Mistere din București/Balul mascat

Mistere din București de Ioan M. Bujoreanu
Capitul VII - Balul mascat

Balul mascat este cea mai plăcută petrecere de iarnă în București pentru oamenii fără griji și fără nici un fel de ocupație. Asemenea ființe sunt într-un număr atît de mare, încît au puterea de a atrage după dînsele și oameni serioși carii nu vor să fie cu desăvîrșire filosofi căci neapărat s-ar espune a petrece într-o monotonie completă.

Într-o duminecă seara din luna lui ianuarie era bal mascat în sala numită Slătineanu sau Momolu, unde venise lume aleasă și nealeasă, bună și rea, nobilă și nenobilă sau mai pe românește de toată mîna, în vedere că sala, deși priimitoare numai de nobleță, precum se citea pe afișe, nu respingea însă pe servitori, nici pe femeile publice, dacă cei dintîi erau bine îmbrăcați și cele de al doilea costumate cu oarecare cuviință. Sala era bine iluminată; o mulțime de măști se întorceau în tot sensul, pîn apartamente; unile țipau, altele rîdeau, neștiind cum să amețească mai mult pe sărmanii bărbați, carii, în zăpăceala lor, luau pe unile drept altele.

Se zice că spiritul social se poate recunoaște numai într-un bal mascat unde ambele sexe se întrec a da probe de înțelegere, de apropouri și de bomouri; cu toate acestea se întîmplă mai totdauna ca bomourile să se prefacă în nerozii, căci cu cît cineva se silește a fi prea mult spiritual, cu atît reușaște mai puțin; dar într-un bal mascat se trec toate și cu tot rezonul se zice de unii că el este creat pentru intrigi amoroase, adecă școala unde învață cineva a curta pe dame și a risca declarații de amor fără a i se face reproșuri.

Dar să intrăm puțin în intrigile de bal mascat și să ne ocupăm de cele ce se petreceau în acea duminecă seara în sala Slătineanu.

Pe la unsprezece ore și jumătate, sala era plină de clame mascate și de bărbați civili și militari. Noblețea se deosebea prin niște costume elegante, luxoase și prin oarecari maniere mai convenabile vizavi de bărbați cînd se întîmplă să intrigheze pe unii. Ce lelalte dame mascate se cunoșteau după îmbrăcăminte și după umblet căci nu se jenau, nici căutau a trece de ceea ce nu erau.

Totul era în mișcare, nu se mai auzea decît rîsete. țipete și fîșîiturile dominelor de mătase. Mai toți bărbații se preumblau cu cîte o damă mascată la braț pe carii unii le cunoșteau, iar alții se sileau a le cunoaște. Pe la douăsprezece ore, un bărbat ca de cincizeci ani, scurt, gros, cu o fizionomie foarte respingătoare și cu părul vîlvoi intră în sală și începe să observe cu cea mai mare băgare de seamă pe toate măștile ce treceau pe lîngă dînsul. Acesta era domnu Gogman cu care am făcut cunoștință la soareaua Virginiei Nodreanchi. Domnu Gogman sosise atunci de la moșie și, negăsind acasă pe tînăra dumisale consoartă, venise să o caute în balul mascat, sigur fiind că o va întîlni acolo, și nu se înșelase căci doamna Gogman era una din mulțimea măștilor ce se aflau în clup.

Pe cînd domnu Gogman se afla la pîndă, făcînd observațiile sale, domnișoara Aristița Bărzoaia, care era mascată și care se preumbla cu un tînăr domn, se oprește dinaintea lui și începe să-l intrigeze prefăcîndu-și vocea ca să nu o poată cunoaște.

— Dar ce vînt te-a abătut astă-seară în clup domnule Gogman?… nu cumva ți-ai pierdut nevasta și ai venit să o găsești aici?

— De unde știi dumneata, mască, ce am venit să caut în clup? zice domnu Gogman cu nerăbdare.

— Vai de mine, cînd nu aș ști cine ești, aș mai rămînea la îndoială!… Dar mi se pare că lipseai la moșie?

— Acum vezi bine că lipsesc de la moșie, răspunde domnu Gogman cu o voce seacă.

— Am priceput, am înțeles că ești supărat, reluă domnișoara Bărzoaia. Dacă aveai maniere mai frumoase cu mine, ți-aș fi arătat numaidecît pe doamna Gogman căci am văzut-o în clup și o cunosc. Dar fiindcă mi-ai dat niște răspunsuri așa de anoste, nici să te mai gîndești că vei afla ceva de la mine.

— Ce fel, eu, măsculiță? zice domnu Gogman intrigat; zău, ești supărată pe mine?… mă iartă… dar nu m-am gîndit niciodată să…

— Ha, ha, ha! ce mină are!… se cunoaște că acum a venit de la țară.

Și domnișoara Bărzoaia se depărtează rîzînd la marea uimire a sărmanului Gogman care este aproape să-și piarză capul.

În adevăr, doamna Gogman venise în clup și voia să profite de absența bărbatului său pe care-l credea la moșie. Ea era la modă, prea curtată, și niciodată nu-i lipseau amanții pe carii schimba ca mînușile.

Pe timpul cînd domnu Gogman o căuta în clup, dumneiei era instalată pe o canapea într-o cameră retrasă, unde conversa și rîdea cu un domn care de puțin timp îi cîștigase favoarele. Lîngă această grupă amoroasă se afla domnu Turanov cu o damă mascată, carii asemenea nu se jenau nicidecum de a vorbi și bune și rele în auzul mulțimei.

— Măsculiță, zicea domnu Turanov damei cu care se afla; de ai ști cît te iubesc, ai fi mai indulgentă cu mine și m-ai lăsa cel puțin să sărut această mînușiță care este una din cele mai delicate din cîte am văzut.

