Mistere din București/O adunare de mahala

←Capitul I - Frații Lungeni. Grădina Kiseleff. Pădurea Bănesii

Mistere din București de Ioan M. Bujoreanu
Capitul II - O adunare de mahala

Sunt mai mulți ani de cînd s-a introdus în adunările noastre de iarnă jocul lotoului, care este așa de inocent cît și oarecum amuzant, și mai cu seamă pentru acele familii puțin avute, carii își petrec nopțile fără ca să le coste nimic. Pe orice uliță și în orice societate și-ar îndrepta cineva pașii în nopțile de iarnă, ar fi sigur că va întîlni o mulțime de dame, domnișoare, bărbați tineri și bătrîni, împrejurul a două sau trei mese de loto, silindu-se, care de care, cînd îi ajunge rîndul, să surnumească cifrele după bilele ce scoate din săculeț cu epitete mai mult sau mai puțin spirituale, și se întîmplă foarte adesea ca să se strecoare în surnumirea cifrelor trivialități, răutăți, critici și vorbe picante, conform educației personalului ce compune societatea.

Voi face dar tabloul personalului și modul petrecerei societăței ce frecuenta casa Nodreanului.

Doamna Nodreanca fixase cîte o seară pe săptămînă ca să se strîngă acasă la dînsa persoanele ce compuneau adunările obicinuite ale mahalalei, ceea ce se și urma regulat de mai multe săptămîni. Dar în măsură cu înaintarea timpului, se strecurau din vreme în vreme necunoscuți subt diferite numiri și titluri cînd erau recomandați la intrarea lor într-o casă, spre esemplu: că erau din cutare provinție și că-și trag originea din cutare familie istorică, pe care nu o cunoștea nimeni, căci neapărat nu se ocupase cu lectura istoriei sau nu aveau poate timpul de a căuta și de a constata origina familiilor acelor domni în cărțile respective. Cu toate acestea se întîmplă mai totdauna ca acele familii istorice să-și tragă origina după taraba unei măcelării sau după lavița unei cîrciumi, părăsind șorțurile acelor onorabile comerțuri ca să se introducă în societăți prin mijlocirea capitalului ce realizase în mai mulți ani.

Într-o sîmbătă seara era mulțime în casa Nodreanului. Două camere spațioase destinate pentru priimire nu erau destul de încăpătoare ca să conție numărul invitaților. Jocul lotoului începuse: multe persoane carii nu găsise loc împrejurul meselor ocupau cîte un scaun și țineau cartoanele pe genuchi. În capul celei dintîi mese se afla o cucoană bătrînă și uscată, care purta niște ochelari fără coade, atîrnați de vîrful nasului și care își acoperise capul de un bonet alb cu funte mari; la dreapta și la stînga ei erau așezate cinci fete ale sale, toate trecute în vîrstă și aspirante la maritagiu; aceste șase dame compuneau familia Bărzoaielor, carii veneau înainte de toți și de toate ca să ocupe locurile principale; negreșit ca să atragă privirile societăței și să se găsească pețitori pentru acele cinci odoare carii gemeau subt jugul spe- ranței de mai mulți ani. Cu toate acestea ele nu lipsise de a se lupta în contra naturei ingrate, biruind-o prin buna întrebuințare ce făcuse din tinerețea lor.

La o altă masă erau așezați un domn bătrîn cu tînăra dumisale consoartă și juca loto de nevoie, ca să nu-și piarză din vedere mironosița care avea o figură vicleană și niște ochi ce se preumblau neîncetat pe tinerii carii se aflau vizavi de dînsa. Acestuia îi zicea domnu Gogman, care, din economiile ce făcuse în viață, cumpărase mai multe moșii și o femeie tînără, frumoasă și de familie bună.

Lîngă doamna Gogman se instalase cu forță o văduvă cu cincizeci ani în spinare și pretindea că în lăsatul de sec abia atinsese de al douăzeci și noulea. În toate adunările se așeza lîngă doamna Gogman sperînd că din mulțimea curtezanilor acesteia, carii se așezau vizavi de dînsa, va atrage privirile vreunuia și asupra încîntătoarei dumisale creaturi care purta cu cochetărie o coafiură încărcată de pompoane și de flori a căror greutate era în cumpănă cu capul său. Ar fi presupus cineva că acea damă căreia îi zicea doamna Bîlcioaia purta două capete demne de espus la vreo menajerie.

Alături cu doamna Bîlcioaia se afla o damă cu o talie de tambur-major, care se împodobise cu toate bijuteriile ce avea acasă. Figura ei era portretul fidel al unei pasări care se tînguie noaptea, și era așa de strînsă în corset încît abia putea respira. Această damă era măritată din amor cu un domn Brunescu, om în vîrstă, scurt, uscățiv, purtînd niște ochi de pisică în fundul capului, un nas comparativ cu ciocul unui vultur, al cărui vîrf intra în linie curbă într-o gură deschisă totdauna ca să asculte politica țărei, chiar atunci cînd nu se trata de dînsa. Domnu Brunescu conta foarte mult pe onoarea odoarei dumisale, ceea ce îl făcea ca în toate adunările unde era tîrît de dînsa să-și aleagă un loc care era mai retras și să se anueze după voie.

Un domn la modă, care nu de multă vreme începuse să zbîrnîie în lume, era neîncetat așezat lîngă doamna Bruneasca. Acestuia îi zicea domnu Mirinescu, care trecea în lume de atașe al doamnei Bruneaschi și care nu îndrăznea să deschiză gura într-o societate decît numai cînd elefantul dumisale îi da voie. În adevăr, domnu Mirinescu era bine făcut, bun băiat, dar nu prea avea parale; și ca să și le poată procura, hotărîse să înghiță cîte trei sau patru hapuri în douăzeci și patru ore. Ce e drept, hapurile erau foarte mari, anevoie de luat, dar doamna Bruneasca îi observa că ele nu pot supăra pe o fragă care se bucură de o constituție atît de solidă. Cu toate acestea ele făceau un efect contrariu, căci pe doamna Bruneasca o îngrășa peste măsură, iar pe sărmanul domnu Mirinescu îl redusese subt forma unei caracatițe.

