Miorița s-a născut în Maramureș/Mioara năzdrăvană

 

Între episodul soborului și episodul testamentar, în variantele cele mai vechi a existat la un moment dat un liant (o temă) care a asigurat o cursivitate necesară textului. Din analiza variantelor maramureșene reiese că această temă a cunoscut o diversificare și implicit o tipologie specifică.

Una dintre situații, probabil cea mai veche, are în vedere dialogul tânărului păcurar cu turma oilor agitate: “Când cu apa o-nturnat / Oile tăte-o zderat” (7 variante) sau cu oaia năzdrăvană: “Oaia lui cea oacheșă”, “Zbiară oaia cea pistruie” (5 variante). Deși există suspiciuni privind o contaminare târzie a motivului oaia năzdrăvană, folclorul maramureșean ne oferă suficiente dovezi că acest personaj este unul mitic, populând numeroase legende locale. Totuși, mult mai credibile sunt textele în care se relatează despre larma turmei de oi. O a doua situație vizează un dialog cu fârtații, declanșat de întrebarea “Ce mortiță tu poftești?” (10 variante) . O incidență sporită consemnăm în cazul amenințării specifice motivului fata de maior (20 variante), la care se adaugă și alte situații de dialog, astfel încât tema colectează în total 40 de variante (29%).

Definitoriu pentru textele maramureșene este faptul că ponderea o dețin variantele în care cel mic își formulează testamentul printr-o replică spontană, neprovocată și aparent nejustificată (86 variante, 63%) , ca și cum ea trebuie cu necesitate să facă parte din scenariu, dar motivația ei s-a pierdut. Despre interogația “Ce mortiță tu poftești?” am arătat deja că e pasibilă de anumite contaminări din sfera baladelor autohtone. Larma oilor pare o ipoteză mult mai solidă: a) ne apropie de scenariul dramatizării (la Ruptu Sterpelor); b) tema o regăsim inclusiv în cele mai vechi variante cunoscute (vezi TM 7 – Botiza, 1922); c) această temă, peregrinând prin Transilvania, a dezvoltat, în sudul țării, episodul mioarei năzdrăvane.

■ O primă paralelă se poate realiza cu motivul ciobanul sătul de oi, care își abandonează turma (sau își exprimă doar intenția s-o facă), respectiv jelirea oilor ce nu vor să se despartă de stăpân. De altfel, în unele texte mioritice apar pasaje ample din această colindă, mai frecvent în partea de final, prin înșiruirea beneficiilor pe care oamenii le au de pe urma creșterii oilor: “- Lăsa-v-oi la focu oi / Eu de când umblu cu voi / Da-s mai albu decât voi. / - Mai trude, Doamne, trude, / Trude până-n primăvară / Ce-a si frunză cât banu / Și iarbă pe cât acu; / Noi ție ți-om dărui / La Crăciun / Un purcel bun; / La Ispas / Un boț de caș; / La Sân-Giorz / Un miel frumos” (Tache Papahagi, Graiul…, p. 233, text CCCXXVII, Giulești, 1920; Vezi și Tit Bud, 1908, p. 70; I.Bîrlea, 1968, p. 159-160 sau Antologie de folclor …, 1980, textele 80-85).

Identitatea conținutului de idei este evidentă, în ciuda faptului că unul dintre eroi se află la vârsta inițierii, iar celălalt la vârsta senectuții: perspectiva părăsirii turmei de oi, după ce în prealabil s-a realizat o relație afectivă; apoi dialogul, în care se distinge de fiecare dată replica înțeleaptă a oii bălăoaie, precum un glas al divinității. Aspectul nu e unul izolat, deoarece depășește repertoriul colindelor pastorale și se regăsește în multiple credințe, superstiții și legende.

■ Vasile Latiș consemnează: “Oaia-i sfântă. Oile la începutul vremurilor vorbeau ca oamenii și pășteau în grădina Domnului, neînțărcate. Dar ele au mâncat florile și Domnul s-a supărat, pedepsindu-le: «Lasă, că voi da eu pe mâna celor tari în vârtute și slabi la minte, să vă stăpânească!» De atunci stau oile în țarcuri și tot de atunci și-au pierdut graiul (…). În lupta cu timpul și cu primejdia oile devin prieteni ai omului: veghează nocturn când omul doarme, privește și face semn” (V. Latiș, Păstoritul…, 1993, p. 117).