— Ce lingușitor ești, domnule Turanov, zice dama mascată ofițerului, lăsîndu-l să-i sărute mîna.

Domnu Turanov, pe care-l cunoaștem asemenea de la soareaua Nodreanchi, știm că era în oarecari relații cu domnișoara Aristița Bărzoaia, dar fiindcă aceasta nu-l supărase încă și crezînd că ea nu venise la clup, își permisese fără temere puțină libertate cu măștile. Cu toate acestea, el se înșela foarte mult, căci domnișoara Bărzoaia, dacă punea gheara pe cîte un tînăr, pe care-l exploata regulat de parale, îl ținea de aproape. Ea zărește pe domnu Turanov cînd sărută mîna damei mascate, dar își reține mînia și se hotărăște să aștepte ca să-l surprinză mai bine și să-i facă reproșuri. În această intenție ea intră cu domnul cu care se preumbla în camera unde văzuse pe amantul său și, după ce se așază, începe să-l observe cu mare băgare de seamă.

Domnu Turanov era departe de a crede că amanta lui venise la bal, cu atît mai puțin că era observat și la o mică distanță de dînsul. El urmă de a curta pe mască:

— Ascultă, dragă măsculiță; te rog spune-mi dacă am fericirea să te cunosc și dacă am onoarea să mă cunoști? Mi-ai face o mare mulțumire cînd ai fi destul de bună…

— Ha, ha, ha! ce întrebare îmi faci, domnule Turanov? zice masca rîzînd. Dacă nu ne-am cunoaște, te-aș fi intrigat în seara aceasta?

— Este adevărat, și bine faci de rîzi, răspunde domnu Turanov umilit; văz bine că am zis o nerozie; nu m-am esprimat bine… te-am rugat să-mi spui eine ești, căci nu aș putea ghici niciodată.

— Ha, ha, ha! reîncepe a rîde și mai tare dama mascată. Această întrebare este și mai curioasă decît cealaltă!… Gum ai crezut, domnule Turanov, că vei afla cine sunt cînd vezi că am pus o mască și că am venit să petrec la clup în intenția ca să un fiu cunoscută?… Ha, ha, ha! în adevăr are cineva de ce rîde; îmi vine a crede că te-ai amorezat de mine! Dar bine, frate, nu te gîndești că poate să fiu o slută, o bătrînă sau o urîtă?…

— Toate le-aș crede, măsculiță, dar că ești urîtă sau bătrînă, niciodată! Femeile bătrîne și urîte nu au obicei să pronunțe asemenea vorbe. Astfel dar, nu mai rămîi la îndoială că trebuie să fii o frumusețe rară. Inima mea are instinctul de a cunoaște pe femeile care-i plac.

— Frumoasă inimă trebuie să aibi atunci, zice masca flatată de acest compliment; din nenorocire eu nu am o asemenea inimă căci de multă vreme am aruncat-o pe fereastă.

— Cum, măsculiță, ai aruncat inima pe fereastă!… și pentru ce?

— Pentru că am găsit de cuviință să trăiesc fără inimă, răspunde dama mascată.

— Curios lucru! Eu care credeam că voi întîlni o inimă carea să mă iubească!…

— Vezi bine că te-ai înșelat. Eu nu mai poci iubi; cu toate acestea, am capricii.

— În loc de inimă?

— Da, domnule Turanov, zice dama mascată strîngîndu-l de mînă.

— A! înțeleg… disprețuiești pe bărbați și amorul, dar nu cu desăvîrșire! Ce l puțin, măsculiță, vei fi destul de bună să-mi spui dacă ești măritată?

— Am fost măritată; astăzi însă sunt văduvă și nu crez că în viața-mi să mai pui la această loterie.

— Fiindcă ești sigură că vei pierde. Bine faci; și eu sunt de această idee.

— De cînd ai început a mă înțelege, îmi placi prea mult, domnule Turanov, și îți mărturisesc că ești omul cu care îmi propusesem a mă amuza în această seară de bal mascat.

— Mă simț prea fericit că această alegere ai făcut-o în mine.

După această întreținere, carea se făcea în auzul tuturor, domnu Turanov începe a vorbi încet cu dama mascată, căci negreșit găsiseră de cuviință a nu mai fi auziți de mulțime. Domnișoara Bărzoaia nu-și mai poate reține furia; ea era în stare să sară din locul de unde se afla și să insulte pe dama mascată, care intriga pe amantul său, dar se reține căci în acest moment domnu Gogman, care nu cîștigase nimic din observațiile sale, intră deodată în acea cameră.

Doamna Gogman face o săritură pe canapeaua unde ședea cînd zărește pe bărbatul său, dar acesta nu bagă de seamă și își îndreptează pașii spre domnișoara Bărzoaia care îi făcea semn să înainteze.

— A! te recunosc, măsculiță, zice el așezîndu-se lîngă domnișoara Bărzoaia. Dar te pierduși deodată din ochii mei; în zadar te-am căutat pîn toată sala, mi-a fost cu neputință să te regăsesc.

— Iată că m-ai regăsit, domnule Gogman, și îmi pare prea bine de aceasta.

— Negreșit că ți-ai luat seama și că vei avea bunătate să-mi arăți pe nevasta mea?

— Da, da, am voit numai să te necăjesc, zice încet domnișoara Bărzoaia. Îți voi arăta pe doamna Gogman cu condiția însă ca să nu faci scandal și totdeodată să lași să mai treacă puțin ca să nu înțeleagă că eu ți-am spus.

— Voi face cu plăcere tot ce-mi vei zice, numai arată-mi-o că mor de nerăbdare.

— Ascultă, domnule Gogman: dacă ai vedea-o cu vreun bărbat cu care să vorbească încet și să se strîngă de mînă, ce ai face?