Vizavi de domnul și de doamna Gogman, și de doamnele Bîlcioaia și Bruneasca, se aflau trei domnișori dintre carii, cel dintîi, căruia îi zicea domnu Repezeanu, purta un gheroc foarte ros, dar curat și încheiat de sus pînă jos ca un militar; atît numai că seara haina neagră nu se cunoaște dacă este nouă sau veche. Pe deasupra gherocului, acest domn, care neapărat avea vederea scurtă, atîrnase o mică lornetă de gît pe care o aducea din vreme în vreme la ochi ca să cunoască cifrele, deși cîteodată le însemna fără să se serve cu acea sticlă. Al doilea domnișor, care-și dregea neîncetat părul frizat și căruia îi zicea domnu Verigescu, lăsa să se vază un lanț falș de ceasornic, agățat de o jiletă albă, deși timpul era foarte aspru și etichetă nu esista în acele adunări. Ce l de al treilea domn, pe care-l înzestrase natura cu un gît de cocor și cu o statură de o înălțime rară, și care era fiul răposatului Săpunescu, era acoperit de un frac sau mai bine de un cvecher care se vede că-l purta de mai mulți ani, căci talia acei haine nu corăspundea nicidecum cu talia [lui]; după amîndoi umerii acestui domn se ridica două gulere ale cărui vîrfuri îl țineau neîncetat cu nasul în sus, ceea ce da domnului Săpunescu un aer foarte arogant.

A treia masă era ocupată de bărbați, dame și domnișoare carii aveau privirea și spiritul pironite pe cartoane, în temerea de a nu scăpa vreun număr din vedere. Domnul Nodreanu lipsea de mai multe zile, căci el plecase la o moșie, unde-l chemau interesele pentru mai multă vreme. Consoarta dumisale, care era frumoasă, tînără și bine făcută, nu lua parte la jocul lotoului căci, ca stăpînă de casă, urma să se ocupe cu priimirea și cu tratamentele invitaților.

— Dar așezați-vă odată, strigă bătrîna Bărzoaie; a trecut un ceas și numai o partidă am jucat.

— Aveți toți cartoane? întreabă doamna Nodreanca, învîrtindu-se între invitații săi.

— Eu aș voi să le schimb, zise una din domnișoarele Bărzoaie.

— Pentru ce să le schimbi, cucoană Aristițo? observă doamna Bîlcioaia. Abia o partidă s-a jucat, și le găsești rele pentru că n-ai cîștigat. Așteaptă cel puțin vreo trei sau patru partide; și afară de aceasta abia sunt de ajuns pentru toți.

— Cine strigă numerile? întreabă doamna Gogman, adresîndu-se către domnu Repezeanu.

— Dacă aveți plăcere, le voi striga eu, răspunse acesta, uitîndu-se cu lorneta ca să găsească săculețul cu bilele, pe cînd domnu Gogman călca pe consoarta dumisale pe picior, ceea ce însemna ca să nu se prea adreseze către tineri.

— Eu le strig, zise domnu Mirinescu, arătînd săculețul cu bilele și uitîndu-se drept în ochii doamnei Bruneaschi.

— Aide, sînteți toți gata? reluă bătrîna Bărzoaia; știți că s-a strîns treizeci firfirici în caniotă!

— A! dacă i-aș putea cîștiga! strigă o domnișoară Bărzoaie sărind pe scaunul său, voind să arate printr- aceasta că era sprintenă și ușurică; dar scaunul nu fu destul de solid ca să reziste unei asemenea greutăți; el se sfăramă și acea domnișoară era să cază dacă surorile sale, carii prinsese de veste, nu o rețineau. Ah! Dumnezeul meu, adaogă ea; cît p-aci era să caz. Ce șubrede scaune are doamna Nodreanca!

— Ai dreptate, domnișoară, încuviință doamna Bruneasca. În viață-mi nu mi s-a întîmplat să se cletene un scaun cu mine; dar aci mă tem foarte că voi cădea și eu ca dumneata.

Doamna Nodreanca, care era o damă bine crescută, le aduce două fotele fără a se supăra de puțina delicateță a acelor dame; ea se mulțumește numai a le răspunde că dacă ar fi băgat de seamă unde se așed, le-ar fi adus fotele îndată și că dacă pusese scaune, aceasta o făcuse în vederea ca să aibă loc mai mulți invitați.

— Tăcere că începem, reluă bătrîna Bărzoaie, care părea a fi prezidentul adunărei și care făcea cu fetele sale mai mult zgomot decît toți. Începi de trage, domnule Mirinescu.

— Ochelarii, strigă domnu Mirinescu cu o voce de pisică, după ce scoase o bilă din săculeț.

— De nu i-aș fi avut în două locuri, m-aș fi făcut foc pe dumneata, domnule Mirinescu, zise bătrîna Bărzoaie însemnînd numărul 88 pe amîndouă cartoanele.

— Eu nu-l am nicăiri, zise doamna Gogman.

— Nici eu, observă domnu Verigescu.

— Anii cucoanei Bîlcioaii, reîncepu domnu Miricescu scoțînd o altă bilă cu nr. 40 și începînd a surîde ca o mireasă, crezînd că printr-aceasta pronunțase o vorbă de spirit.

— Ei, bată-te sănătatea, domnule Mirinescu, zise doamna Bîlcioaia; negreșit că trebuie să fie douăzeci și nouă în cap; i-am împlinit în lăsatul de sec.

— Dacă nu mă înșel, este nr. 40, observă domnu Săpunescu, care își aruncase ochii pe bila ce scosese din săculeț domnu Mirinescu.

— Da, da, este 40, zise doamna Bruneasca rîzînd.

Auzind acestea, doamna Bîlcioaia sare cu furie după scaun; în săritura ce face îi cad mai multe flori din cap.

— E de mirare, domnule, ca să îndrăznești să vorbești ceea ce nu este, strigă ea aruncînd o căutătură furioasă asupra domnului Mirinescu. Nu cumva dumneata mi-ai văzut biletul de botez sau mă cunoști după măsele că am această vîrstă?

— Nu te ofensa, cucoana mea, îi zise doamna Bruneasca pe cînd sărmanul Mirinescu se ghemuise după dragonul său. Trebuie să aibi această vîrstă; nu-ți aduci aminte că dumneata erai logodită cînd eu mă jucam încă cu păpușile?

— Nu eram nici o logodită, îi răspunse doamna Bîlcioaia cu dispreț. Și dumneata te-ai jucat totdauna cu păpușoi, iar nu cu păpuși.

— Atunci nu știi ce vorbești, cucoană Bîlcioaio, reluă doamna Bruneasca, care începuse și ea să se înfu- rieze. Prea vrei să te faci mititică; mai întîi întreabă și pe domnișoara Zinca Bărzoaia, care era și dumneiei împreună cu noi.

Auzind bătrîna Bărzoaie că pe fata ei o amestecă în vîrstă doamnelor Bîlcioaei și Bruneaschi ridică capul, se scoală repede după scaun cu o mînie grozavă, și prin mișcarea ce face, ochelarii îi sar deodată din vîrful nasului.

