Milogul

Jump to navigation Jump to search
Milogul
de Barbu Ștefănescu-Delavrancea


Vântul de toamnă, rece și umed, țiuie în rămășițele frunzelor risipite în crăcile copacilor din lunca Vitanului.

În albia sa încovoiată, Dâmbovița își mână liniștit apa tulbure, galbenă și pe-alocurea pătată cu șuvițe de sânge închegat, supte din talpa zalhanalei. Duhoare grasă năbușește aerul îngreuiat de-o bură rece și deasă.

Stolurile de ciori se răsfiră, se amestecă, se gonesc, croncăie și se-abat păcură pe hârcile albe de bivoli și de boi, împrăștiate pe netezișul ruginiu din fața zalhanalei.

De-a stânga apei, cam cât prinde ochiul, dincolo de hanul din răscruci, stă casa lui Căliman potcovarul, mai mult fâșii și petice de pământ galben decât văruială. Pornită pe spate, cu olanele de pe acoperiș zobite și mucede, împănate cu mușchi, și mai sus îi cresc două urechelnițe cu solzi groși și verzi. Pe prispa ferită de streașina lată, plină cu scule, cu troace, șade în colacul picioarelor Căliman potcovarul. Negru, uscat și ars în obraji, cu ochii mari și albi, cu luleaua stinsă și pleoștită într-o parte a gurii, când pifăie aruncă scrumul în sus și-și dezvelește, din buzele mari și din barba și mustățile cărunte și îmbâcsite de cenușă, dinții lați și petrecuți pe din două c-o largă strungăreață. Părul, muiat în untdelemn, cârlionțează pe grumajii soioși. Cămașa, petic de petic, strânsă la mijloc într-o curea împodobită cu nasturi, îi cade pe umărul drept.

Raluca, țiganca lui, stă ghemuită într-un colț al prispei. Goală pușcă, își cocoloșește gleznele sub o pătură murdară. Sânul, slab și moale, i-atârnă în gura unui copil, ce suge cu sete, umflându-și bucile galbene.

Căliman, înfigându-și pipa în brâu, scoase din poala cămășii un clondir cu rachiu și-l aduse la gură.

— Iar gâlgâi, Călimane, zise Raluca, și iarna vine, și copiii-s goi...
— Eh, las' să vie, las' să fie... răspunse Căliman, și-și scutură pletele și începu să râdă.

— O să-ți bei cămașa din spate, o să-ți bei pielea de pe oase, o să-ți bei mințile, mormăi Raluca, și-și zgudui copilul, rupându-i țâța din gură.

— Ale mele sunt toate, las' s' le beau...
— O să ajungi râsul țiganilor.
— Fă Ralucă, te rup în două bucăți, azi, de duminică! răspunse mâniat Căliman, și scoase din mâneca largă o mână numai mușchi, vine și păr.

Apoi o aduse cu binișorul pe clondir, mai înghiți zdravăn de două ori și-l întinse Răluchii, zicându-i blajin:

— Na și ție, bea și tu, cățea, bea și tu, scorpie cu pui, că eu te bat și tu mă sorbi.

Raluca apucă clondirul și, după ce bău, iar bombăni:
— De n-ar fi ologul ca să cânte din mahala în mahala și să-ți milogească mămăliga și saramura, ai pieě, ticăloșia lumii.

— Eh, să milogească, că eu l-am găsit, eu l-am crescut.
— L-ai crescut, da, dar i-ai luat picioarele, răspunse Raluca închinându-se.

— Să taci, Ralucă, strigă Căliman, sărind în sus. Dar cât era de mare se clătină pe picioare, se rezemă de zid, supse cea din urmă înghițitură de rachiu, oftă și, uitându-se lung în ochii țigăncii, îi zise repede: Uite-așa, măcar să crăpi, o să-ți zic p-a lu' Sotir:

Nelăută, nespălată,
bat-o Dumnezeu s-o bată,
da nu doarme, sa îmbată,
Și e groasă și umflată,
bat-o Dumnezeu s-o bată;
ziua zace, noaptea fată,
mai bine rămânea fată,
bat-o Dumnezeu s-o bată.