— I-aș bate pe amîndoi, răspunde domnu Gogman înfuriindu-se; o! i-aș omorî fără îndoială.

— Chiar aici în clup?

— Zău că nu aș mai fi stăpîn pe mine.

— Atunci nu ți-o arăt căci ești primejdios și nu voi să se întîmple asemenea grozăvii din pricina mea.

— Măsculiță, mă faci să ies din toate răbdările; îmi spui niște lucruri carii mă fac să-mi fiarbă sîngele și în urmă îți bați joc de mine?… Asta nu este frumos.

— Zi mai bine că mi-e milă de dumneata, domnule Gogman, căci bărbatul care se află cu nevasta dumitale ar fi în stare să te taie cu sabia.

— Ce fel să mă taie cu sabia?

— Fiindcă este ostaș și că dumneata ca civil nu ai avea cu ce să te aperi.

— A! este ostaș!… fie; crez că aș fi în stare să-i dau o ostășie pe spinare ca să nu o poată duce.

— Atunci s-a sfîrșit, zice domnișoara Bărzoaia întorcînd capul. Nu poci să ți-o arăt fiindcă mai întîi nu sunt sigură că este aceea ce mi s-a părut.

Domnu Gogman începuse a se uita pîn toate părțile fără ca să fi auzit ultimile cuvinte ale domnișoarei Bărzoaie, care, deși furioasă, nu voia însă să cauzeze vreo nenorocire amantului său. Ea reîncepe să observe pe domnu Turanov care rîdea și vorbea încet cu masca rivala ei. Doamna Gogman nu voise să se scoale de la locul său ca să nu dea bănuială și în siguranța că nu va putea fi recunoscută de bărbatul său. Acesta, care începuse a visa numai ofițeri de cînd se încredințase de la domnișoara Bărzoaia că nevasta sa se afla cu unul, își ațintă privirile asupra domnului Turanov și asupra damei mascate cu carea se afla, și după cîteva momente de observație se întoarce către domnișoara Bărzoaia și-i zice:

— Mi se pare că nevasta mea este cu ofițerul acela; crez că o cunosc și după haine.

— Dacă o cunoști după haine, de ce mă mai întrebi pe mine, domnule Gogman? Te rog, lasă-mă în pace, căci ai început să mă plictisești cu istoriile nevestei dumitale.

— Ia ascultă, dragă măsculiță, mi se pare că nu am venit eu la dumneata să te supăr, ci dumneata mi-ai dat pricină vorbindu-mi de nevasta mea?

Domnișoara Bărzoaia nu mai răspunde nimic domnului Gogman, căci domnu Turanov ajunsese prea departe cu dama mascată căreia îi săruta mîna neîncetat fără ca ea să aibă aerul a-i face cea mai mică observație. Domnu Gogman nu știe ce să facă. Pe de o parte, el este încredințat că consoarta sa trebuie să fie acea damă mascată, care era atît de complezantă cu domnu Turanov, iar pe de alta, nu putea crede că ea să-și permită glume și o conduită atît de imorală în fața lui. Gelozia însă îl orbește cu desăvîrșire, și fiindcă cunoștea pe nevasta sa cît era de fină, fiind totdeodată amețit și de spusele domnișoarei Bărzoaie, nu mai ascultă decît furia sa și înaintează spre grupa amoroasă. Doamna Gogman, care se afla lîngă domnu Turanov, începe să tremure îndată ce vede pe bărbatul său apucînd această direcție, și temîndu-se că a fost cunoscută era în punctul de a se scula să fugă ca să evite scandalul ce se pregătea, dar ea se liniștește cînd îl vede oprindu-se dinaintea damei mascate care era cu Turanov.

— Domnul meu, zice domnu Gogman, adresîndu-se către ofițer; mă iartă dacă viu să-ți fac o întrebare.

— Să-mi faci și două, domnule, îi răspunde domnu Turanov, ridicînd capul cu mirare; aceasta nu mă va supăra.

— Ei bine, îți voi face mai multe, reluă domnu Gogman. Dar mai întîi doresc să aflu dacă cunoști pe dama mascată cu care te afli aici?

— Nu înțeleg, domnul meu, cu ce intenție îmi faci această întrebare; dar nu-ți voi răspunde pînă nu te vei esplica.

— Ce fel, nu ți-a esplicat dumneaei? zice el arătînd pe dama mascată. Mă prinde mirarea cum după necinstea ce-mi faceți mai aveți curajul să…

Domnul Gogman era teribil; necazul îi tăiase respirația și era aproape să ridice mîna să-i lovească, dar ofițerul, care nu prea era curagios, se scoală îndată ce vede că chestia se complică. Și fiindcă el nu cunoștea pe dama mascată sau cel puțin nefiind sigur cine era, începe a crede că acesta era bărbatul sau amantul ei. Cum însă nu putea să plece fără a se esplica cu domnu Gogman, se grăbește a-i zice:

— Oricine vei fi, domnule, și oricine va fi această damă mascată, precum și orice relații ați avea împreună, pe mine nu mă privesc. Am venit la clup ca să pe- trec și mi se pare că oricare altul ca mine ar face asemenea cînd s-ar ivi ocazii ca acestea. Prin urmare, eu nu cunosc nicidecum pe această damă mascată, și dacă ai să-mi ceri vreo satisfacție, sunt gata a ți-o da oricînd vei voi. Acum ești în drept să-ți împărți păru cu furca cu dumneiei în deplină libertate, însă nu aci, căci este loc public și scandalul este poprit.

Domnu Gogman, care în fond judeca cu destulă maturitate, vede bine că ofițerul avea toată dreptatea, ceea ce îl făcu să-i zică:

— Mă iartă, domnule; văz bine că am greșit, dar îmi vei da toată dreptatea aflînd că această damă nu are cel puțin voia ca să vie în clup, cu cît mai cu seamă să aibă o conduită atît de puțin cuviincioasă în fața unor oameni pe carii nu-i cunoaște.