— Mă rog, mă rog, ce zici? strigă ea adresîndu-se către doamna Bruneasca. Nu cumva pe fetele mele le puneți în rîndul dumneavoastră, cucoanelor, cînd nici cea mai mare n-a împlinit șaptesprezece ani?… Să faceți bine ca altă dată să nu mai vorbiți de fetele mele, c-o să vă pară rău. Luați-vă de păr cît poftiți, dar nu-mi amestecați și fetele în daraverile dumneavoastră. Auzi, auzi, să zică că fetele mele au copilărit cu dumnealor!… Mega și chirie!… Și, zicînd acestea, bătrîna Bărzoaie își face cruce, se reașază la locul său și își atîrnă ochelarii de vîrful nasului.

Atît doamna Bîlcioaia cît și doamna Bruneasca nu se hotărăsc a răspunde bătrînei Bărzoaie, care căuta cu lumînarea pricină de gîlceavă și anevoie ar fi scos-o la căpătîi cu dînsa.

— Nu-mi poate trece, pentru Dumnezeu! reluă în fine doamna Bîlcioaia. Auzi, eu de patruzeci ani!… dar la spune-mi, mă rog, domnule Mirinescu, o femeie de patruzeci ani mai face copii?

— Dar ce, dumneavoastră ați făcut vreunul? întreabă domnul Săpunescu fixînd pe doamna Bîlcioaia.

— Da, domnule, răspunse aceasta; în anul trecut am făcut un drăguț de îngeraș, să-l soarbă cineva cu lingura.

— Curios mi se pare! observă domnu Verigescu. Am înțeles, cucoană Bîlcioaia, că dumneavoastră sînteți văduvă de mai mulți ani, și nu pricep cum ați făcut un copil în anul trecut!…

— Îmi pare rău, domnule, că te amesteci unde nu-ți fierbe oala, îi răspunse cucoana pomponată și înflorată. Ai face mai bine să pricepi și să înțelegi că iarna nimeni pe pămînt nu poartă jiletă albă decît dumneata.

— Cel puțin eu îți mărturisesc, cucoana mea, zice acest domn ofensat, că nici eu nu am văzut pe vreo damă puind o grădină cu flori pe cap, ca dumneata. Mă iartă, dar parcă ești o bre…

— Ah! ce obrăznicie, strigă doamna Bîlcioaia făcîndu-se că leșină. Curînd o sticluță cu odicolon că-mi vine rău.

Și zicînd acestea, ea se lasă pe spate. Doamna Gogman, care se afla lîngă dînsa, o stropește cu odicolonul ce-i trecuse doamna Nodreanca, și domnișorul cu jileta albă, ca să evite scandalul ce se pregătea în contra sa, se face nevăzut din adunare, cu toate că nici o damă nu se gîndea a-i face împutări, căci doamna Bîlcioaia merita această lecție. Mirinescu era în punctul de a se lăsa de jocul lotoului și de a trece săculețul cu bile la un altul, dar doamna Bruneasca îl reține lîngă dînsa apucîndu-l de pulpana hainei. În fine, doamna Bîlcioaia își revine în sine, și fiindcă domnul cu jileta albă plecase din adunare, liniștea se stabilește.

— Domnule Mirinescu, fii bun de strigă numerile cum trebuie; ai văzut ce izvorăște din glumele dumitale!

— Fiți sigură de aceasta, cucoană Virginio, zise îndată tînărul. Veți vedea că de acum înainte nu-mi voi mai permite glume în considerațiunea observațiunei ce-mi faceți. Șaptesprezece, cinci, treizeci și trei; adăogă el după ce scoate trei bile din săculeț.

— Nu prea iute, domnule Mirinescu, observă bătrîna Bărzoaie; asta este cusurul dumitale; umbli ca poștia… Ah, Dumnezeul meu!… bucatele îmi vin la gură… Mi se pare că erau prea grase, și ticăloasei mele de bucătărese îi zic totdauna: Frusino, nu-mi plac bucatele grase; acum dacă te vezi într-un morman de grăsime, căci eu cumpăr orice cu îndestulare, pui ca nebunul cît ai dinaintea ochilor; dacă s-a cumpărat mai multă decît trebuie, oprește și pe mîine… curios lucru! ce greață am astă-seară; va trebui să iau trei hapuri de ale lui Morizon cînd mă voi pune în așternut. Dar nu mai scoți vreun număr, domnule Mirinescu? le strigi prea urît; cînd prea multe, cînd nicidecum?

— Așteptam să isprăviți ceea ce aveați de spus, îi răspunse el scoțînd un număr din săculeț. Douăzeci și unu.

— Îl am în două locuri! strigă domnișoara Bărzoaie sărind pe fotoliul său.

— Bagă de seamă, cucoană Zinco, să nu sfărami prin săriturile dumitale și fotoliul ce-ți aduse doamna Nodreanca, observă doamna Gogman care nu putea suferi pe toată familia.

— Ai mare greșală, doamnă Gogman, zise bătrîna Bărzoaie; fetele mele nu sunt grele, și dacă sar mereu pentru fitece lucru, pricina este că sunt prea vii, prea deștepte, prea zburdalnice; vezi, tinerețea așa e, bat-o pîrdalnecu. Îmi aduc aminte că și eu făceam ca dînsele cînd eram tînără. Și fetele mele îmi semăn întru toate.

— Patruzeci și nouă, strigă domnu Mirinescu, scoțînd o altă bilă din săculeț.

— Să-l bată Dumnezeu că nu-l am pe nici un carton, zise bătrîna Bărzoaie. Ce neroadă sunt de nu mă țiu de un fel de cartoane! Ieri alesesem pe cele bune și astăzi le schimb pe altele rele.

— Ce, s-a mai strigat numere? întreabă domnu Gogman, care de cîteva minute avea ochii ațintați pe lorneta vizaviului său.

— S-a mai tras multe, îi răspunse domnu Mirinescu.

— Atunci, mă iertați, adăogă domnu Gogman… n-am băgat de seamă… mă gîndeam la oarecare interese ale casei. Fii bun, domnule Mirinescu de-mi spune ce numere au ieșit acum în urmă?

— Patruzeci și nouă, douăzeci și unu și șaptesprezece.

— N-am pe nici unul din aceste numere, reluă domnu Gogman.

— Domnule Gogman, ar trebui să bagi seama, zise bătrîna Bărzoaie ridicînd capul. Cînd cineva joacă loto nu trebuie să vorbească, nici să se gîndească la interesele casei, decît numai cînd este acasă.

— Cucoană, te rog să-ți cauți de treaba dumitale, și fă bine de nu te amesteca de ceea ce fac alții. Ori poate nu ești bine unde ai mîncat bucatele grase?

— Nu ești complezant cîtuși de puțin cu damele, domnule Gogman. Cînd începi să vorbești, îmi vine greață.

— Prea ești grețoasă, cucoană.

— Aferim! iaca vorbă!… dar nu voi să mă supăr, fiindcă te cheamă domnu Gogman. Nu mi s-a întîmplat să auz în viață-mi un nume mai pocit ca al dumitale și care să se potrivească cu dumneata.