Aceiași idee o regăsim la T. Papahagi: “Oaia e sfântă, pân-ce are lână, și când o dai pomană, apoi oaia se scutură în cea lume de rouă și-apoi potolea focul de pă suflet la acela care dă oaia pomană” (T. Papahagi, Graiul…, p. 317, informator Maria Mununari, 76 ani, localitatea Hărnicești, 1920).

Pornind de la această credință a sfințeniei oilor, cu timpul s-au născut și alte legende despre o anumită mioară năzdrăvană sau mioară-oracol: Se crede că păstorul care va spune cu regularitate, în fiecare seară, câte o poveste diferită – de când se mârlesc oile și până fată primul miel, deci cam o sută de zile – “atunci va face oaia un mnel năzdrăvan – spuneau bătrânii – să poată ști tăt ce-ai să pățești”(Ovidiu Bîrlea, Folclor românesc, volumul I, Editura Minerva, București, 1981, p. 140).

În contradicție cu cele afirmate de Mircea Eliade, Adrian Fochi (1985) susține că defapt mioara nu prevestește viitorul, ci, întâmplător, asistă la dialogul ciobanilor care pun la cale complotul și ulterior re-transmite informația moldoveanului. Dar capacitatea de predicție a animalelor nu poate fi contestată. Există o bogată literatură de specialitate în acest sens, ce depășește sfera speculațiilor. Câinele, pisica, oaia, calul, șobolanul etc. au dovedit că, în anumite împrejurări, pot presimți o primejdie iminentă, având instincte mult mai exersate decât omul. Iar în cazul unor animale domestice, unde relația afectivă dintre animal și om e mai puternică, mesajul e extrem de explicit și transmis celui vizat printr-un comportament ieșit din comun.

V. Latiș notează: “Oaia face semn: este vorba de oaia știră sau vâlfașă. «Are vâlfă», «știe», «prevestește». Este vorba de oaia-mioară care «se mârlește dar nu fată», pe care maramureșenii nu o taie și nu o vând. Ba dimpotrivă: o au în grijă specială pentru că «e bună de primejdie». Semnul pe care-l face: e supărată, zbiară, nu-și află locul, se uită la om (informatorii mei). Semnul se înțelege astfel: are să se întâmple ceva cu turma (pagubă, boală, fiară), cu păcurarul și, în ultimă instanță, cu cei din familie, de acasă. Iminența adversității e cu totul crezută” (V. Latiș, op. cit., p. 117).

Am identificat reflectarea acestei credințe într-o colindă din Lăpuș, pe care o vom reda integral, deoarece motivul a contaminat și textele mioritice (vezi varianta Costeni, 1984). “Coborât-o de la munte / Florile dalbe (refren) / Trei păcurari cu oi multe / Florile dalbe de măr (refren). / La o verde poieniță / La o rece fântânița, / La oi le dădură sare / Ii să prinsă de gustare. / Când gustară ei mai bine / Oaia ochișică vine. / Cu piciorul lor le face, / Ce vede la ea nu-i place. / Vin tri hoți, di pa izvoară / Cu securi și cu topoară / Pă păcurari să-i omoară. / Păcurarii samă-o luat / Cânișorii i-o strâgat / Și pă hoți i-o amuțat / Și pă hoți i-o alungat / Păste-un deal și păste-o vale / Până lângă-o apă mare. / Și de-acolo, până-n sară, / Oile tăte-și pornea-lă. / Păcurarii pângă ei / Cu fluierii zâceră”(Pamfil Bilțiu, Poezii și povești populare din Țara Lăpușului, Editura Minerva, București, 1990, p. 21, text 29).

■ Devine tot mai evident că până și episodul mioarei – ca unul reprezentativ pentru versiunea-baladă a cântecului – își are rădăcini adânci în zona de circulație a colindului, unde însă nu a cunoscut o consacrare definitivă. Motivul e lesne de înțeles dacă luăm în calcul și alte aspecte ale fondului mitic autohton, decât cele relevate până acum și din care rezultă că tânărul păcurar nu îndeplinea toate cerințele pentru a beneficia de privilegiul unei mioare năzdrăvane. Pentru a argumenta această afirmație invocăm Legenda păcurarului și a oii năzdrăvane:

“ În vream aceea – hăt mult de-atuncea – o fo un păcurar și trăia cu oile la munte. Apoi al avea o oaie oacheșă, o năzdrăvană. Păcurariul nu făcea alta nimnica, fără să ruga lui Dumnezeu și zâcea: Asta mie, Doamne, / Asta ție, Doamne. / Asta mie, Doamne, / Asta ție, Doamne, c-apoi oile le păstoria oaia oacheșă și tot ea le da în strungă, pentru muls.