Ofițerul nu mai răspunde nimic și pleacă repede ca să nu fie espus privirilor mulțimei, care umpluse camera îndată ce începuse disputa. Domnișoara Bărzoaia îl la îndată la braț și se depărtează cu dînsul începînd a-i face imputări asupra necredinței sale. Doamna Gogman se strecurase pîn mulțime și plecase acasă cu cea mai mare iuțeală ca să aibă timpul să se pregătească cum să înșele pe bărbatul său la înturnarea lui de la clup. Iar domnu Gogman, rămîind cu acea damă mascată, carea era uimită și nu înțelesese mai nimic din cele ce se petrecuse, o apucă de mînă și începe să o întrebe:

— Aici este locul dumitale, doamnă?

— Dar cine ești dumneata, domnule? îl întreabă dama mascată cu vocea sa naturală. Negreșit că trebuie să fii un om scăpat din Institutul nebunilor ca să aibi insolența să faci atîta scandal în clup… Ce vrei cu mine? Lasă-mă de mînă că mă doare, bădăran și mojic ce ești.

— Cum?… Auz?… Ce fel?… murmură domnu Gogman rătăcit, căci auzind pe acea damă, se încredințează din vocea ei că nu era odoara lui.

Toți încep a rîde cu hohot și sărmanul domnu Gogman, văzînd că fusese înșelat, luat în rîs și compromis din cauza geloziei sale, iese fuga din clup ca un om pierdut în huietul mulțimei care se luase după dînsul ca după un obiect demn de toată curiozitatea…

Să lăsăm pe domnu Gogman, pe domnișoara Bărzoaia și pe mulți alții comparativi lor, căci asemenea intrigi ni sunt destul de cunoscute, și să intrăm în fondul istoriei căci este și timpul:

S-a văzut că balul mascat este priimitor nu numai de lume vană, de lume corumptă și nepăsătoare, dar și de lume aleasă sau nobleță, de oameni sistematici și chiar liniștiți și morali, deosebirea însă că acești din urmă îl frecuentă foarte rar și poate mai mult din curiozitate. Această curiozitate, care turmentează neîncetat spiritul uman, ațîță într-o zi dorința unei familii de cojocar a veni seara la balul mascat ca să vază ce se petrec într-un local atît de renumit.

Să facem mai întîi cunoștință cu această familie și în urmă să intrăm cu dînsa în balul mascat.

Această familie se compunea de Sălcianu cojocarul, capul familiei, de Elisaveta, soția sa, și de o fată a lor ce-i zicea Maria, care era de o frumuseță rară. Deși meseriași, ei trăiau destul de bine din economiile ce făcuse bătrînul Sălcianu într-un interval de douăzeci ani. El realizase un capital de două mii galbeni, cumpărase casa în carea ședea mai-nainte cu chirie și fiindcă era un om prea onest și bun părinte se silise prin toate mijloacele de carii dispunea ca să dea o educație bună și o învățătură convenabilă unicei lor copile. Sălcianu era și uman, căci de mai mulți ani adăpostea în casa sa pe o tînără nepoată ce-i zicea Tincuța și care rămăsese orfană, fără ca pentru această binefacere să fi fost rugat de cineva.

Maria, fata Sălcianului, ieșise de mai multe luni din pension și tatăl său îi căuta un soț bun cu care să fie fericită. Tincuța era singura ei companie de lucru și de petrecere. Într-o duminecă, pe cînd ele conversau despre diferite lucruri, aflîndu-se cu dînsele și bătrîna Sălcianca, Tincuța începe să vorbească:

— Mamă Elisaveto, zice ea, adresîndu-se către bătrîna Sălcianca. Ce să fie clupul acela unde se duce lumea în toate joile și duminicile ca să petreacă?

— De, măiculiță, știu și eu ce o mai fi!… am îmbătrînit și nu am fost niciodată ca să văz ce este.

— Eu am auzit ce petrecere este clupul, zice tînără Maria cu o voce dulce. Pe cînd mă aflam în pension îmi spuneau fetele că mai toate damele vin mascate și bărbații fără mască; că măștile supără pe cei de față; că unii dănțuiesc după cîntecile celei mai bune muzici din București și că, în fine, toată lumea rîde, glumește și este plină de veselie.

— Trebuie să fie prea frumos! Ce zici, mamă Elisaveto?

— Ce să zic, Tincuțo mamă, decît că asemenea petreceri sunt potrivite și plăcute pentru lumea cea mare care nu mai are ce face cu banii.

— Dar ce Domnul, observă Tincuța, numai lumea cea mare trebuie să petreacă, numai lumea cea mare are bani! ? Nu cumva ea este cu stema în frunte și nu e făcută ca și noi? Zău, mamă Elisaveto; aide să mergem astă-seară să vedem și noi ce este: nu știu cum s-a întîmplat, dar s-a aprins în mine dorința ca să mă duc odată la clup și pace, măcar de aș ști că cheltuiesc tot ce cîștig într-o săptămînă din cusătură.

— Ce copilăroasă ești, Tincuțo! Ce să cauți acolo, mamă?… ce-i să vezi?

— Iaca, mi se pare c-oi să văz capre jucînd pe funie!… s-a sfîrșit, voi să merg la clup, și pace!

— Dar o să se lege craii de tine, Tincuțo, ș-apoi, tu care nu știi o să-ți pară rău în urmă că ai avut asemenea mulțumire care o să-ți iasă pîn piele.

— Poftim vorbă!… dar ce crezi că m-aș duce așa ca să mă vază toți?… ți-ai găsit: oi să pui și eu o mască ca toate celelalte și oi să mă plimb ca ele. Cine o să mă cunoască dacă nu mă leg de nimeni?… În urmă, după ce ne-am sătura de preumblare, aș sta la un loc numai ca să privesc. Ce zici, Mario; așa e că o să facem pe Elisaveta să meargă cu noi?