— Bine că numele dumitale este mai breaz, zise domnu Gogman bătrînei Bărzoaie.

— Treisprezece, strigă tare domnu Mirinescu, voind să precurme disputa.

— Nu mi-a plăcut niciodată să am cartoane cu punctu lui Iuda, zise îndată bătrîna Bărzoaie, care nu-și pierdea cumpătul, fiindcă era prea obicinuită cu certurile. Îmi aduc aminte că bucătăreasa mea pune ceapă multă în bucate. Ce apa este pricina de mi s-a stricat stomacul.

— Nouăsprezece.

— Uite, frate, că uitai: cum ziseși, domnule Mirinescu?

— Nouăsprezece.

— Dar mai-nainte?

— Treisprezece.

— Dar naintea lui treisprezece?

— Atunci va trebui să le reîncep pe toate.

— Așa, domnule; reîncepe-le pe toate, te rog, fiindcă sunt sigură că am scăpat două sau trei numere din vedere. Uite, dacă mi-o mai pune vreodată ceapă multă în bucate, oi să gonesc pe ticăloasa mea de bucătăreasă. Îmi aduc aminte că tot din pricina asta am fost bolnavă acum două săptămîni. Mi-e frică numai că nu mai am hapuri pentru astă-seară… Ce număr a ieșit naintea lui treisprezece, domnule Mirinescu?

— Șaptesprezece.

— Îți mulțumesc, acum poți urma; am două caterne (patru în rînd) .

— Eu nu am nici unul, zise cu întristare doamna Bruneasca… De ce nu tragi și pentru mine, domnule Mirinescu? Asta nu este frumos.

— Cînd aș fi în sac ca să poci vedea bilele, numai pentru dumneata aș scoate, doamna mea; răspunse grațiosul domnu Mirinescu. Și doamna Bruneasca începu să zîmbească, ca cum ar fi rămas încîntată de acest răspuns al atașeului său, căruia îi aruncă pe furiș o căutătură amoroasă.

— Aștept pe nouăzeci și pe patrusprezece, zise bătrîna Bărzoaie.

— Și eu am un catern! strigă o tînără fată de la a treia masă.

— Curios lucru! zise domnu Săpunescu, care părea prea distrat. N-am pus pînă acum mai nici un număr… Mi se pare că am prea urîte cartoane… dar asta nu mă face să mă mir, căci sunt prea nenorocit la acest joc!… Nu-mi aduc aminte ca să fi cîștigat odată măcar.

— Optzeci și nouă, strigă domnu Mirinescu, scoțînd un alt număr din sac.

— Ah! Dumnezeule!… ce aproape este de numărul nouăzeci care-mi lipsește!

— Treizeci și unu.

— Treizeci și unu? strigă domnul care purta lornetă; așteaptă, opriți!…

— Ce, ai cîștigat? întreabă bătrîna Bărzoaie cu ne- astîmpăr.

— Nu, dar am pe amîndouă cartoanele acest număr… cu care fac două terne (trei în rînd) .

— Uite, frate, cum m-am speriat; am crezut că făcuse cuinul… Domnule, te rog, nu mă mai speria astfel, dumneata care ești așa de liniștit la acest joc. Pe unde suntem, domnule Mirinescu? N-am auzit numerile din urmă.

— Dar doamnă, dacă vorbești întruna, nu este greșala mea.

— N-am vorbit eu, ci dumnealui a zis: opriți!… O! cînd aș vorbi și eu la loto, s-ar auzi și musca!… Ce număr a ieșit, domnule Mirinescu? Și, te rog, mă iartă de supărare.

— Treizeci și unu.

— Mai-nainte?

— Optzeci și nouă.

— Dar acum?

— Acum vom vedea ce este…

— Două, strigă domnu Mirinescu scoțînd încă un număr.

— Îl am și pe acesta în două locuri… mă face să-mi bată inima, Dumnezeule! ce frumoase cartoane am: sunt acoperită de catrene!… Dar am presimțire c-o să mă facă să cîștig numărul nouăzeci… Sunt amorezată de numărul ăsta… Domnule Mirinescu, mă faci să rabd prea mult. Păcat numai că-mi vin bucatele la gură.

— Parcă ziseși că dumneata, cucoană, nu vorbești și că ești așa de liniștită la jocul lotoului, că se aude și musca, observă domnu Săpunescu fixînd pe bătrîna Bărzoaie.

— Ai face mai bine, domnule, să vezi că porți niște gulere ca două coarne de cerb, îi răspunse bătrîna Bărzoaie care nu suferea pe nimeni să-i facă observații. De aceea îi ascultau toți neroziile fără să o contrarieze în temerea de a nu se espune a priimi răspunsuri insolente.

— Patruzeci și patru.

— Îl am și pe acesta. Mă rog, stați… nu mai am sticle; cucoana Gogman le-a luat pe toate.

— Eu, cucoană Bărzoaie? zise aceasta cu dispreț. Poftim, vezi ce am dinaintea mea!… Îmi pare rău că porți ochelari și tot nu vezi.

— Ba văz prea bine, cucoană. Firește că n-or să fie sticle de ajuns pe cîtă vreme le arunci vizaviului dumitale și rîzi cu dînsul.

Bătrîna Bărzoaie, cînd nu se putea adresa cu espresii proaste către o persoană care îi impunea, profera răutăți, cea ce și făcu în privința doamnei Gogman în vederea că bărbatul ei, fiind gelos, să-l întărite și să arunce scandal în menagi. Ea cunoștea în detaliuri toate menagiurile, viețuirea bărbaților cu nevestele lor și toate intrigile amoroase. Domnu Gogman, auzind că soția sa aruncă cu sticle în tineri, fără ca el să o vază, se scoală înfuriat, tîraște pe nevasta sa după dînsul, fără ca ea să se înprotivească, știindu-l cît era de brutal, și cînd era să plece din adunare, se adresează către stăpîna casei cu lacrămile în ochi:

— Cucoană Virginio, zise ea doamnei Nodreanchi; ies foarte mîhnită din casa dumitale și crez că multe dame vor face ca mine, pe cîtă vreme vei mai priimi în societatea dumitale pe acele Bărzoaie carii și-au priimit educația în cîrciumi și în case de pierz… Ea nu sfirși acest din urmă cuvînt că ieși cu soțul său, care o trăgea după dînsul cu putere.

