Minunea resteului

Snoave sau povești populare de Petre Ispirescu Minunea resteului

Soarele deduse în asfințit, cînd un călător ajunsese într-un sat sărăcăcios; și ca să-și urmeze călătoria, era peste putință, de teamă a nu înnopta pe cîmp sau în vreo pădure; se oțărî dară a mînea noaptea aci și pentru aceasta trase la casa unui țăran.

— Bun găsit, vericule.

— Bun venit, jupîne.

După ce săteanul îl priimi să mîie la dînsul, omul începu să se îngrijească oarecum de cină. Merindele le sfîrșise după drum; prin urmare trebui să ceară a cumpăra de la gazdă. Dară care fu mirarea lui cînd i se spuse că nu va putea găsi nici de unele, fiindcă erau prea săraci. S-ar fi lipsit el de cină; dară burta îi aducea aminte că de pe la nămiezi nu priimise nici o hrană.

Se văzu dară nevoit a alerga la mijloace piezișe, și începu:

— Ziseși, neiculiță, că n-aveți nici de unele?

— Așa, jupîne.

— Bine. Adu resteul încoa, că-mi fac eu de mîncare, acum.

Țăranul, curios, voind să vază ce mîncare are să fie aceea din resteu, se grăbi a i-l aduce.

Pînă atunci, călătorul adunase niște rascote, surcele și ășchii de lemne ce putu afla prin bătătură și ațîțase un focșor bunicel, puind și crăcanele. Țăranul sta și se uita, și din ce în ce nerăbdarea lui creștea.

Ceru dară călătorul o căldare cu apă și sare și o atîrnă de crăcani. Mai ceru și o tigăiță, și o așeză și pe dînsa pe foc. Apoi întorcîndu-se către țăran și țărancă, care căscase gura la dînsul, zise:

— Ia vedeți, mă rog, vrun pumn de mălai, așa, ceva, n-aveți? Că am să vă fac să vă cruciți.

Țăranca alergă, scutură desagii și aduse malai; după ce-l puse în căldare, călătorul mai adaogă:

— Ia mai vedeți, așa mă rog, nițel unt, cam așa, știi, întorcînd din mînă, fie oricum va fi.

Țăranul, din ce în ce mai curios, făcu semn femeii să caute și, după ce odorogi pîn toate ulcelele, aduse și unt. Pus și acesta în tigăiță, călătorul zise iarăși:

— Ia cătați acum doar de-ți da peste vro două-trei cuibare de ouă, c-am să fac ceva să se ducă pomina.

Femeia sări și, scotocind prin cotețe și prin cuiburi, aduse patru ouă. Cum le văzu, călătorul zise:

— Așezați-vă acum, să vedeți minunea.

Ei zgîiră ochii mari, iară el mestecă mămăliga, făcu jumări și începu să mănînce.

— Da’ bine, jupîne, așa știam să facem și noi, zise țăranul, care înțelese că fu amăgit; unde e minunea resteului?

— Uite-o, răspunse călătorul, scoțînd un sfanț și puindu-i-l în mînă.