— Scumpa mea verișoară, zice Maria; este adevărat că nu am avut niciodată mulțumirea sau dorința ca să merg la clup, cu toate acestea eu nu mă dau la o parte dacă voiește muma mea.

— Auzi, mamă Elisaveto!… strigă cu bucurie Tincuța îmbrățișînd pe bătrîna Sălcianca. Uite că și Maria, eît este de înțeleaptă, vrea să meargă și dînsa, dar știi bine că nu spune, nici se hotărăște așa lesne.

— Vorbește, Mariuțo: vrei să mergem, mamă? Tu știi ce va să zică clupul și dacă ne-ar fi iertat să-l vedem și noi…

— Sunt și eu curioasă ca să văz ce este, zice Maria: și fiind mascate crez că nu vom fi supărate de nimeni și vom petrece fără ca să ne cunoască cineva.

— Acum ce mai zici, mamă Elisaveto? reluă Tincuța; mergem sau nu?

— Să mergem, Tincuțo, dar mai întîi socotesc că ne va trebui măști, haine, mănuși și ne-ar costa prea mult cumpărîndu-le.

— Nu este trebuință să cumpărăm decît mănuși, observă Maria; haine și măști vom lua cu chirie de la clup, pentru care vom plăti prea puțin lucru. Aceasta o știu tot de la fetele din pension.

— Atunci mă duc să cumpăr mănuși pentru mama Elisaveta și pentru mine. Maria are o pereche noi. Ce număr porți, mamă Elisaveto?

— Nu știu carte, Tincuțo, dar vedeți voi care știți.

— Mama poartă numărul șase și trei sferturi, zice Maria îndată.

— Ce mînă mică are mama Elisaveta!… eu port numărul șapte, dar nu mai aștept, ci mă duc în tîrg.

Tincuța pleacă să cumpere mînuși și nu întîrzie de a se reîntoarce. Restul zilei îl întrebuințează ca să se gătească și seara pe la zece ore se pun într-o birjă și vin la clup. Ele iau domine cu chirie, se îmbrac și intru în sală unde găsesc lume multă. După ce se preumblu puțin, ele vin să se așeze pe o canapea mulțumindu-se ca să privească și să asculte muzica. Trecuse aproape o oră de cînd ele nu se mai sculase din locul ce ocupau și voiau să plece, cînd domnu Mirinescu, fostul adiutant al doamnei Bruneaschi, și care încă zbîrnîia în lume prin alte mijloace nu mai puțin onorabile, observînd pe acele trei măști că nu intrighează pe nimeni și că au venit să se anuieze, se hotărăște a veni să le supere. În această intenție, el se apropie de Maria și începe a-i zice:

— Dar ce-mi stați aci de două ceasuri paroponisite, și nu rămîneați mai bine acasă să dormiți pe sforăite?

Nimeni nu-i răspunde. El urmă:

— Ce, sunteți mute cîtetrele, ori poate ați venit cu rochiile sumese din mahalaua Dobrotesei ca să găsiți mușterii?

Bătrîna Elisaveta și Maria încep a tremura de indignație, neștiind cum să facă ca să scape de acel tînăr importun. Tincuța răspunde pentru toate:

— Ai face mai bine, domnule, să te plimbi și să ne lași în pace. Trebuie ca cineva să aibă o prea urîtă creștere ca să se agațe de lume fără ca să-i dea pricină.

— Măre, ce spui? zice domnu Mirinescu, care la în rîs acest răspuns ce trebuia să-l umilească. La hîrdău mi-ai învățat să dai asemenea răspunsuri?

Și zicînd acestea, el apucă de bărbie pe Tincuța care-l lovește peste mînă cu destulă putere pentru o femeie.

— Pleacă și ne lasă, reluă Tincuța; ești nesuferit!… cazi pe lume ca iarna grea.

— Fă bine de nu te întinde, jupîneasă, c-apoi mănînci niște calcavuri de le-i ține minte multă vreme. Auzi obrăznicie, să mă lovească peste mînă! ?

Elisaveta, Maria și Tincuța nu îndrăznesc a mai profera un singură cuvînt; ele își plec capul și se hotărăsc a suferi cu răbdare orice impertinențe ale acestui domn.

Domnu Mirinescu fusese observat de un tînăr domn ce se afla cu o mască lîngă Maria. Acest tînăr era fratele cel mare al lui Grigore Dăngescu. Îndată ce el vede pe domnu Mirinescu că maltratează pe cele trei măști necunoscute, se scoală din locul unde ședea și vine în fața lui:

— Cu ce drept îți permiți, domnule, ca să insulți pe niște dame pe tare nu le cunoști?

Domnu Mirinescu rămîne uimit cînd vede pe Alexandru Dăngescu luîndu-le partida, dar cum el devenise insolent, îi răspunde îndată cu cel mai mare sînge rece:

— Dar dumneata, domnule, cu ce drept vii să-mi faci niște observații pe carii poate nu am cea mai mică plăcere să le priimesc.

— Cu dreptul de om cumsecade, viu să apăr pe aceste dame în contra unui om ca dumneata care arăți puțină cuviință în manierele dumitale.

— Manierele mele sunt mai bune decît ale dumitale, domnule, reluă Mirinescu cu insolență; te rog să te mărginești că-ți găsești beleaua cu mine.

— Mizerabile, ce cutezi să zici, strigă Alexandru înfuriat; pleacă îndată de aici sau te pălmuiesc.

— Pe cine să pălmuiești, mă rog?… dar ce crezi că eu nu am o mînă destul de ageră ca să-ți sfărâme trei măsele în gură?