— Ce? ce a zis fleoarța aia? strigă bătrîna Bărzoaie, căzîndu-i pentru a doua oară ochelarii din vîrful nasului. Auzi, cîrciumă!… Slavă Domnului, familia mea este cunoscută de toată lumea… Ei, taci, tîrfă nerușinată… că… c… ți-oi arăta eu; ai uitat cînd te întindeau crai la Cișmegiu și prostu de bărbată-tău mînca smîntînă cu cartofi la moșie. Dumnezeule, ce bărbați proștii au mai ieșit astăzi la maidan; uite, n-aude, n-a vede…

Doamna Nodreanca ieșise după domnu Gogman și după soția sa ca să le ceară iertăciuni și să-i liniștească. La înturnarea sa în casă, vine lîngă bătrîna Bărzoaie și-i zice:

— Îmi pare foarte rău, cucoană, că te agăți de toată lumea. Mă iartă, dar nu voi să iasă nimeni nemulțumit din casa mea. Te porți așa urît, încît mi-e frică că nici un om n-o să mai calce pe la mine.

— Poftim vorbă!… iaca na… dacă vrei să te cerți cu mine pentru o marțafoaică ca Gogmănoaia, m-aș mînia grozav; te încredințez, cucoană Virginio, că rău faci de o priimești pe la dumneata. Astfel de femei sunt arătate cu degetul, și acum văz că am făcut rău ca să-mi aduc fetele. De știam că o să fie și Gogmănoaia aici, nu eram nebună să fac așa mare nerozie. Mă rog, ce era să auz de la acea femeie, decît blestemății și vorbe nerușinoase, și copilițele mele, mulțumesc lui Dumnezeu, sunt cele mai cinstite, așa de cinstite și bune, că ferice de cei carii le vor lua. Orice ar vrea cineva la dînsele găsește: tinerețe, frumusețe, învățătură; ce e drept, zestre mare nu am să le dau, căci sunt multe și răposatul bărbată-meu, Dumnezeu să-i odihnească țărîna, n-a avut parte să trăiască ca să le sporească zestrea. Mi se pare însă că o femeie bună face mai mult decît zestrea și decît toate comorile din lume. Dar n-au avut parte, mititelele. Așa a lăsat Dumnezeu ca sufletele bune să sufere.

Și bătrîna Bărzoaie zicînd aceste din urmă cuvinte, își aduce batista la ochi ca să șteargă niște lacrămi care nu curgeau niciodată din uscații ei ochi.

Nu era cu putință ca să-i observe cineva vreo insolență, căci dacă răutatea ei atrăgea niște consecințe supărătoare, începea să facă discursuri lungi, să suspine și să plîngă, și printr-o asemenea metodă închidea gura la toți. Doamna Nodreanca, care era cu totul preocupată de altceva, rămase mulțumită și trecu în o altă cameră. În fine, zgomotul ce se făcuse la ieșirea domnului și doamnei Gogman se înpuținează și toți se reașează pe la locurile lor.

— Trebuie să stricăm această partidă și să începem alta, căci acum lipsesc doi, dintre carii putea să cîștige unul; zise domnu Mirinescu, care se pregătea să bage numerile în săculeț.

— Negreșit că așa urmează, încuviință doamna Bruneasca, care nu avea nici un tern pe cartoanele sale.

— Ba să mă iertați, strigă bătrîna Bărzoaie luînd batista de la ochi și puindu-și ochelarii. Partida nu se poate strica. Dumneavoastră ați voi să o stricați căci nu aveți nici un carton, iar eu care am cartoanele pline de caterne nu-mi vine neted la socoteală. Cum vă place, zău, să trageți spuza tot pe turta dumneavoastră? Scoate alte numere, domnule Mirinescu, și nu mai spune glume de-ale dumitale. O! bată-te sănătatea, ce haz ai!… atîta numai că nu vorbești serios.

Nu era cu putință să se strice partida, și fiindcă nimeni nu pretindea să se reînceapă alta, doamna Bruneasca face semn adjutantului său ca să urmeze.

— Optzeci și unu, zise domnu Mirinescu scoțînd un număr.

— Poftim, ce vă spuneam?… cu acest număr am mai făcut un catern și acum nu mai am decît caterne pe cartoanele mele.

— Douăsprezece.

— Am ieșit! am ieșit! strigă tînără fată de la a treia masă; am făcut cuinul… am cîștigat!

— Și aveam șase caterne, zise bătrîna Bărzoaie oftînd. Nu se întîmplă niciodată ca să piarză cineva cu șase caterne! Dar mă rog, nu stricați sticlele pînă mai întîi nu se face revizie.

Se face revizie cuinului fetei și bătrîna Bărzoaie vede cu mare părere de rău că este bună.

— Trebuie să ne încredințăm asemenea dacă sunt toate numerile în săculeț, observă doamna Bîlcioaia. Nouăsprezece și patruzeci și nouă nu s-au strigat nicidecum.

— E de prisos, zise bătrîna Bărzoaie; eu singură le-am numărat de două ori nainte de a ne pune la joc, și erau toate pe deplin.

Doamna Bîlcioaia însă nu păru mulțumită pe acest răspuns. Ea luă săculețul cu bilele de la domnu Miri- nescu, le numără pe toate și vede că lipsesc două; și, ca să se încredințeze că nu făcuse o greșală, le numără încă o dată.

— Ce vă spuneam eu? zise ea; iată că tocmai nouăsprezece și patruzeci și nouă lipsesc.

— Cum se poate? strigă toți afară de bătrîna Bărzoaie care zice uneia din fetele sale:

— Aristițo, maică, fiindcă tu te scoli mai de dimineață, să poruncești mîine Frusinei ca să nu mai cumpere grăsime multă. Și zicînd aceasta, aruncă bilele subt masă, căci ea le ascunsese în poală de la începutul jocului.

La zgomotul ce fac bilele aruncate, toți se scol să le caute.

— Le-am găsit eu, zise domnul care purta lorneta, puind numerile pe masă.

— Uite ce faci dumneata, domnule Mirinescu, dacă nu bagi bine de seamă, observă bătrîna Bărzoaie; cu numerile acelea putea ieși un altul. Eiste adevărat că eu nu am nici pe nouăsprezece, nici pe patruzeci și nouă, dar oricum asta nu face nimic.

— Madam, să mă pardonezi; eu nu am făcut nici o greșală.

— Să mă slăbești din madamă, domnule; madame sunt numai în hanul Zamfirescului; ai înțeles? strigă bătrîna Bărzoaie, care ținea la cuconie ca la ochelari și ca la fetele sale.

— Cucoană Bîlcioaio; fii bună de trece caniota cu firfiricii, strigă cu bucurie tînără fată care cîștigase.

— Ba lăsați caniota aici, observă bătrîna Bărzoaie. Poftim numai banii.

Ea răstoarnă firfiricii din caniotă în mînă și-i încredințează domnului Săpunescu ca să-i treacă tinerei fete.

— Aide, cucoanelor și domnilor, puneți alți firfirici, adăogă ea, întinzînd un coșuleț. Domnule Mirinescu, este rîndul meu ca să trag; te rog, trece-mi săculețul cu cifrele.