Ochii lui Căliman se tulburară. Ca o pieliță gălbuie i se poșghi pe albul lor. Se lăsă moale și, după ce bolborosi câteva cuvinte, izbi cu piciorul clondirul gol și-l făcu cioburi. Și deodată începu se dârdâie pe picioare în chip de joc și de veselie. Și-și pleca capul în jos, aducând capul într-o parte. Ș-o învârtea mărunt, apăsând mai mult pe un călcâi. Se pleca de mijloc. Bănănăia cu mâinile moi în jurul trupului, turuindu-i gura într-un cântec mărunt, parc-ar fi fost o tobă care bate în depărtare.

Dar glasul îi scăzu. Cântecul își micșoră repeziciunea. Răsuflarea îi pufui greoaie. Picioarele îi depănă zăpăcit un soi de joc fără nici o noimă.

Raluca-și privea țiganul înmărmurită. Îl apucase din băutură. Și era rău de nu vedea înaintea ochilor, da cu ce apuca, spărgea pe orice punea mâna. Într-o zi a dat de-a azvârlita cu copilul. Într-altă beție a înghițit doi cărbuni aprinși ș-a vrut să s-arunce în puț, strigând cit îl lua gura că i s-a "aprins burta".

— Hai, măi Călimane, și te culcă, nu mai zobi pământul de pomană... îi zise Raluca cu sfială.

— Să dorm, ai?! să dorm? răspunse el. Să te scoli, cățea, și s-aprinzi jarul în vatra foalelor! Ai să muncești cu mine, că te zvânt!

— Poi, e păcat, Călimane, că e Sfânta duminică. Te trăsnește Ăl-de-sus, îngână Raluca, punând câteva boarfe peste copilul ei, care adormise cu un deșt în gură.

— Nu e păcat! Și să te scoli, mamornițo, că te ia "iaca-cine", strigă Căliman, înhățând un baros, pe care abia-l ridică în sus. Nu e păcat; ar fi păcat dacă rachiul și mămăliga ni le-ar da SântIlie și Dumnezeu.

Și-și petrecu mâna pe după mijlocul Raluchii și, neizbutind s-o ridice în brațe, o ciupi de câteva ori și, cu ea de mijloc, jucând întruna, se afunda în întunericul fară fund al fierăriei.

Fumul de bură se dezlegă într-un cernut de ploaie măruntă și deasă. De la pământ la cer întunecimea era una, adâncă, neagră, că n-ai fi zărit la doi pași, că nu ți-ai fi găsit ochii și gura. Numai către miazănoapte scăpăra tremurător câte un fulger liliachiu, și copacii, în șiruri negre, se zăreau jucând o clipă acolo unde lunca rotocolită a Vitanului părea că se împreună cu bolta cerului. Întreg pământul, după aceste slabe licăriri care desfăceau perdelele întunecimii, se cufunda în nemărginirea neagră și mută.

Pe așa vreme, foalele din șatră pufniră în grămăjuia de cărbuni care rânjiră roșu și începură să joace, aruncați de suflarea greoaie, regulată și somnoroasă ce ieșea pe țevile de fier. Scânteile, în cârduri de steluțe, trosneau și, plutind în neștirea întunericului, se stingeau una după alta.

Ai fi crezut că întreaga lume s-a dus pe copcă dacă, în ropotul ploii ce cădea de astă dată nemiluit, nu s-ar fi auzit ocările lui Căliman și scârțâitul ascuțit al unui cărucior ce se apropie de pragul potcovăriei.

— Vine, săracul de el, ș-o fi rebegit de ploaie, că e gol ca un deșt...

Așa îngână în fundul întunericului Raluca, atârnându-se de lanțurile foalelor.

— Deh! mai bine să vină mort decât cu mâna goală, răspunse răgușit Căliman, botezând cu praftorița cărbunii care își ațâțau din ce în ce flacările lor albăstrii. Ș-atunci s-auzi lângă prag o jale de vioară ș-un glas de cerșetor. Parcă ar fi fost un om care cânta în vis. Ai fi zis că e vântul, care-și colinda vuietul. Aci se întuneca glasul, ce tremura ca de fiori, și vioara s-auzea limpede și puternic, aci glasul se deștepta și încurca cuvinte ciudate, iar vioara-și zbârnâia coardele ciupite.

Când căruciorul se opri în pragul fierăriei, târât de o fată ca de 12 ani, cântecul se stinse. La flăcările cărbunilor ce se încinseseră se zări în dricul căruciorului, înfășat în scutece de zăblău, o frântură de om, un om de la mijloc în sus, ținând într-o mână uscată gâtul lung al unei viori.

