Miorița s-a născut în Maramureș/Tema înhumării

Jump to navigation Jump to search
Locul înhumării Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef
Tema înhumării
Obiectele meseriei
O călătorie inițiatică. Analiza variantelor mioritice din Maramureș


Înainte de a deschide acest subiect să ne reamintim unul din procedeele de inițiere din societatea primitivă: “candidații sunt îngropați sau culcați în niște gropi proaspăt săpate sau sunt acoperiți cu crengi…” (M. Eliade). Păstorul din colindele mioritice are o preferință asemănătoare, căci își exprimă dorința să fie așezat într-o groapă, dar să nu fie astupat cu pământ, ci numai cu gluga sau numai cu scoarțe de buhași: “Ci pe mine m-astupați / În turișul mieilor (…). / Pe mine pământ nu puneți / Numai dragă gluga mea” .

Despre această secvență Ion Taloș nota: “Element cu totul surprinzător, cererea păstorului de a nu pune pământ peste cadavrul său apare în 64 de variante din corpusul întocmit de A. Fochi. Acestora li se adaugă 67 de variante publicate după 1964. Avem așadar la dispoziție 131 de texte în care ne întâmpină versul Pe mine pământ nu puneți, cu inerentele lui modificări lexicale (lut, țărână etc.). Asemenea variante sunt cunoscute în județul Maramureș, ele ating Sălajul și Bistrița Năsăud, pentru ca frecvența lor să sporească în județul Cluj, Alba și Mureș. Frecvența destul de ridicată și aria relativ largă în care e cunoscut acest vers ne îndreptățesc să afirmăm că el este purtător de semnificație. Să fie acest vers o inovație târzie? Nicidecum. Nou nu poate fi un vers care contrariază pe oricine; el contravine tuturor obiceiurilor de înmormântare care se cunosc la noi, contrazice prevederile bisericești și pe cele administrative, care admit, cum se știe, numai înhumarea. Căci versul ne spune clar că oierul nu dorește să fie înhumat” (Ion Taloș, Miorița și vechile rituri funerare le români, în Anuarul de folclor, III-IV, Cluj, 1983, p. 17-19).

Însă la o analiză a textelor maramureșene reiese clar că tema înhumării (îngroparea cadavrului sau cel puțin așezarea mortului în groapă) apare cu o frecvență covârșitoare: 127 de texte din 136 (93%), suprapunându-se chiar și peste interdicția “Lut pe mine nu puneți”. Cele mai uzitate formule: “Pe mine mă îngropați”, “Pe mine mă astupați”, “Săpați-mi mormântul meu”, “Și trupu mi-l îngropați” – Țara Maramureșului; “Omorâți-mă / Da` mă și-ngropați”, “Acolo să mă-ngropați” – Țara Chioarului; “Dacă mă-mpușcați / Voi să mă-ngropați” – Țara Codrului.

Ion Taloș sesizează și acceptă că acestă temă este una generalizată dar consideră că ne aflăm în fața unui nou paradox, explicabil numai din perspectiva teoriei straturilor culturale: “Ciobanul mioritic se contrazice pe sine însuși, deoarece, în testamentul său, el cere, pe de o parte: Și pe mine mă-ngropați, iar pe de alta: Pe mine pământ nu puneți, versuri care reflectă două mentalități cu totul diferite, două rituri funerare distincte. Într-adevăr, în primul el cere să fie înhumat, rit conform cu realitatea și cu obiceiurile de azi. Se vede așadar că acest vers trebuie să fie mai tânăr decât cel de-al doilea, în care tot el cere să nu se așeze pământ peste cadavrul lui, contrazicând astfel obiceiurile ce se cunosc; ni se pare în afara oricărei îndoieli faptul că acesta din urmă e versul cel bătrân. În orice caz, contradicția care e pusă în evidență de cele două versuri poate fi explicată numai prin diferența de vârstă dintre acestea” (Ibidem). În concluzie, cercetătorul e de părere că avem de a face cu “un rest dintr-o mai veche concepție despre lume, azi dispărută“, reflectată printr-un arhaic rit funerar, al înmormântării la înălțime.