Apoi într-o dumniciă păcurariu o coborât în sat și s-o vrut duce la beserică. Drumu până la beserică era tare tinos și tăt omu se umplea de tină. Păcurariu, dac-o fo curat la suflet și la inimă, apoi el nici că s-o cunoscut c-o trecut pân tină, c-o rămas cu opincile curate. Da când o intrat în beserică, s-o dat și pă de lături și o văzut pă părete un drac cum trăgea cu dinții dintr-o piele. Da atunci păcurariu o râs.

După ce s-o gătat sfânta slujbă de la beserică, apoi tăt omu să ducea acasă. Da` o ieșit și păcurariu și amu numa ce vede că s-o întinat și el. Și o mărs cătă oi. În drum o întâlnit o muiere – o fată – și o început a să ibdi și o mărs cu ea la stână. Apoi când o ajuns la stână, păcurariul o ascuns mândra sub gubă, dipce să nu știe oile că amu are mândră. Da oaia oacheșă o văzut și o știut tăt, că o fo năzdrăvană.

Când o zinit vremea mulsului, da o zâs păcurariu cătă oacheșă:

– Dă, oakeșă, `n strungă!

– Dee mândra de sub gubă!

Atunci păcurariu s-o mâniat și o suduit. Apoi oacheșa n-o stat mai mult și o luat oile și plecat și o lăsat păcurariu cu mândra” (T. Papahagi, Graiul și folklorul…, p. 123, “auzită în 1922 (7 ianuar) de la Ștefan Dunca din Șieu”).

T. Papahagi precizează doar că este o “legendă privitoare la viață neprihănită pe care o ducea înainte vreme păcurarul”. O neprihănire dată de credința păstorului și de rugăciunea lui extrem de simplă, deși în afara canoanelor: “Asta mie, Doamne, / Asta ție, Doamne…”. Șase cuvinte repetate cu ostentație evlavioasă. El nu cerea, ci mai degrabă dădea. Iar această generozitate dezinteresată i-a fost răsplătită printr-o anumită stare de sfințenie. Astfel păcurarul e blagoslovit cu o oaie năzdrăvană care știe să-i aprecieze și să-i răsplătească credința prin ajutorul acordat în treburile stânei, mânând oile în strungă, pentru muls. Iar când se duce la biserică, pentru că avea sufletul și inima curate, opincile lui nu se murdăresc cu noroi, spre diferență de ale sătenilor.

Scena din biserică este una controversată, tulburătoare, suportând o abordare de altă natură. În sfârșit, semnificativ e faptul că păcurarul cade în păcat, nerezistând unei ispite. Opincile lui curate se întinează instantaneu. Iar oaia năzdrăvană îi reproșează încălcarea unei legi a pământului – aducerea unei femei la stână și pângărirea unui spațiu socotit sacru. Drept pedeapsă oaia îl părăsește, deposedându-l de toată averea sa.

Să remarcăm: fata nu e un personaj principal și nu ea ne oferă tâlcul acestei povestiri. Drama păcurarului se declanșase înainte de a o întâlni. Cel ce trebuie să pătimească e chiar păcurarul, pentru că a lui e toată vina și nechibzuința. El decade din starea de sfințenie într-o stare profană, comună, cotidiană. Pentru divinitatea căreia i se închină el devine o ființă rătăcitoare, pierdută, «un mort viu» - spiritul lui e deja mort, deși trupul lui continuă să trăiască. Odată privilegiile pierdute, el nu mai are nici o trecere și nici un drept. Nici măcar dreptul la testament.

Pe de altă parte e evident faptul că legenda creionează, subtil, portretele a doi oameni diferiți, îngemănați în același personaj – unul neprihănit, aproape sfânt, iar altul căzut în dizgrație, păcătos, lipsit de orice privilegiu sau drept. Remarcăm că toate elementele din Colinda păcurarilor converg, în ceea ce îl privește pe erou, spre prima mască a personajului din legendă.

Se impune o paranteză: legenda ne ajută să înțelegem substratul mental ce a stat la baza motivului fata de maior. Propunerea tânărului păstor (“Hai, frați, s-o luăm”) nu poate fi decât amendată de fârtați (“Tu de i lua / Noi te-om împușca”), în virtutea unor cutume specifice. Deși, în această fază, pedeapsa nu poate fi una severă, replica sugerând mai degrabă păcatul în care ar cădea păstorul.

