Miorița s-a născut în Maramureș/Momentul 1970
| ←Momentul 1964 | Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef Momentul 1970 |
Secolul XXI. Globalizarea culturii→ |
| Mircea Eliade (1970) |
După apariția monografiei fochiene, se părea că nu mai e nimic de spus. Numai că nu toate teoriile și ideile expuse în 1964 au fost apreciate unitar (precum materialul documentar).
O replică fulminantă avea să vină din partea lui Mircea Eliade (1907-1986) care, în 1970, publică, la Paris, prima ediție a volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han – Studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Occidentale, în cuprinsul căreia dedică un capitol distinct baladei Miorița – Mioara năzdrăvană. Aprecierile și notele autorului dovedesc faptul că principala sursă de documentare în acest subiect este monografia lui A. Fochi. M. Eliade nu se lasă însă influențat de concluziile fochiene, pe care le amendează parțial într-un mod subtil și elaborează o construcție interpretativă originală din prisma preocupărilor sale în descifrarea germenilor spiritualității omenirii: „Inutil să precizăm că demersul nostru este acela al unui istoric al religiilor…”.
Este, dacă vreți, o dovadă în plus a faptului că Miorița nu poate fi abordată unilateral, ci solicită din plin o analiză interdisciplinară, prin însumarea studiilor specializate. M. Eliade nu și-a propus să reconstituie istoria și geneza baladei și nici s-o analizeze în contextul culturii populare românești. Meritul său constă în inaugurarea unei direcții de cercetare, respectiv exegeza „adeziunii totale și spontane a poporului român la frumusețile poetice și la simbolisme, cu implicațiile lor rituale sau speculative, ale baladei”. (M. Eliade, ibidem, p. 249.)El a considerat că „adevărata problemă” începe cu această cercetare. Cu alte cuvinte, a configurat dimensiunile „fenomenului mioritic”, privindu-l global, în totalitatea sa, fără a da atenție detaliilor care nasc polemici.
Era pentru prima dată când o abordare asupra temei mioritice întrunea largi sufragii în rândul oamenilor de cultură din România. Astfel, Ion Taloș (1981) consideră: „Cea mai frumoasă și cea mai interesantă lucrare care s-a scris despre această baladă până acum este cea a lui Mircea Eliade”.(Ion Taloș, Miorița în Transilvania, în Anuarul de folclor, volumul II, Cluj-Napoca, 1981, p. 95-135.) Iar N. Steinhardt, citind versiunea în limba franceză, avea să noteze în Jurnalul fericirii: „Interpretarea eliadiană are într-însa ceva din absolutul discuțiilor după a căror formulare orice discuție devine inutilă”.(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 349.)
Însă „momentul 1970” este legat și de lucrarea lui Romulus Vulcănescu – Etnologia juridică . Prin ipotezele lansate de autor („un simulacru de judecată” pastorală), se inaugurează totodată și o nouă direcție de cercetare (a etnologiei juridice), expunerea mergând până la reconstituirea „procesului” și a cauzelor care l-au generat. Vulcănescu îi va cădea victimă „efectului Eliade” 17 ani mai târziu, în volumul Mitologia română (1987).
O nesperată revigorare a direcției comparatist-mitologice se produce în 1979, grație studiului lui Octavian Buhociu (1919-1978) – Folclorul de iarnă, ziorile și poezia păstorească, realizându-se paralele cu miturile sciților și ale iranienilor. Cu acest prilej Buhociu comprimă, în câteva pasaje, principalele direcții de cercetare de până atunci.
- Redescoperirea versiunii colind / Ardelenii
Din fericire pentru poemul mioritic, ale cărui valențe și măști arhetipale erau departe de a fi epuizate, monografia lui A. Fochi și comentariul lui M. Eliade nu au zădărnicit căutările și cercetările. Socotită mai bine de-un secol drept „cenușăreasa” baladei, versiunea-colind iese, încet-încet, din anonimat, contribuind în mod neașteptat la decriptarea (parțială) a paradoxului bine cunoscut.
Încurajați de teoria pro-transilvăneană a lui A. Fochi (1964) – dar nefructificată într-o manieră sistematică – o serie de analiști vor aprofunda subtilitățile versiunii-colind. Mai întâi Dumitru Pop, în 1965, prin studiul Pe marginea Mioriței (însoțit de 32 de texte), apoi Ovidiu Bîrlea, în 1969 – Colindatul în Transilvania. Sub aceleași auspicii favorabile versiunii-colind, Al. Amzulescu publică, peste zece ani, articolul Noi observații despre Miorița colind (1979), valorificând unele idei eliadiene despre scenariul unui ritual de inițiere, specific pastoral.
În deceniul nouă se impun studiile lui Ion Taloș – Miorița în Transilvania (1981) dar, mai ales, Miorița și vechile rituri funerare la români (1983). Premisele cercetării lui I. Taloș vizează caracterul arhaic al variantelor mioritice din Transilvania, prin prisma cărora analizează aspectele unei „curioase înmormântări ciobănești” redeschizând, cu acest prilej, capitolul privind datarea Mioriței din perspectivele „credințelor magico-religioase” (direcție punctată decisiv de M. Eliade în1970).
Răsplata acestor preocupări avea să vină în anul 1991, când revista Manuscriptum (Manuscriptum, an XXII, nr. 2-4 (83-84), București, 1991, p. 8-11.) publică, în premieră, cea mai veche variantă a Mioriței, care se dovedește a fi o colindă din nord-estul Transilvaniei.
Pe același traiect comun se înscriu cercetările și concluziile lui Vasile Latiș – Păstoritul în Munții Maramureșului (1993) și ale folcloristului Pamfil Bilțiu – Colinde din Maramureș (1996).
Așa cum s-au petrecut lucrurile și după al doilea Război Mondial, după căderea regimului comunist (în 1989) a urmat o prelungită tranziție social-politică și economică, influențând astfel în mod direct activitatea culturală din România, care se părea că nu-și mai găsește cadența necesară și nici repere solide. Interesele s-au canalizat în scurt timp spre zone pragmatice, situație în care literatura și cultura în general s-au racordat la legile economiei de piață. Discuțiile pe tema „mioriticului” au migrat spre dezbateri polemice cu iz politic, în talk-show-uri de televiziune etc.
Pe acest fond este de remarcat strădania unui cerc de folcloriști din Câmpulung Moldovenesc, care, în martie 1991, editează Miorița – revistă de cultură folclorică. În anul următor, sub aceeași egidă, se organizează, tot aici, un amplu simpozion dedicat Mioriței. În februarie 1993 se constituie Fundația cultural-științifică Biblioteca Miorița, în scopul întemeierii unui centru documentar pentru a tezauriza „tot ce s-a spus și scris” de-a lungul timpului, referitor la acest poem. Până la materializarea acestui ambițios proiect, rămân articolele și studiile publicate pe parcursul deceniului al IX-lea, revista reușind să grupeze opinii extrem de incitante și unele analize de substanță, marcate însă, în mare parte, de o evidentă tentă comparatist-mitologică, reînnodând o direcție lansată în urmă cu 130 de ani.