Miorița s-a născut în Maramureș/Preistoria

Jump to navigation Jump to search
O posibilă definiție Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef
Preistoria
Istoria exegetică


  • Germenii interesului pentru folclor

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în prima parte a secolului al XIX-lea, în Europa se manifestă un interes tot mai sporit pentru creațiile folclorice, pe fondul apariției primelor culegeri și chiar a studiilor dedicate literaturii populare: J. Herder (1779), Kirșa Danilov - Vechi cântece rusești (1804), basmele fraților Jakob și Wilhelm Grimm (1812), culegerea de cântece populare sârbești a lui Vuk Karadžic (1814). Premisa acestor demersuri stătea în convingerea că producțiile folclorice sunt păstrătoare ale limbii și ale obiceiurilor străvechi, au valoare de document și constituie un solid argument pentru drepturile popoarelor la independență și unitate națională.

Perioada respectivă coincide cu o efervescentă mișcare culturală și literară din Transilvania - Școala Ardeleană - al cărei program viza explicit emanciparea politică și culturală a națiunii române aflată sub Imperiul habsburgic. În acest context au fost elaborate prima gramatică (1780) și primul dicționar etimologic al limbii române (1825), apoi Istoria, lucrurile și întâmplările românilor (1806) de Samuel Micu (1745-1806), Hronicul românilor (1808) a lui Gheorghe Șincai (1754-1816), precum și Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812) redactată de Petru Maior (1760-1821).

Pe la 1792-1794, într-o garnizoană din Bistrița Năsăud, ofițerul Ioan Șincai, fratele lui Gheorghe Șincai, consemnează cea mai veche variantă a Mioriței cunoscută până în prezent (versiune-colind). Manuscrisul a fost descoperit abia la sfârșitul secolului al XX-lea în Arhivele din Tîrgu Mureș.

În Țările Române, preocuparea pentru culegerea sistematică și valorificarea folclorului se va accentua abia în anul premergător Revoluției pașoptiste și se va amplifica după 1850. „Generația scriitorilor români de la 1848 a fost la curent cu această mișcare europeană pe diferite căi de informație. Nu exista nici unul din scriitorii de atunci care să nu fi fost animat de prețuirea folclorului și, mai cu seamă, a cântecului popular. Programul „Daciei literare” nu era străin de acest curent general. M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, N. Bălcescu, Al. Russo, C. Negruzzi au atenția îndreptată spre valorile folclorice ca izvoare pentru literatura și istoria națională” (I.C. Chițimia, 1968).

  • Descoperirea baladei / Alecu Russo (1846)

Brand-ul Miorița a rămas pentru totdeauna asociat cu versiunea-baladă, grație lui Alecu Russo (1819 - 1859) și Vasile Alecsandri (1818-1890).

După toate probabilitățile, balada a fost descoperită de Alecu Russo în Munții Sovejei în perioada februarie - aprilie 1846. Cert este faptul că A. Russo culegea poezii populare, balade și doine încă din 1839, prilej pentru Gheorghe Asachi să-l considere unul dintre primii culegători români de folclor. Preocupările lui Russo au vizat și o clasificare a poeziilor populare (cântece bătrânești, de frunză, doine și hore), pe care amicul său, Alecsandri, o va prelua fără prea mari rezerve.

Cu toate acestea - și-n ciuda unor documente și mărturii ale vremii - planează o suspiciune asupra acelui căruia trebuie să-i revină de drept gloria dintâi. Suspiciunea este alimentată de informațiile contradictorii furnizate chiar de către Vasile Alecsandri, de altfel singura sursă care ni-l dă drept descoperitor al Mioriței pe Alecu Russo. Într-o scrisoare către A. Hurmuzachi, Alecsandri mărturisește că „această baladă mi-a fost adusă din Munții Sovejii de D. A.Russo, care o descoperise…”. Se pare că, după stingerea din viață a lui A. Russo (1859), dar și a altor apropiați aflați în cunoștință de cauză, Alecsandri ar fi ținut să-și revendice și această onoare (vezi nota la balada „Dolca” din volumul „Poesii populare ale românilor” (1866), unde îl indică drept informator al baladelor Dolca și Miorița pe un „anume Udrea”, un baci de la o stână de pe Ceahlău). Subiectul a fost tratat pe larg în mai multe studii.

  • Prima publicare a baladei / Vasile Alecsandri (1850)

Se pare că Alecsandri a intrat destul de târziu în posesia textului baladei și din pricina Revoluției din Țările Române, ce izbucnește în primăvara anului 1848 și în care n-au pregetat să se implice toți intelectualii vremii.

Un eveniment important care a marcat „preistoria” Mioriței este publicarea textului, de către Vasile Alecsandri, în secțiunea „Cântece poporale românești” din gazeta „Bucovina” din Cernăuți (an. III, nr. 11, sâmbătă, 18 februarie 1850), cu titlul „Mieoara”. La o distanță de 132 de ani, Nichita Stănescu scria: „Din străfundurile memoriei ritualurilor dacice, balada Miorița, păstrată pe limbile cântăreților populari ca un gust de duminică, gust de cer albastru, devenit hrană, a fost definitiv fixată în patria literelor de Vasile Alecsandri…” . Conștient de valoarea inestimabilă a baladei, „bardul de la Mircești” nu se va lăsa descurajat de lipsa ecourilor și o va republica șase luni mai târziu, pe 28 august 1850, de data aceasta în capitala Moldovei, la Iași, în bisăptămânalul „Zimbrul”. Cât despre faptul că Alecsandri a publicat un text „ameliorat” față de originalul cules de Russo, vom discuta într-un alt capitol.