— Lipsesc doi firfirici, strigă tînără fată după ce numărase banii. Mi se pare că am auzit că se adunase treizeci?

— Negreșit că treizeci; eu i-am numărat, zise bătrîna Bărzoaie. Cine nu a pus? întreabă ea.

Toți spun că au plătit. Cu toate acestea lipsesc doi firfirici.

— Negreșit că domnișoara care a cîștigat, zise bătrîna Bărzoaie, a luat banii fără ca să fi pus la joc.

— Mă iartă, doamnă; mai întîi am trecut firfiricii mei domnului Săpunescu care i-a pus pentru mine în coșuleț… Nu este așa, domnule? zise ea, adresîndu-se către domnu Săpunescu.

— Da; o! cît pentru asta… sunt sigur; răpunz cu cinstea mea.

— Poate să nu fi băgat de seamă, domnule Săpunescu?

— Cucoană, sunt totdauna băgător de seamă cînd este o chestie de bani!… răspunse domnu Săpunescu, luînd îndată un aer ofensat.

— Eu am pus înaintea tutulor, zise bătrîna Bărzoaie. Cucoană Virginio, știe bucătăreasa dumitale să gătească bine?

— Da, cucoana mea, și prea bine încă.

— Atunci te rog să-mi dai voie ca să trimiț pe Frusina mea s-o învețe cum să potrivească bucatele din grăsime.

— În sfîrșit, tot lipsesc doi firfirici, și voi să limpezesc greșala asta, zise domnu Săpunescu. Cu atît mai mult că cucoana Bărzoaia m-a învinovățit că nu sunt băgător de seamă… și cînd este vorba de bani, o asemenea închipuire mă supără.

— Dar ce Dumnezeu, domnule Săpunescu! Nu trebuie să te busumflezi și să te aprinzi ca chibritul… mi-a scăpat vorba asta ca orice alt cuvînt fără ca să-mi treacă prin minte că te vei supăra… uite, frate, m-a apucat o durere grozavă în coasta din dreapta: nu știu dacă mai am acasă ceva hapuri de ale lui Morizon.

— Nu e vorba de hapuri; trebuie ca lipsa să se acopere.

— Ei, dacă e vorba așa, să știți că domnu Gogman a uitat să puie, căci se gîndește la interesele casei cînd se pune la loto.

— Domnul care purta lornetă era pe punctul de a încredința că văzuse pe domnu Gogman cînd pusese doi firfirici în coșuleț, dar fiindcă domnu Gogman lipsea și nevoind a mai prelungi discuția, se hotărăște a păstra tăcerea.

Deși nu-i venise rîndul, bătrîna Bărzoaia la cu asalt săculețul cu bilele.

— Băgare de seamă că încep, strigă ea luînd un aer prezidențial. Douăzeci și unu!… Îl am… Treizeci!… Nu-l am… Patru… Îl am… Treizeci și două!… Îl aveam de două ori pe cartoanele mele de ieri… Nouăzeci!… A împielițatule!… a!… ticălos de nouăzeci!… pe tine te așteptam adineaori!… Acum îmi vii?… să te duci dracului… de ce nu ai ieșit în cealaltă partidă?… Vai de mine! ce mîncărimi am pe nas!… Parcă m-ar înțepa cineva cu ace…

— Să pui o lipitoare, îi zise domnu Săpunescu cu un mare sînge rece și neridicîndu-și ochii după cartoane.

— Nu e trebuință de lipitoare, dar să vezi, domnule… mi-e frică grozav să… am avut…

— Cucoană, așteptăm să scoți bile, zise doamna Bîlcioaia.

— Ai dreptate… numaidecît… văz eu că va trebui negreșit să iau trei hapuri în seara asta… unsprezece… numai să-mi fi rămas vreo cîteva. Douăzeci… nu-l am… curios lucru! credeam că-l am… Nouăsprezece! cu asta am făcut un ambo… Douăzeci și patru… nu-l am… șaisprezece… iar nu-l am… Apropo, cucoanelor… ați auzit că Gorăneasca se ține cu un arendaș bătrîn, și că bărbată-său habar nu are?

— Ce spui, cucoană Bărzoaio? întreabă cu grabă doamna Bruneasca, care lua o plăcere nespusă la intrigile amoroase.

— Așa, frate, reluă bătrîna Bărzoaie; și ce bine o ține!… a dat peste dînsa un noroc cît Colțea: s-o vezi împopoțonată, malacovată și gurguțată în caretă ca o pupăză, parcă nu ar ști nimeni cine este și prin ce mijloace și-a făcut caretă. Dar zău, bine face; dacă bărbată-său nu-i dă ce-i trebuie, eu una o laud.

— Frumoase esemple dai, cucoană, fetelor dumitale carii sunt nevinovate, cum ziceai, și că cea mai mare nu împlinise nici șaptesprezece ani; observă doamna Bîlcioaia, care căuta de mult a o atinge despre vîrstă, căci vîrstă era coarda ei simțitoare.

— Ce?… cum?… ce fel?… să vezi… ba nu… adecă… Optzeci și patru!… să-l bată Dumnezeu că nu-l am nici pe ăsta, zise bătrîna Bărzoaia, care era înfundată cu vorba și nu știa ce răspunde.

— Are dreptate doamna Bîlcioaia, cucoană Bărzoaio; observă domnu Săpunescu. O mumă care are fete multe de măritat nu trebuie să încuviințeze naintea lor că o femeie cu bărbat are și amanți și că bine face.

— O! bată-vă sănătatea să vă bată!… vreți să mă supărați și mai multe nu. Apoi dacă nu știți, ce să vă fac eu?… Fetele mele sunt înțelepte; ele mă ascult numai la ce este bine, iar nu și la ce este rău… eu poci prea bine îndruga și verzi, și uscate, și…

— Și fetele dumitale ascultă numai ce e verde, observă domnu cu lorneta.

— Așa, precum zici, domnișorule, răspunse zîmbind bătrîna Bărzoaie, care începuse împreună cu ceilalți a nu se mai putea înțelege.

— Dar ce, cu patru cartoane joci, cucoană Aristițo? întreabă doamna Bîlcioaia pe una din fetele bătrînei Bărzoaie.

— Ba mă iartă, cucoană, răspunse aceasta; dacă însemnez încă pe două cartoane, aceasta o fac numai să văz care sunt mai bune.

— Cel puțin fii bună de ne spune dacă joci cu cele de sus sau cu cele de jos?

— Cu cele mijlocii, cucoană Bîlcioaio.

— Negreșit, pentru că ai mai multe numere însemnate pe dînsele…

— Tot dumneata te găsești cu odorog-troncurile, cucoană Bîlcioaio?… zise bătrîna Bărzoaia care nu suferea pe nimeni să se atingă de fetele sale.

