am zărit-o nici în prăvălia de cojocărie, nici în grădină.

— Nu cumva o fi plecat după Alexandru?

— Aceasta nu crez, căci nu știe unde se află.

— Atunci trebuie să fie acasă la dînsa; să te duci să te informezi, Neagule.

— Chiar astăzi, cocoane. Și ce porunciți să mai fac?

— Ce să faci alt decît să o trimiți pe lumea cealaltă.

— Trebuie să vă fiu prea devotat ca să mă însărcinez cu săvîrșirea acestui omor. Dar vă iubesc atît că sunt gata a mă espune să fac totul.

— Te voi susține, Neagule, și nu vei putea să cazi decît cînd voi cădea și eu. Dacă mă scapi de dînsa, fără vîlvă și fără zgomot, îți voi număra îndată o mie de galbeni.

— Știu că sunteți totdauna bun pentru mine, dar aceasta nu o voi face numai pentru interesul meu, ci pentru fericirea dumitale.

— Îți mulțumesc, Neagule. Scăpîndu-mă de Maria cu o mie de galbeni, voi cîștiga o sută de mii și voi avea în sfîrșit satisfacția de a vedea pe Alexandru la locul ce doresc.

— Și-l veți vedea, cocoane; am presimțirea că lucrurile ne vor merge bine. Mi-am și făcut planul.

— Aș!… ce spui!… Comunică-mi-l, Neagule, sunt curios să aflu.

— Să vedeți, cocoane: m-am gîndit că pentru a mai pune mîna pe Maria, va fi prea anevoie și chiar peste putință: ca să mă introduc în casa ei în cualitate de bărbat, și să o sugrum, voi face zgomot și voi fi tîrît la cinstita pușcărie; am găsit dar de cuviință să-mi raz barba și mustățile, să mă deghizez în femeie și să-mi pun toate silințele ca să nu fiu cunoscut. Voi intra în casa lor subt pretextul că m-a apucat colica pe drum, și ei mă vor priimi negreșit ca să mă adăpostească pînă îmi va trece răul. Odată în casă cu dînșii, mă voi preface neîncetat că durerile nu mă las și, în sfîrșit, voi avea timpul ca să arunc într-un pahar cu apă sau în altceva un prăfuleț ce voi lua de la un spițer, prieten al meu, și după ce va bea, colica îmi va trece și pe ici îmi va fi drumul.

— Înțeleg, înțeleg, zise Dăngescu apăsînd din sprinceană. Te pricepi foarte bine la drăcii. Ești un om plin de iscusință.

— Trebuie să o caut ca să te slujesc, cocoane.

— Și cînd îți vei esecuta proiectul?

— Chiar în seara aceasta, căci mi se pare că nu este timp de pierdut.

— Atunci du-te de-ți fă pregătirile.

— La aceasta mă și gîndeam, zise mizerabilul ieșind din cameră pentru a se duce să se rază și să se deghizeze.