Dar elementul semnificativ e prezența în textul legendei a mioarei oacheșe. Ea vede, prevede și știe totul, grație a unei atotcunoașteri divine. Îl susține pe păstor atât timp cât are sufletul și inima curată. E mai mult decât un simplu ajutor în treburile stânei – e un înger păzitor. Credința lui și prezența ei la stână îl feresc pe păcurar de orice primejdii.

Acest tandem îl întâlnim mai cu seamă în versiunea-baladă a Mioriței și e curios faptul că versiunea-colind nu îl cultivă mai asiduu, de vreme ce observăm existența unor straturi vechi a motivului în cultura și mitologia Transilvaniei. Paradoxul e doar aparent și el poate fi risipit dacă ne întoarcem asupra motivului păcurarul sătul de oi, unde remarcăm același tendem: “Lăsa-v-oi la biata oi, / Că m-am urât îmblând cu voi. / Strigă oaia oacheșă: / Petro, Petro, bărbat bun, / Mai iernează-ne o iarnă…” (T. Papahagi, op. cit., p. 236, text CCCXLX, informator Năstuca Petrovai, 60 ani, Săcel, 1920). Și în acest caz oaia năzdrăvană e un semn al curățeniei și sfințeniei păcurarului, deoarece în colindă se mai relatează faptul că Dumnezeu aude larma oilor, coboară pe scară de ceară “și-o slobozât flori de vară”. Ploaia divină cu flori de vară nu poate fi decât o dovadă a neprihănirii păstorului.

Deci, mioara năzdrăvană, capabilă să dialogheze cu păstorul, apare în împrejurări bine stabilite în virtutea unei credințe desăvârșite. Prezența ei doar sporadică în versiunea-colind a Mioriței ar putea avea câteva explicații ce merită a fi discutate: Mioara lipsește sau se îndepărtează în situații în care păstorul este sau devine un nelegiuit.

Apoi, în variantele nord-transilvănene, tinerețea și râvna cu care păstorul își îndeplinește sarcinile meseriei ni-l înfățișează pe erou ca pe un aspirant la tainele inițierii. În plus, în majoritatea variantelor, așa zisul sobor al păstorilor nu găsește motive temeinice pentru judecata lui. Deci el nu se află în mod real într-o situație limită, când are nevoie de ajutor. Judecata și testamentul nu sunt decât etape solemne ale unui ritual de inițiere, la finele căreia el se va învrednici cu o credință mult întărită. Deci, deocamdată, el nu se află într-o conjunctură care să reclame prezența oii năzdrăvane. Păcurarul se descurcă relativ bine și are toate șansele să treacă probele impuse.

Nici presupusa calitate de aspirant, pe care o are, nu-l îndreptățește să aibă o oaie oacheșă. El trebuie să facă dovada că o merită. Această mioară năzdrăvană e tocmai răsplata istovitoarelor etape de inițiere, adică neprihănirea, sfințenia, curățenia și înțelepciunea. Deocamdată cel mic e un mus, un adolescent. Oaia oacheșă apare mai degrabă în compania păcurarilor maturi sau bătrâni și prea rar (sau deloc) a copilandrilor.

Faptul că ulterior textul evoluează spre generalizarea acestui episod al mioarei năzdrăvane ni se pare firesc. O particularitate a sistemului de texte mioritice este vârsta și ipostazele în care se află eroul:

- mus, copilandru, aspirant – în variantele nord-transilvănene;

- adolescent, îndrăgostit, încă aspirant – în variantele din centrul Transilvaniei;

- adult, matur, proprietarul unor turme de oi, un inițiat, curat, nevinovat, capabil să dialogheze cu mioara năzdrăvană – în versiunea-baladă din Muntenia și Moldova.

Se poate observa destul de lesne cum fiecare regiune geografică i-a adăugat ani ciobanului, surprinzându-l într-o altă postură. Fiecare a conservat un strat mental diferit, dar evolutiv. Episodul mioarei a fost introdus exact acolo unde trebuia și când trebuia.