Și într-o clipă Căliman se repezi în prag și îl întrebă pripit, și rău, și vesel, de nenumărate ori:

— Ehi? hai? Ce-ați adus? Cum v-a fost ziua? V-a mers în târg? Ați dat de oameni? V-a luat gura? Ce mormăiți? Deh! Vă țineți mari cu banii în pungă! Umpleți mâna, colea, la bâcu! Orbul Olănitei a adus de la târg trei sfanți, și e cu fluierul, nu cu vioara, și nu știe decât două cântece!...

Iar după aste vorbe, Căliman, împleticindu-se pe picioare, își încordă mâinile, luă pe sus căruciorul și-l trânti jos, în șatră, în dreptul cărbunilor din care ieșea o pară țuguiată și argintie.

Raluca încremenise. Nu i se vedea decât jumătate fața, poleită de lumina jerăgaiului. Căliman sări în groapa din care bătea la nicovală drept în ochii milogului și, ștergându-și nădușeala neagră de pe frunte, înhăță coada unui baros, bolovăni ochii săi roșii și se răsti, aruncându-și un pumn în pieptul său păros:

— Ce bani ai căpătat, spune, că-ți bat limba pe nicovală!

Capul milogului atârna într-o parte a căruțului. Tot trupul lui e o mână de carne galbenă-vineție. De la coșul pieptului la vale îi înnumeri coastele. Picioarele îi sunt tăiate de sus, iar în locul lor, două răni cârpite petic de petic. Niște bețe subțiri îi sunt mâinile cu degetele ascuțite, lungi și murdare. În tot acest monstru nu trăia decât capul. Și ochii săi mari, negri și plânși, cu genele sumese până la frunte, priveau adânc și blând. Pe fruntea sa ca sideful i se rotocoleau inelele părului, negru ca păcura. Pe buze îi încremenise un surâs îndurător.

— Spune — strigă Căliman aprins de beție, de dogoare și de o ură ce-l ardea de-a lungul pieptului — cum ți-a fost cântecul ăl nou? Cum ți-a mers târgul?

Spida, fetița care se înhăma la cărucior, văzând pe tată-său ridicându-se din groapă, o șterse la fugă. Milogul oftă, închise ochii și întinse mâinile pe dricul căruciorului. Lacrimile i se rostogoliră pe obrajii săi albi-gălbenii. Un chip turnat în ceară. Părea un Christos oacheș în niște zdrențe murdare.

— Oh! târgul e rău! zise blajin Milogul. E rău de tot, că oamenii sunt bine îmbrăcați. Trebuie să fii frumos, voinic, întreg și bine, ca să-ți dea de pomană cei bogați. Și deschizând ochii mari și bășicați de lacrimi, își rezemă vioara de piept și urmă cu un glas bun: Oamenii din târg trec repede. Au treburi multe. N-au vreme să-și desfacă punga. De-a surda le cânți. Am cântat, am plâns, am întins mâna, și oamenii au trecut. Care nu te văd se duc, care te vad spun câte ceva, și-acopăr ochii, se-abat în lături, dau din umeri și se duc — cârduri vesele pe două picioare. Am milogit până mi s-a stins glasul. Am răbdat zgârcenia și vorbele până n-am mai putut. Treceau doi inși, unul din ei șopti: "Să nu-l crezi. Are picioarele în paie." Și i-am spus cu amarul în gât: "Vino de răscolește, vino de caută". Trecea o cucoană. A băgat mâna în buzunar și a scos-o goală: "Ah! ce murdar!" I-am răspuns, cu lacrimile în ochi: "Cine n-ar vrea sa fie curat?" Un tânăr spunea cu scârbă tovarășului: "Uh! cum cere!" "Cer fiindcă n-am. Dacă aș avea, aș da!" O fetiță, gătită ca o sorcovă, a șoptit mă-sei: "Ce ochi negri! ce ochi mari!" "Ți-i vând pe-un ban". Și un domn voinic și rumen, jucându-se cu un lanț de aur, mi-a zis în față: "Ce urât e!" "Închide ochii și dă-mi."