În ceea ce ne privește considerăm că e mult mai util să întregim această secvență cu toate elementele ce o compun. Primul se referă la tema înhumării, a cărei reflectare nu poate fi pusă la îndoială. Al doilea vizează aparenta contradicție a temei cu versul “Pe mine pământ nu puneți”. Față de cele trei variante remarcate în Antologia lui A. Fochi (1964), avem acum la dispoziție nu mai puțin de 16 texte (11%) – 2 în Țara Maramureșului, 1 în Chioar, 5 în Codru și 8 în Lăpuș. Aproximativ în aceleași variante păcurarul cere să fie astupat doar cu gluga : “Pe mine pământ nu puneți, / Ce numai să mă-nveliți / Cu gluga cea mare-a mé” (TM) sau “Lut pe mine nu puneți / Numai dragă gluga me” (TCo). Și-n sfârșit, în 16 texte (toate aparținând tipului nord-maramureșean) cere să fie acoperit cu scoarțe de brad bătrân: “Tăt în loc de copârșeu / Beliți coaje de buhău [Puneți scoarțe de durdzău]; / Și de pânză pă obraz / Beliți coaje de buhaz”.

Privită global, scena ritului funerar nu colectează elemente contradictorii, deși în esență este atipică, dar asta din simplul motiv că ritul este eminamente pastoral – cu alte cuvinte nepracticat la nivelul colectivității obștești. Așa cum remarca Tit Bud, păcurarii morți în munți erau așezați în gropi săpate în pământ și acoperiți, după caz, cu scoarțe de brazi, cu crengi sau cu gluga (piei de animale). Ceea ce rămâne semnificativ este faptul că ritualul funerar al păstorilor nu se diferențiază cu nimic de ritualul pseudo-funerar al morții inițiatice, practicat de către societățile primitive.

Deci versul “Pe mine pământ nu puneți” nu aduce cu el un rit funerar distinct, sugerând o înmormântare la înălțime, acoperit cu piei de animale, pentru a evita contactul cu pământul: “Cunoscută în aproape 230 de variante, înmormântarea la înălțime devine una dintre caracteristicile majore ale Mioriței în Transilvania…” (I. Taloș. op. cit., p. 26.). I. Taloș e de părere că cele două rituri au avut multă vreme “o existență paralelă”, motiv pentru care “înhumarea s-a infiltrat în text, înlăturând, treptat, din cele mai multe variante, elementele vechilor rituri și creând contradicții” (Ibidem, p. 23-24).

Tipologia funeraliilor – variabilă geografic și istoric – se poate clasifica în șase modalități principale: înhumarea, incinerarea, îmbălsămarea, canibalismul, aruncarea în mare și abandonarea . Criteriul determinant a fost dat de condițiile ambientale, care inițial au avut un rol mult mai mare decât tradițiile religioase; ba am putea spune că acestea din urmă s-au mulat după cele dintâi.

Se pot întâlni adesea situații când tradiția religioasă nu poate fi respectată tocmai din pricina condițiilor ambientale – lipsa lemnelor pentru incinerare, lipsa humusului pentru înhumare sau lipsa actanților consacrați pentru săvârșirea ceremonialului. Și atunci se recurge la o improvizație, de aici decurgând așa-numitele rituri funerare atipice, care abundă în cântecele de înstrăinare ale românilor. Recuzita necesară e improvizată sau doar sugerată, iar unele personaje sunt substituite, pentru a nu se altera caracterul de ceremonial. Ceea ce primează este credința în viața de apoi.

De multe ori, când, în mod fortuit se petrec astfel de situații, se întâmplă să se reactiveze (temporar) credințe și rituri vechi, autohtone – ușor în contrast cu preceptele religiei oficiale. E o libertate dată de spațiul izolat în care oamenii (păcurarii) se află vremelnic.

Într-o retrospectivă sintetică a cultului morților la populația autohtonă, R. Vulcănescu identifică patru etape evolutive: părăsirea cadavrului, mai târziu înhumarea cadavrului și în cele din urmă incinerarea – “o dată cu introducerea la daci a credinței în nemurirea sufletului de tip indo-european” (R. Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei, 1987, p. 175). V. Kernbach consideră că romanii, dar și tracii (între care și geto-dacii) practicau în egală măsură înhumarea și incinerarea . În schimb I. Taloș atribuie înhumarea ca o apartenență la stratul creștin, alături de alte elemente ale epicului: menționarea cimitirului (prin excludere) și poziționarea obiectelor personale ale păstorului la capul victimei, pentru a ține loc de cruce .