— Iar s-a început disputele?… Mi se pare că nu o să mai isprăvim partida asta cu odorog-troncurile, cu hapurile și cu istoriile, zise domnu Săpunescu încet; și doamna Bîlcioaia îl privi cu amor, ceea ce făcu pe domnu Săpunescu să-și ridice gulerile și mai mult.

— Optzeci și nouă. Am ieșit… iar am cîștigat… strigă aceeași tînără fată. Poftiți de revizuiți pe rîndul lui optzeci și nouă, adăogă ea, dînd cartonul bătrînei Bîrzoaie carea, după ce se încredințează că cuinul fetei este bun, îi dă banii oftînd și zice:

— Nu știu ce păcatele de nu mai am noroc la jocul ăsta de la o seamă de vreme!… Și ce e de mirare că am uitat punga acasă. la vedeți, fetelor, nu aveți un sfanț de prisos?

— Nu avem, mamă, răspunse una din fetele ei pentru toate. N-am luat bani de acasă crezînd că dumneata vei fi luat mai mulți ca să ne dai și nouă.

— Cu toate acestea nu putem rămînea astfel, reluă bătrîna; nădăjduiesc că voi găsi pe cineva complezant aci ca să ne împrumute cu vreo doi-trei sfanți.

Nici unul nu răspunse la această cerere, căci bătrîna Bărzoaie venea la petrecere totdauna fără bani și se împrumutase în mai multe rînduri, dar niciodată nu se gîndise ca să plătească.

— Văz că nimeni nu are bunătate să ne împrumute; dacă este așa, eu și cu fetele mele vom juca fără ca să punem parale și vom rămînea datoare celui ce va cîștiga.

Un ofițer, care venise de un cuart de oră și care nu luase parte la jocul lotoului, profită de această încurcătură ca să strice lotoul și, apropiindu-se de mesele de joc, zise r

— Ia lăsați-vă de loto, și veniți mai bine să vă fac un burlot de stos.

— Bravo! domnule Turanov; strigă cu bucurie bătrîna Bărzoaia; iată o idee frumoasă!… ne-am și plictisit cu lotoul; stosul are haz!… aștepți să-ți vezi visul cu ochii, și ce plăcere cînd o găsești sonică!

Jocul lotoului se strică; doamna Nodreanca aduce cărți noi și pontorci și, încredințîndu-le domnului Turanov, se adresează către invitații săi:

— Cucoanelor și domnilor, pînă a nu vă pune la joc, poftiți de luați dulceață. Și zicînd acestea, ea începe să împartă dulceață la toată compania.

— Nu prea e legată dulceața dumitale, cucoană Virginio, observă bătrîna Bărzoaie; dar mie așa-mi place și dacă nu-ți este cu supărare mai dă-mi încă una. Cu plăcere, cucoana mea; zise Nodreanca, dîndu-i încă o farfuriuță cu dulceață.

— Acum la stos, strigă domnu Turanov amestecînd cărțile.

— Ori ne storci, ori te stoarcem, zise bătrîna Bărzoaia, luînd pontorci și ocupînd cu fetele ei locurile principale ale mesei.

Domnu Turanov știa bine că Bărzoaiele nu aveau lescaie în buzunar, dar nu zice nimic, căci, precum se vorbea în lume, el era strîns legat în amiciție cu domnișoara Aristița Bărzoaia, și despre care împrejurare, iarăși se vorbea că muma sa avea deplină cunoștință.

— Cine taie? reluă domnu Turanov, după ce amestecă cărțile și după ce scoase din buzunar cîteva lire și sfanți.

— Eu, răspunde domnișoara Aristița Bărzoaia, tăind cu o carte.

— Un sfanț ochiu, parole și el mazo, este cartea mea, zise bătrîna Bărzoaia fără a scoate o para pe masă.

— Prea o iei repede, cucoana mea, observă domnu

Turanov.

— Ți-am spus că ori ne storci, ori te stoarcem, strigă bătrîna Bărzoaia.

— Prevăz că o să se consume mult tibișir, zice doamna Bîlcioaia.

— Sunteți toți gata? reluă domnu Turanov.

— Suntem, răspunseră pontatorii: poți întoarce cărțile.

În acest moment se aude huruitura unei trăsuri care se oprește la scară. Doamna Nodreanca, care se pusese la joc, îl părăsește îndată și se duce să vază cine este. Ea se întoarce în urmă cu un strein, tînăr, bine făcut și foarte elegant.

— Domnu Negreanu!… strigă bătrîna Bărzoaie privind într-un mod semnificativ pe doamna Nodreanca.

— Eu însumi, zise domnu Negreanu, salutînd în dreapta și în stînga pe toată compania. Dar ce, v-ați apucat de stos și pe mine nu m-ați așteptat?

— Dacă vii așa tîrziu! observă doamna Nodreanca. Se vede că ați mai fost și la altă adunare?

— Nu, doamna mea, zise domnu Negreanu. Nu numai că nu am fost la altă adunare, ba încă nici nu m-am gîndit la aceasta. Oarecari împrejurări m-au reținut acasă pînă în momentul acesta. Îndată ce am isprăvit, m-am grăbit să viu în plăcuta dumneavoastră companie.

„Ce bine vorbește domnu Negreanu!… și ce briliante frumoase are la piept și în degete!… cugetă bătrîna Bărzoaia oftînd. Minunat ar fi de un ginere pentru Zinca mea! Ș-apoi ce familie veche, strălucită, care se trage din a lui Negru-Vodă! ”

— Cine face bancul? întreabă domnu Negreanu.

— Eu îl fac, răspunse domnu Turanov, care, îndată ce văzu pe acest domn, băgă lirele în buzunar.

— În cealaltă seară mi-ai luat cincisprezece lire. Ia să vedem dacă tot așa nenoroc oi să am și în seara asta?

Și zicînd aceasta, domnu Negreanu se apropie de masa de stos.

— Tot bancul, adăogă el, puind o carte pe carea o găsise înaintea lui din întîmplare.

— Am presimțire că astăzi îi să mă prădești, zise domnu Turanov amestecînd cărțile. Atîta numai că din norocire nu am asupră-mi decît banii ce sunt dinaintea mea.

— Buni sunt și ei, numai să-i cîștig. Mi-e frică însă să nu mă mai încurci și astă dată, reluă domnu Negreanu tăind cărțile.

În rîndul acesta nimeni nu se gîndește a pune vreo carte. Toți sunt în nerăbdare ca să vază dacă se sparge bancul sau se îndoiește. Domnu Turanov începe să tragă cărțile.

— Ce carte ai? întrebă el pe domnu Negreanu.

— Figură, răspunse acesta după ce se uită la colțul cărței.