Alexandru este în culmea necazului și fără a mai considera că se află într-un loc public ridică mîna și trage o palmă cu atîta putere și așa de bine aplicată pe obrazul domnului Mirinescu, că acesta, în zăpăceala sa, nu îndrăznește să i-o înapoieze. Lumea se adună din toate părțile împreună cu șeful poliției, care se afla în sală și care, aflînd împrejurarea, gonește pe Mirinescu din clup.

Elisaveta și Tincuța voiau să plece din clup numaidecît, dar Maria le reține zicîndu-le:

— Ar fi o mare necuviință, mamă și Tincuțo, ca să plecăm pînă nu vom mulțumi mai întîi acelui domn care s-a espus pentru noi.

— Ai dreptate, fata mea, zice Elisaveta; dar unde-l vom găsi în mulțime? Nu vezi în ce fierbere sunt toți!

— Trebuie să vie, mamă, căci a lăsat singură pe dama mascată cu carea era, și un om cumsecade ca dînsul nu se poate purta altfel.

— Mi se pare că acest domn trece mai totdauna pe ulița noastră, observă Tincuța. Ai băgat de seamă, mamă Elisaveto? Știi cine este?

— Da, maică, eu îl cunosc prea bine, dar el nu crez să ne cunoască. Îi zice Alexandru și este fiul lui cuconu Stamate Dăngescu, unde lucrează bărbatu-meu de mai mulți ani. Este fiu de o familie foarte bună.

— Ce spui? zice Tincuța. Se cunoaște omul cumsecade de departe.

— Precum se cunoaște și licheaua tot de departe, adăogă Elisaveta.

Maria asculta fără să zică nimic. Ea aștepta pe Alexandru ca să-i mulțumească, cînd vede cu părere de rău că masca ce se afla lîngă dînsa se scoală și pleacă cu o altă mască, care vine să o la. Elisaveta observă aceasta:

— Iată că masca care era cu acel domn a plecat, și nu ar strica ca să plecăm și noi.

— Nu se poate, mamă, zice Maria; nu e frumos.

— Dar nu vezi că nu mai vine, Mariuțo?

— Atunci trebuie să-l căutăm și să-i mulțumim negreșit.

— Faceți bine de nu-l mai căutați, le zice Tincuța; uite-l că vine spre noi.

În adevăr, Alexandru venea spre dînsele și Maria simți o mulțumire nespusă revăzîndu-l. El se apropie, se așază lîngă dînsele și începe să le vorbească:

— Trebuie să fiți prea nemulțumite, măsculițelor, de cele ce se întîmplară, și negreșit că nu veți fi întîlnit niciodată oameni atît de nemernici ca acel domn ce v-a supărat.

— Este adevărat, domnule Dăngescu, zice Maria; fără dumneavoastră poziția noastră ar fi fost dificilă, și nu știm cum să vă mulțumim mai bine pentru ceea ce ați avut bunătate a face pentru noi.

— Am făcut, măsculiță, ceea ce era dator să facă oricare ar fi observat conduita acelui domn cu dumneavoastră. Dar să lăsăm aceasta, și dă-mi voie să te întreb de unde știi că mă numesc Dăngescu? Nu cumva am fericirea să vă cunosc?

— Această fericire crez că o avem numai noi, domnule Dăngescu. Dumneavoastră nu ne cunoașteți.

— Cel puțin îmi permiteți onoarea ca să vă cunosc în viitor?

— Suntem de o familie ordinară, domnule Alexandre, și crez că aflînd-o veți regreta curiozitatea ce ați avut de a o cunoaște.

— Oricine vei fi, măsculiță, și din orice familie, zice Alexandru Măriei, nu găsesc în dumneata nimic ordinar; din contra, dovedesc un limbagi frumos și niște maniere care-mi plac cu osebire.

— Sunteți prea bun, domnule Alexandre; o persoană bine educată ca dumneata nu putea face altfel. Și fiindcă doriți să aflați cine suntem, această curiozitate vi se satisface: familiei noastre îi zice Sălcianu, tatăl meu este meseriaș și crez că trebuie să-l cunoașteți căci de mai mulți ani lucrează și pentru casa dumneavoastră.

— O, da! cunosc prea bine pe amicul Sălcianu; este omul cel mai onest și îți mărturisesc că-l iubesc prea mult.

— Merită dragostea tutulor, și nici că mă așteptam la contrariu, zice Maria cu mîndrie. Dar poziția lui socială, precum și a familiei, nu-i permite a avea amici în lumea cea mare, ci numai voitori de bine.

— Te înșeli, domnișoară, oamenii cumsecade au totdauna amici, iar nu voitori de bine, căci ei nu implor grația nimărui. Meseriașii, comercianții își au deopotrivă stima în societate ca și funcționarii și rentierii. Omul nu se naște nobil, domnișoară, faptele îi nobilez sufletul și o creștere bună îl ridică la gradul ce-i este rezervat în societatea bună. De aceea, mărturisesc că nu găsesc în dumneata descendentul unei familii de meseriaș, cum sunt privite meseriile la noi. ci o persoană demnă de toată stima. Sunt sigur, domnișoară, că tatăl dumneavoastră v-a dat într-un pension unde să fi dobîndit un studiu care este neapărat trebuincios pentru orice om?

— Da, domnule Alexandre, și îi sunt foarte recunoscătoare pentru aceasta. El este un bun părinte; a făcut totul pentru fericirea mea.

— Mai aveți surori sau frați, domnișoară? întreabă Alexandru privind pe Tincuța și pe Elisaveta.

— Sunt unică la părinți, domnule Dăngescu, și persoanele cu carii am venit la clup este muma mea și vara mea.

— Îmi pare bine, zice Alexandru, complimentînd pe Elisaveta și pe Tincuța, carii se scol să-i mulțumească.