Teoria straturilor culturale, precum și vădita influență (târzie) a elementelor creștine nu poate fi pusă la îndoială. Așa cum, cel puțin teoretic, nu poate fi exclusă nici ipoteza existenței unui rit al înmormântării la înălțime, generalizat la un moment dat în arealul sud-estic european – chiar dacă în literatura de specialitate nu există referințe la acest tip de funeralii.

Din punctul nostru de vedere două sunt aspectele ce se desprind din context. Mai întâi, cerința păcurarului de a nu fi acoperit cu pământ ar putea reflecta obiceiul (specific civilizației romane, apoi daco-romane și române, până azi) de expunere temporară a cadavrelor (șapte zile, în vechime, iar apoi trei). Acoperirea cadavrului cu piei de animale (gluga păstorului) în acest interval s-ar impune pentru a-l feri de intemperiile naturii și chiar de unele animale. După acest ceremonial tradițional urmau funeraliile propriu-zise, care, conform textului, vizau înhumarea cadavrului.

Un alt aspect, cu adevărat arhaic, și aflat în prelungirea primului, este așezarea cadavrului în groapa săpată în pământ și acoperirea lui exclusiv cu scoarțe de copaci, cu frunze și cu piei de animale (mai puțin cu țărână). De unde această practică?

Exista credința (reminiscențe neolitice) că sufletul defunctului poate și trebuie să comunice cu lumea celor vii, că trebuie să se ridice la cer, în împărăția zeilor, în timp ce trupul se integrează pământului; că sufletul e nemuritor (cf. religiei geto-dace) și el trebuie lăsat liber, descătușat. De aceea, în calea lui, se evita să se pună opreliști pe care el să nu le poată străbate – pământ sau lespezi de piatră. Conform credințelor, ascensiunea sufletului se petrece a treia zi după deces, deci chiar în momentul funeraliilor. Pentru a nu comite imprudența de a stăvili sufletul ce se desparte de trup, se recurgea la un procedeu preventiv de neacoperire a cadavrului cu substanțe solide, compacte.

Pe un strat cultural superior, când cadavrele erau depuse în sicrie și apoi înhumate, această credință s-a materializat în practicarea unor orificii în sicrie, numite “ferestre ale sufletului” – obicei consemnat chiar și-n zilele noastre în Transilvania, Bucovina și Oltenia (Despre așa zisele “ferestre ale sufletului” vorbesc V. Kernbach, op. cit., p. 197, dar și R. Vulcănescu, op. cit., p. 189-190, realizând ample incursiuni în mitologia autohtonă. “Sub influența creștinismului s-a susținut că orificiul este o fereastră care servește sufletului mortului în Marea Trecere pe Lumea Cealaltă, să mai audă și să vadă prin Vămile văzduhului (influență medievală) pe cei dragi lucrând și vorbind în jurul casei, în gospodăria lui de pe pământ”).

I. Taloș apreciază că “înmormântarea la suprafață (…) incontestabil prezentă în variantele din Transilvania” ale Mioriței, “obligă la reactualizarea ipotezelor formulate până acum în legătură cu cea mai dificilă problemă pe care o ridică cercetarea acestui text: data originii lui”(I. Taloș, op. cit., p.30). Luând în calcul toate elementele trecute în revistă, exegetul propune ca datare “mijlocul primului mileniu”, “curând după impunerea religiei creștine”.

Oricât am dori să împingem originea Mioriței spre vechime nu trebuie să pierdem din vedere capacitatea extraordinară de conservare a unor practici și obiceiuri, de care dau dovadă unele ținuturi românești. Variantele-colind “păstrează clar factura poeziei medievale, atât în melodiile, cât și în versurile lor” (Mihai Pop, prefață la Antologie de folclor din județul Maramureș, Baia Mare, 1980, p. 16.). Faptul că lectura lor ne dă prilejul unor astfel de incursiuni probează încă o dată persistența și continuitatea unei culturi străvechi.