— Cînd aș putea bate un rigă, aș fi prea mulțumit să pierz pe valet și pe damă, zise domnu Turanov.

— Mi se pare că te înșeli, domnule Turanov, observă doamna Nodreanca, care se afla lîngă domnu Negreanu.

— Nu crez, cucoană Virginio, răspunse ofițerului trăgînd cărțile. Și dovadă că după cum îmi ies voi avea noroc și în seara asta… iată că riga pierde. Am cîștigat.

— Nu te pripi, domnule ofițer, zise domnu Negreanu. În adevăr, joc mai totdauna cu riga, dar astă-seară mi-a venit în idee să schimb cartea și să joc la noroc.

— Ce spui?… nu este riga? întreabă domnu Turanov trăgînd înainte. Atunci să știți că am pierdut; ba nu, am cîștigat! adăogă el cînd văzu valetul.

— Nici valetul nu este, zise domnu Negreanu, dînd cartea pe față care era o damă de pică.

— Nici valetul!… Atunci s-a sfîrșit; la-ți banii, domnule Negrene: este foarte rar ca să cîștige un bancher trei figuri într-o talie.

— Aci! strigă domnu Negreanu cînd văzu că cîștigă cartea ce pusese. Și ceea ce-mi place mai mult este că dama cîștigată este tot cea de pică.

— Așa frate, e de mirare; parcă a fost un ce făcut.

— Eu m-aș fi prins pe toate bonetele cîte le am acasă că domnu Negreanu trebuia să cîștige pe dama de pică, observă bătrîna Bărzoaie, privind cu ironie pe doamna Nodreanca, care se face că nu bagă de seamă.

— Ce să-ți fac? zise domnu Turanov scoțînd lirele ce-i mai rămăsese în buzunar; știam bine că mă vei pune în capange.

— Vezi, așa te învață. Ce -mi spuneai că nu mai ai parale?… Măcar să am eu noroc să cîștig tot ce ai asupră-ți.

— Ba te încredințez pe cinste că nu mai am decît aceste lire, zise ofițerul aruncînd cinci lire pe masă și, începînd să amestece cărțile. Tot pe damă pui astă dată? întrebă el așezînd cărțile dinaintea Negreanului ca să le taie.

— Negreșit, răspunse acesta. Aș fi un nerod mare cînd aș fugi de dînsa.

— Cît pui miza?

— Ce miză vrei să pui decît iarăși tot bancul?

— Prea e mult.

— Ce, te-ai speriat?

— Ba nu, dar poate să pierzi și-ți va părea rău.

— Trage, că nu-mi pare rău nicidecum dacă voi cîștiga.

Domnu Turanov întoarce cărțile, și a doua carte este tot dama de pică. El rămîne uimit și cărțile îi cad din mînă.

— Să-ți spui drept că cu dama de pică ai face minunii în seara asta.

Și zicînd aceasta, domnu Turanov caută pîn buzunare, pe cînd domnu Negreanu trăgea lirele cîștigate.

— Vezi dumneata, observă acesta din urmă, îmi spunea că nu mai are bani și umblă să scoață alții!

— Aceștia nu vrea să zică bani, domnule Negrene, zise ofițerul, scoțînd dintr-un buzunar vreo cinci jumătăți de sfanți, niște firfirici și creițari. Dar ca să mai englendisim, mai pune o carte și pe ăștia.

— Trage un valet pentru toți banii, zise Negreanu luînd dulceață.

Domnu Turanov trage cărțile, și valetul iese la a patra carte.

— Iar ai cîștigat, domnule Negrene, zise doamna Bîlcioaia cu mirare.

— Ce spui! Păcat că am așa mare noroc și numai sunt bani. Și domnu Negreanu la tot mărunțișul ce se afla pe masă și—l dă servitorului.

— Acum să vă tai și eu un bănculeț, cucoanelor și domnilor, adăogă el, așezîndu-se în locul domnului Turanov și răsturnînd pe masă o pungă cu mai multe lire, galbeni, și diferite monete de argint.

— Ce de aur! zise bătrîna Bărzoaie cu admirație. Și ce om galant!…

Doamna Bîlcioaia era amorezată grozav de domnu Negreanu fără ca acesta să știe. În toate serile ea pierdea cîte cinci și șase galbeni cînd el tăia stos, sperînd că printr-aceasta îi va atrage simpatia, dar ea era așa de urîtă încît Negreanu abia dacă își arunca ochii asupră-i.

Doamna Bruneasca găsea asemenea o mulțumire nespusă de a se afla în compania acestui domn la modă, care o considera ca și pe doamna Bîlcioaia. Cu toate acestea, doamna Bruneasca avea parale și, oricînd îi venea capriciul de a cumpăra marfă de aceea care are mare căutare astăzi, nu avea decît să se uite în dreapta și în stînga și să hotărască unde să-și deschiză punga. Astăzi este așa de anevoie de a roade cineva cîte un oscior! Banii sunt ochii dracului, și asupra sărmanului domnu Mirinescu făceau un efect volcanic.

O singură persoană lipsea din această societate și pe carea domnu Negreanu o căutase îndată ce intrase în casă. Aceasta era doamna Gogman, o veche cunoștință a acestui domn, cu care avusese o amiciție particulară, dar el nu se gîndi a întreba de dînsa căci ar fi fost o indiscreție care ar fi nemulțumit cu osebire pe stăpîna casei. El la cărțile și începe a le amesteca pe cînd toți pontatorii înconjurau masa de stos.

Bătrîna Bărzoaie și cu fetele ei, carii, precum am văzut, nu aveau nici un sfanț asupră-le, nu știau ce să facă. Întîmplîndu-se să piarză și să nu aibă cu ce să plătească, ar fi fost o rușine mare în fața unui om ca domnu Negreanu. Cu toate acestea, fiindcă ea era obicinuită să la totul în gît, se gîndi mai întîi că dînsa sau fetele ei trebuie să cîștige și că prin urmare o să scape de rușine. În această intenție ea comunică acest proiect odoarelor sale și începu a juca fără însă a pune bani pe carte, ci însemnînd miza cu tibișir.

Jocul începe. Domnu Negreanu arată multă nepăsare cînd pierde, indiferență mare cînd cîștigă. Doamna Nodreanca se pune asemenea la joc și resimte o plăcere nespusă cînd vede pe domnu Negreanu că cîștigă. Domnu cu lorneta fugise din adunare, căci nu numai că nu avea bani, dar nu-i mai rămăsese nici ce să ipotecheze pe la uzurari. Din norocire pentru bătrîna Bărzoaie și pentru fetele sale, ele cîștigă mult, și pe la douăsprezece ore toată societatea își la noapte bună de la stăpîna casei.

Un singur om rămîne, în urma tuturor, în casa Nodreanului, și care nu era nicidecum dispus ca să plece.