— Trebuie să vi se pară foarte curios ca să ne vedeți în clup… nu este așa, domnule Dăngescu? zice Elisaveta acestuia.

— Pentru ce să mi se pară curios, doamna mea? Nu este liber cineva ca să se distreze cînd are plăcere?

— Așa este, dar unei mume nu-i este iertat ca să vie la clup cu fete mari… și aceasta am simțit-o prea tîrziu.

— În adevăr, demoazelele nu trebuie să vie în clup, observă Alexandru, căci din nenorocire la noi clupul este o petrecere foarte imorală din cauza moralităței care lipsește oamenilor ce-l frecuentă.

— Dovadă de aceasta este împrejurarea de adineaori, zice Elisaveta; dar crede, domnule Dăngescu, că am fost conduse de curiozitate ca să ne facem o idee de ceea ce este petrecerea clupului, iar nicidecum de plăcere.

— Și curiozitatea am avut-o eu, zice Tincuța. Dar întîmplarea de astă-seară îmi va servi de exemplu ca să nu mai am pe viitor asemenea curiozități.

— Mi se pare, doamnele mele, că aveți grabă să vă retrageți din clup, zice Alexandru observîndu-le. Dacă nu mă înșel, mi se pare că eu vă rețiu.

— În adevăr, eram gata să plecăm, dar v-am așteptat ca să vă mulțumim pentru îndatorarea ce ne-ați făcut.

— Nu aveți pentru ce, domnișoară Tincuțo, și vă rog, dacă se poate, să nu mai fie vorbă de aceasta. Nu știu dacă priimiți cu mulțumire ca să vă conduc eu pînă acasă: birjile se găsesc anevoie și așteptînd în capul scărei o să răciți negreșit.

— Nu trebuie să vă deranjați pentru noi, domnule Alexandre; sunteți așa de bun că nu am ști niciodată cum să recunoaștem mai bine atîtea obligații.

— Nu mă deranjez nicidecum, domnișoară Tincuțo, din contra, aceasta îmi va procura o plăcere nespusă și totdeodată fericirea ca să vă cunosc mai bine.

— Atunci suntem la dispoziția dumitale, domnule Dăngescu, zice Tincuța fără să consulte pe nimeni. Nu este așa, mamă Elisaveto, că trebuie să facem mulțumirea domnului Dăngescu?

— Negreșit, Tincuțo, zice Elisaveta, care se zăpăcise cu desăvîrșire de complezențele tînărului Dăngescu.

— Vă mulțumesc, doamnele mele, pentru onoarea ce-mi faceți, zice Alexandru sculîndu-se. Doamnă Sălcianco, poftiți brațul meu.

Elisaveta la brațul lui Alexandru și Maria și Tincuța îi urmează. Ele se duc la garderobă, las costumele de clup și se îmbrac cu hainele lor. În timpul acesta, Alexandru se ocupase cu căutarea unei birje, și după ce găsește una liberă, se pune într-însa cu Elisaveta, cu Maria și cu Tincuța și le duce la locuința lor, care era o mică căsuță frumoasă cu prăvălie în față. Ele se dau jos din trăsură și deschid o portiță care servea de intrare. Alexandru voia să plece, dar Elisaveta și fetele îl rog să-și dea osteneala a veni puțin în camera lor. Tînărul Dăngescu, care nu putea să refuze pe aceste femei, carii erau atît de delicate cu dînsul, le urmează și intră într-o cameră prea curată și bine mobilată. Elisaveta îl invită să se așeze pe un fotoliu, ea se așează vizavi și Tincuța alături; numai Maria lipsea în acest moment fiindcă era ocupată cu onorile obișnuite pentru oaspetul lor.

Ea se întoarce peste cîteva minute aducînd dulceață și apă, și Alexandru văzînd-o bine, căci pînă atunci nu avusese ocazia ca să deosibească dacă era frumoasă sau urîtă, se simte mișcat deodată ca printr-o electricitate.

— Pentru ce te superi, domnișoară Mario? îi zice el îndată ce o vede și sculîndu-se să la dulceață.

— Aceasta nu mă supără, domnule Alexandre, din contra, îmi face plăcere.

— Ești prea bună, domnișoară… mă felicit că am cîștigat mult făcînd cunoștința unei familii atît de bună ca a dumneavoastră.

— Și noi am cîștigat foarte mult că am avut cinstea să vă cunoaștem și să vă vedem în casa noastră, zice Elisaveta îndată; și credeți că vom simți o mulțumire nespusă cînd veți avea bunătatea de a ne mai vizita în modesta noastră locuință.

— Voi veni adesea să vă văz dacă îmi dați voie, zice Alexandru cu bucurie. Îți mulțumesc, domnișoară Marie, pentru dulceață; îmi place foarte mult zmeura… crez că voi lua multă în casa dumneavoastră.

— Ori de cîte ori veți avea plăcere, domnule Alexandre, îi zice Maria puind tava pe o masă și așezîndu-se lîngă Tincuța.

Alexandru nu se putea opri de a privi pe Maria și aceasta pleca cu modestie capul de cîte ori întîlnea privirile acestui tînăr domn.

Maria era în adevăr prea frumoasă: ea avea o talie destul de fină pentru vîrstă sa de șasesprezece ani. Un păr des, castaniu era așezat cu multă grație pe un cap potrivit; o frunte curată și albă lăsa să se vază niște sprincene negre îmbinate, așezate dasupra a doi ochi mari, albaștri, a căror căutătură era espresia fidelă a tot ce este mai tandru, mai dulce și mai viu; nasul îi era potrivit; gura îi era mică și rumenă și lăsa să se desine un șir de dinți albi și proporționați, carii cauzau admirația la cîți o vedea zîmbind; figura ei era rotundă, albă și prea curată; cu un cuvînt, natura împodobise pe această fată cu tot ce avea mai frumos și mai sublim.

