Miorița (Tocilescu)

 

P’un picior de munte
Scoboară oi multe,
Multe și cornute
Și mai multe sute.
Și cin'le trăgea
Și cin’le mâna?
Vătafu Ion,
Ca el nici un om,
Fecior de mocan
Și de mocârțan,
Adus din Ardeal.
Da Ion mi-avea,
Mi-avea o mielușică,
Mândră frumușică,
Cu lâna plăviță,
Cu patru cornițe,
Cu câte-o piatră nestimată,
De’mi lumină noaptea toată.
Când simția de vreme rea,
Trăgea oile la perdea.
Și simția de vreme bună,
Trăgea oile la pășune,
Unde iarba e mai bună.
Vin nouă ciobani
De la Poienari,
Tot prima-primari,
Cu căciuli de urs,
Că nu sunt supuși,
Nalte și moțate,
Pornite pe spate,
Cată strinătate.
La Ion mergea,
La oi că-i băga,
Cu oile ’i pornea.
Măre se vorbia
Ca ei să’l omoare
Pe vătafu Ion,
Ca el nici un om.
Miaua mi-auzia
Și mi-se ’ntrista
La Ion mergea.
Ion mi-o vedea
Și el mi-o ’ntreba:
— Dragă mioriță,
Cu lâna plăviță,
Ce mi-ești tristișoară,
Drăguță mioară ?
— Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane,
Ai nouă ciobani
De la Poienari
Tot prima-primari.
Măre s’au vorbit
Și s’au sfătuit
Și-au făcut prinsoare,
Ca să te omoare!
Ion că-i spunea:
—Dragă mioriță,
Cu lâna plăviță,
Ei de m’or urî
Și m’or omori,
Ei tot să mă îngroape
La stână aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi,
Cam în dosul stânii,
Să mi aud câinii!
Foaie verde micșunea
Ciobanii sosia
Și mi-l omora.
Und’mi’l îngropa?
Cam în dosul stânii,
Ca s’auză câinii.
Stâlp ce mi-i punea?
Căvălașul lui.
Crivăț că’mi bătea
Cavalul urla,
Pe Ion jelea.
Dar ei ce’mi făcea?
Ei mi se uita
Și ei că’mi vedea
D’o cucie verde
Sburând prin livede,
Cu doi călușei
Vineți, porumbei,
Lucii ca șerpii
Și iuți ca șoimii.
Dar cine-i mâna,
Cine’i biciuia?
D’un mic mocănaș
Cu glugă ’ntre spete,
Cu baieru de bete;
Fuge nu se vede,
Biciu cu zorzoane,
Fug caii să moară.
Cucia ’mi venia,
Măre mi-aducea,
D’o călugăriță
Albă la peliță,
Neagră la hăiniță.
La târlă’mi trăgea,
Pe Ion striga:
— Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane.
El nu răspundea.
La mormânt mergea
Și ea mi-l jelea
Și mi-l deștepta.
În brațe că’l lua,
În cucie mi-l punea
Și acasă că mi-l ducea.