Miorița s-a născut în Maramureș/Pseudo creatorii Mioriței

Jump to navigation Jump to search
Creație individuală Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef
Pseudo creatorii Mioriței
Creație colectivă succesivă
Ipoteze, teorii, interpretari privind autorul Mioriței


Deși este considerat de mult un capitol închis, acest subiect al atribuirii paternității Mioriței unor persoane identificabile, unor potențiali creatori, s-a transformat într-un veritabil tabel nominal care merită să fie indexat, cel puțin „de amorul artei”, într-o istorie exegetică.

După ce, în 1866, Vasile Alecsandri avea să relateze despre o fericită incursiune pe muntele Ceahlău, realizată în anul „de grație” 1842, respectiv despre întâlnirea cu baciul Udrea, care i-ar fi interpretat cu măiestrie balada Miorița (despre care V.Alecsandri susține că este varianta princeps, publicată în 1850, în „Bucovina”) s-a emis ipoteza că bătrânul păstor Udrea ar avea toate calitățile să „născocească” o asemenea „creațiune”; iar V. Alecsandri a preluat direct de la sursă desăvârșitul poem. La vremea respectivă se cunoșteau prea puține variante (Alecsandri și-a publicat în mod repetat propria versiune) și se știa prea puțin despre tehnica zămislirii și mecanismul circulației producțiilor folclorice. Mărturie a gloriei (efemere) de care a avut parte Udrea stă observația lui Gh. Vrabie (1966): „Nu putem crede că Miorița cu orice preț a creat-o ciobanul Udrea de pe Ceahlău, de la care a cules-o Alecsandri”.(Gh. Vrabie, op. cit.)

În legătură cu acest episod „istoric” s-au exprimat numeroase suspiciuni, mergând până la deposedarea paternității descoperirii (în cazul lui V.Alecsandri) și punerea sub semnul îndoielii a existenței invocatului păstor (cazul lui Udrea).

Pe aceeași listă mai figurează chiar și „bardul de la Mircești” și nu fără temei. În perioada folclorismului romantic, după 1850 și până pe la 1880 – când „școala lui Hasdeu” a impus criterii științifice de culegere a folclorului - , se considerau firești și chiar necesare anumite retușuri ale textelor, pentru a le reda strălucirea dintâi, pentru a le descoji de rugină. Un exemplu notoriu este balada Novac și corbul, în care Alecsandri a ținut cu tot dinadinsul să insereze numele unificatorului Mihai Viteazul, socotind că vremurile cer o astfel de pomenire și atmosfera unionistă trebuia întreținută în rândul maselor cu orice preț . Uzând de autoritatea și faima de care se bucura, Alecsandri a îndrăznit mai mult și a creat, utilizând „tema, stilul și forma” poeziilor populare, veritabile balade: Movila lui Burcel, Dragoș, Cântecul lui Mihai Viteazul.(Cf. I.C. Chițimia, Folcloriști și folcloristică românească, Editura Academiei, București, 1968, p. 33.)

Suficiente motive pentru a-l bănui pe bard că este autorul nemărturisit al Mioriței. „În ce privește pe Alecsandri, s-a împământenit ideea falsă că a mistificat poezia populară românească. V. Alecsandri nu numai că ar fi «îndreptat» versurile culese cum a vrut, adică le-ar fi contrafăcut, dar el ar fi de fapt autorul unor capodopere ca Miorița, opinie care persistă și azi printre intelectuali și este exprimată în publicații, fără rezerve” (I.C. Chițimia, 1968). Autorul acestei observații consideră actuală necesitatea demontării tezei și o face aducând drept argument scrisoarea-comentariu către Alecu Hurmuzachi, unde V.Alecsandri mărturisea: „Eu nu cred să fie întreagă, dar cât este măcar, ea plătește în ochii mei un poem neprețuit și de care noi, românii, ne putem făli cu toată dreptatea” . I.C. Chițimia concluzionează: „de ce nu i-ar fi adus Alecsandri întregirea, dacă într-adevăr și-a îngăduit să intervină în creație?”(I.C. Chițimia, idem, p. 8, studiul Vasile Alecsandri și poezia populară românească.)

Deși ajuns, din perspectiva acestor suspiciuni, într-o postură onorantă, V. Alecsandri va da dovada sincerității sale și a dezinteresului pentru o glorie prefabricată, într-o scrisoare către I. Crăciunescu, publicată la Paris, în 1874: „Oricine să fie sigur că, dacă natura binevoitoare m-ar fi dotat cu un geniu atât de puternic ca să compun o Mioriță, un Toma Alimoș, un Mihu Copilu, etc., m-aș fi simțit mândru că aș fi fost destul de egoist ca să le public pe numele meu”.(Cf. I.C. Chițimia, op. cit, p. 33.)

O altă motivație a acțiunii de culegere și publicare a poeziilor populare era, pentru V. Alecsandri, convingerea că prin folclor literatura națională se poate regenera. Această intuiție s-a dovedit reală, deoarece marile opere, devenite azi clasice, ale scriitorilor și poeților români trăitori la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea , au avut ca punct de pornire elemente preluate din cultura populară. Unul dintre aceștia a fost și Mihai Eminescu, a cărui admirație pentru producțiile literare izvorâte din popor s-a materializat în câteva poeme de o excepțională valoare: Călin Nebunul; Fata-n grădina de aur; Miron și frumoasa fără corp – 1875; Cântec vechi; Codrule, Măria-Ta; Doină, doină, greu îmi cazi – 1876; Povestea Dochiei și ursitoarele; Ursitoarele; Mușatin și codrul – 1873-1880; Dragoș-Vodă cel Bătrân – 1880; Peste codri sta cetatea – 1880-1882 ș.a.m.d. La acestea se adaugă „poeziile de patrimoniu”: Luceafărul, Ce te legeni…, Mai am un singur dor – 1883.

Tristețea metafizică, iubirea platonică și profețiile cu iz testamentar din aceste creații le-a dat prilej unor critici să întreprindă paralele veridice cu cântecul mioritic. De aici și până la a imagina o potențială paternitate eminesciană pentru baladă n-a fost decât un pas (în ciuda faptului că Mihai Eminescu se năștea în anul în care Alecsandri publica pentru prima dată o variantă a Mioriței).

Această situație paradoxală a fost sintetizată și analizată cu multă finețe de reputatul critic literar Zoe Dumitrescu-Bușulenga (1980): „Eminescu se așază acum, cu evidență, în descendența autorilor Mioriței, în spirit și literă, într-o impresionantă consonanță care face ca numeroase poeme ce-i aparțin să fie luate drept produse folclorice, de la structurile tematice la structurile stilistice. Și cum auzim tot mai des de Miorița pusă pe seama lui Eminescu, ne gândim că nu se produce o eroare de cultură, ci o substituire posibilă”. (Zoe Dumitrescu Bușulenga, prefață la volumul Poezii de Mihai Eminescu, Editura Eminescu, București, 1980, p. 12; a se vedea și studiul Mihai Eminescu – poet mioritic, de Ion Țicală, în Simpozion Miorița – 1992, 1993, p. 30-37.) Iar această substituire, adăugăm noi, se justifică prin faptul că Eminescu întruchipează, în cel mai firesc mod, autorul ideal și moral pe care l-ar putea avea balada Miorița. Într-o concepție oriental-asiatică, valorificată de L. Rebreanu în romanul „Adam și Eva”, am spune că sufletul acelui Creator al Mioriței s-a reîncarnat în trupul lui Eminescu.