Alexandru era în vîrstă de douăzeci și șapte ani, talia îi era de mijloc, părul negru lucios, coafat cu multă eleganță, ochii căprui și vii, sprincenile regulate și bine pronunțate, și o pieliță așa de albă și curată că lăsa să se deosibească toate firele unei barbe negre, rotunde ce purta și care îi ședea de minune.

Văzînd dinaintea sa pe o femeie așa de frumoasă, cum nu întîlnise în viață-i, tînărul Dăngescu rămîne în estaz, așa de puternică era impresia ce produsese asupră-i. Maria din parte-i nu-și putea asemenea da socoteală de ce sufletul său era atît de mișcat ascultînd pe un om a cărui voce îi umplea inima.

Întîmplările de la clup și frumoasa lui conduită cu dînsele îl făcu să ocupe cel mai minunat loc în inima Măriei.

Alexandru vede că este tîrziu și că trebuie să plece, deși ar fi dorit să rămîie în casa Sălcianului multă vreme. El își la noapte bună de la Elisaveta și de la ținerile fete, și promițîndu-le că va veni să le vază adesea, se pune în trăsură și pleacă. Ajungînd acasă, se dezbracă îndată și se așază în pat, dar el nu poate să doarmă toată noaptea. Imaginea Măriei era neîncetat înaintea lui și se convinse în fine că era amorezat de dînsa cum nu fusese niciodată.

„Mi se pare că de mîine încolo voi avea mult de lucru, își zice Alexandru. Drumul meu va fi totdauna pe ulița Sălcianului: cel puțin de aș zări pe Maria de cîte ori voi trece!… ”

După plecarea lui Alexandru, Elisaveta și Tincuța încep să-l laude; Maria asculta fără a zice nimic, și dacă în acel moment nu vorbea de Alexandru, se gîndea însă mult la dînsul. Cum însă era tîrziu, își iau noapte bună una de la alta, Elisaveta se duce să se culce în camera unde se afla bărbatul ei, iar Maria și Tincuța, carii erau nedespărțite ziua și noaptea și carii ocupau o singură cameră, intrară asemenea să se culce. Cînd se puseră în pat, Maria declară că nu-i este somn.

— Ce fel, nu-ți este somn, Mario? o întreabă Tincuța; este destul de tîrziu, și, dacă nu mă înșel, peste două ore se va face ziuă.

— Mi-a pierit somnul cu desăvîrșire, Tincuțo, și mi se pare că aceasta provine din cauza unde nu sunt obicinuită să mă culc așa tîrziu.

— Oare aceasta să fie cauza, verișoară? frică-mi este că trebuie să fie alta. Uite și eu nu sunt obicinuită ca și dumneata să mă culc tîrziu, cu toate acestea pic de somn.

— Dar ce să fie alt? întreabă îndată Maria. Socotești că împrejurarea de la clup?… crede-mă că am și uitat-o.

— Împrejurările se uit lesne, dar oamenii se țin minte, și drept să-ți spui acel domn Alexandru Dăngescu e frumușel, tînăr și are niște maniere cu femeile carii rămîn neșterse din sufletul lor.

— Așa este, Tincuțo? Cît e de nobil și ce tînăr cumsecade! Nu crez să fie mulți ca dînsul!

— Te plîng, Mariuțo. Mi se pare că ai început să-l iubești…

— Eu? zice cu grabă Maria. Crezi că iubesc pe domnu Alexandru?

— Da, da, îl iubești, verișoară, și aceasta este o nenorocire pentru dumneata. Ce vei cîștigă dintr-un asemenea amor?

— O! nu crez că-l iubesc așa de mult pe cît gîndești; cu toate acestea, aș dori să-l văz adesea. Cînd ar avea delicateța să mai vie pe la noi, aș simți o mulțumire nespusă!…

— Va veni, nu avea grijă, căci am băgat de seamă că te privea ca cum ar fi voit să te soarbă.

— Mă privea pe mine?

— Mult încă; mîine va trece pe aici, poate să nu intre în casă, dar îl vom vedea negreșit.

— Dumnezeul meu, Tincuțo, mă vei face să-l aștept toată ziua la fereastă!…

— Îl vom aștepta amîndouă căci nu avem altceva de făcut; să nu crezi însă că și eu îl voi privi ca dumneata, Mario: ceea ce simți pentru dînsul este amor, de vreme ce eu îl privesc ca pe un prieten care iubește și care este iubit de verișoara mea.

— Ești dar convinsă că-l iu… besc…, nu este așa, Tincuțo?

— Cînd mi-ai zice altfel, ți-aș spune că minți.

— Și poate ai avea dreptate. Am început să mă gîndesc numai la acel domn și această gîndire îmi umple sufletul de mulțumire.

Tincuța nu-i răspunde nimic; ea era așa de ostenită încît nu mai putea ține ochii deschiși. Maria urmă:

— Mîine vom sta amîndouă la fereastă cu lucru, și, vorbind de dînsul, îi vom pîndi trecerea. Dar ce, nu mai vorbești, Tincuțo?

— Auz? ce spui? întreabă Tincuța cu o voce leneșă și deschizînd ochii pe jumătate.

— Credeam că ești încă deșteaptă?

— Ba mi-este somn de nu mai poci. Lasă, Mariuțo; mîine vom avea destul timp ca să vorbim de aceasta.

— Atunci, somn bun, Tincuțo.

— Și dumitale asemenea, dragă verișoară, mulțumește Tincuța gata să adoarmă.

După această convorbire se face liniște. Tincuța adoarme după cîteva minute, iar Maria nu putu să închiză ochii toată noaptea; abia despre ziuă ea căzu subt influința somnului căruia nu poate rezista nici o ființă umană ce se bucură de o bună sănătate.