■ Trecând Carpații cu toate aceste achiziții, cântecul se îmbogățește succesiv cu noi episoade. Secvența larma oilor, devine episod de sine stătător construindu-se sub influența și a altor creații din zonă. E de semnalat faptul că există în folclorul sud-est românesc un repertoriu de balade în care tema mioarei răzbate fie ca episod central, fie ca unul secundar. Un bun exemplu este balada Cealip-Costea, consemnată de G. Dem. Teodorescu . “Într-o altă variantă a baladei [Fulga], intitulată Cealip-Costea, pe când acesta se întoarce la stână constată că Fulga (..) i-a prădat stâna și că din toate oile lipsea «Mioara rucărea, / Dragă lui Costea, / C-alta-n turmă nu era / Mai isteață decât ea. / Când simțea de vremuri grele / Trăgea oile-n perdele; / Când simțea de vremuri bune / Trăgea oile-n pășune». Oaia rucăreană este, în alți termeni, o variantă a oii bârsane sau a oiței năzdrăvane din Miorița” (R. Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei, București, 1987, p. 594). Costea îl prinde și îl ucide pe Fulga, decapitându-l. Eroic, răzbunător, coleric, ciobanul Costea apare în antiteză cu păstorul din Miorița. Singurul fir care leagă cele două balade este mioara – aceleași abilități (istețime, previziune) și același atașament față de stăpân.

După saltul din colind în baladă, o mioară precum cea salvată de Costea devine unul dintre personajele principale, capătă glas și se străduiește să-și avertizeze stăpânul și eventual să-l salveze de la moarte. Dar păstorul poartă deja pecetea destinului, devenit tragic numai din pricina modificărilor survenite pe parcurs în cadrul epic inițial al cântecului. Valorificarea perseverentă a acestui episod în versiunea-baladă a determinat schimbări majore în structura epică a cântecului. În loc ca fârtații să-i comunice ori să-i sugereze hotărârea lor de a-i face legea – precum în versiunea-colind – mioara primește rolul ingrat de a-i aduce la cunoștință funesta sentință.

■ Înclinăm să credem că acest cântec, dacă ar fi avut șansa de a-și continua evoluția, ar fi fost deposedat treptat de clasicul incipit, al coborârii oilor de la munte, “pe-un picior de plai / pe-o gură de rai”; ba mai mult, până și fârtații și implicit complotul lor ar fi dispărut din scenă – realizându-se astfel o închidere a cercului, adică o apropiere uimitoare de variantele nord-transilvănene, care nu pot fi decât întemeietoare: spontan și neprovocat, un păstor discută despre moarte cu una din mioarele preferate; dar nu despre o moarte iminentă, ci una rânduită de destin (mit al existenței).

În unele variante culese la începutul secolului al XX-lea, în replica mioarei sunt preluate deja toate elementele necesare pentru a reface contextul narațiunii, fârtații fiind îndepărtați. Astfel, balada debutează cu interpelarea ciobanului: “- Mioriță, riță, / Cu lâna prăviță, / Cu gura de țâță, / De trei zile-ncoace / Gura nu-ți mai tace. / Ori iarba nu-ți place? / - Stăpâne, stăpâne, / Rămânem cu tine. / S-a vorbit muntean / Și cu moldovean / Tăt să mi-l omoare, / Tot pe cel vrâncean / C-are oi mai multe…” (N. Plopșor, Balada Miorița în Oltenia, Arhivele Olteniei, 5 (1926), nr. 25-26, apud A. Fochi, Miorița – texte alese, Editura Minerva, București, 1980, p. 140-142). Variante asemănătoare au fost consemnate de I. Stoian (Vrancea, 1927) , C. Brăiloiu (Tulcea, 1932) , Tudor Pamfile (Galați, 1910) . În cel mai amplu și sistematic studiu post-fochian despre circulația baladei Miorița într-o regiune delimitată , ceea ce în Antologia lui Fochi pare un accident, aici frecvența textelor care încep abrupt cu interpelarea ciobanului este covârșitoare. Să reținem că majoritatea textelor din aceste volume au fost culese de I. Diaconu în jurul anului 1967. Înțelegem astfel că varianta Alecsandri nu a fost decât o etapă în lunga evoluție a cântecului și nicidecum versiunea finală.

Mitul ce-l incumbă mioara năzdrăvană este unul universal, în speță ontic: “Discuția asupra mitului mioritic (al Oii Năzdrăvane și al rolului ei complex) nu a ieșit vreodată din impas, chiar dacă multe observații au aprofundat într-adevăr mitul propriu zis și au decelat fenomenalitatea lui originală, scria V. Kernbach în 1989. Oaia Năzdrăvană este glasul destinului supradivin, mitul fiind unul al existenței ca atare. Iar acest mit ontic, perfect cristalizat, reprezintă conversiunea spațiului concret, profan, în timpul abstract, cosmic; în desfășurarea epică a mitului asistăm la absorbția spațiului de către timp” (V. Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 431).