În Căliman s-aprinseră mânia și rachiul. Fața sa arsă îngălbeni. Scrâșni dinții. Aduse barosul cu amândouă mâinile și, învârtindu-l pe deasupra Milogului, strigă năuc:

— Mai bine-ți zdrobeam capul decât gionatele! Raluca lăsă foalele, care pufniră lung cea din urmă răsuflare, se repezi asupra lui Căliman, îl înhăță de-o mână, pe când el, cu cealaltă, repezi barosul în dricul căruciorului, strigând:

— Ce-mi folosește stârvul ăsta?... Căruciorul se răsturnă, și Milogul se rostogoli cu fața în jos. Raluca se lupta cu Căliman.
— Se ceartă cu oamenii... Nu știe sa ceară... Lasă-mă, uite, lasa-mă, să-mi murez inima... Măcar o dată... măcar o dată să dau...

După câteva îmbrânceli, Raluca izbuti să îl dea pe ușă afară. Țiganul se împletici în noroi, ajunse la talpa prispei, se impiedică și căzu lat, cu fața în sus. Bolborosi de câteva ori: "Măcar o dată să dau", apoi, părându-i-se că cade casa pe el, de frică, închise ochii și adormi.

Raluca lungise iarăși pe bietul Milog în căruciorul său și plecase repede să-și vadă de copil, căci se speriase din somn și țipa cât îl lua gura.

Milogul era singur, pe roatele care-i călcau inima când se învârteau, în adăpostul său obișnuit în care-și trudea mintea și-și plângea chinul. Capul lui mare, slab și frumos se învârtea, ca prins de friguri, în fusul subțire al gâtului. Și cât de sfânt și de frumos pare la lumina galbenă a jarului care se stinge! Cu ochii închiși, cu nasul subțire și cu nările curmate de durere, cu buzele mici și strânse una într-alta, cu cele două șiroaie de lacrimi curgând de sub pleoape până pe piept, ai jura că e un cap de moaște care plânge. În mintea lui de nefericit toate s-amestecă, s-afundă, se sting, pe lângă dorul de-a putea umbla. Ah! cum ar pleca de cum ar miji ziua! Cum ar fugi! Cum s-ar duce ca vântul, fără a se mai uita îndărăt. Ș-ar sui munți, ș-ar coborî văi. Și n-ar mai cânta cu vioara. Mâini nu i-ar trebui. Cu mâinile nu umbli. În goana lui de nebun, ar închide ochii. Ochi nu i-ar trebui. Cu ochii nu umbli!

Și așa de vie-i fu închipuirea, că surâse, deschise ochii repede, se zbuciumă pe loc și bănănăi mâinile întocmai ca picioarele unui om care ar fugi. Apoi se pipăi grabnic la șolduri și, năbușindu-și o adâncă și caldă oftare, își trânti cu dezgust mâinile în lături și sparse între pleoapele ochilor lacrimile, care începuseră iarăși, înghițindu-și durerea, simțită ca un nod în gâtlejul sau.

Ah! dar fie și niște picioare strâmbe. Și șchiop. Un singur picior și altul de lemn. Niște picioare zgârcite și să poată să-și legene trupul în două cârje, numai să scape odată de cele patru roți! S-ar mulțumi să sară ca o broască, să se târâie ca o șopârlă.

Mâinile și rămăsița de trup îi înghețară. Se rumeni în obraji. Toată viața, la cap. Buzele îi tremurară și strânse așa de tare din ochi, încât îi fulgerară scântei și se stingeau într-o negură fără fund. O mânie de foc, închisă într-o țeastă de os. Cui poartă Dumnezeu de grijă? De cine are milă dacă nu de nenorociți? Cum de nu aude și nu vede ceea ce surzii și orbii ar auzi ș-ar vedea? De ce să nu-l zidească din nou și pe el, ca pe ceilalți oameni? Oh! dacă ar fi întreg, n-ar mai întinde mâna la trecători. Ar scăpa de rușinea de-a cânta cu vioara și de-a boci: Frați în Hristos, surioare, nu treceți p-un biet olog, făr' de trup, făr' de picioare...

Ar scăpa de rușinea de-a zice după vioară: "Bogdaproste! bogdaproste!"

Ar scăpa de ticăloșii care-l iau în râs și-i pun pietricele în mână. Ar scăpa de cei care-i spun fără milă: "Ce urât e!" "Ce murdar!" "Ar trebui să-l culeagă comisia." "Ne sperie copiii." "Ne strică pofta de mâncare!"

Dacă ar fi întreg, ar scăpa de bătăile care nu mai au în ce izbi și de scuipatul lui Căliman. Și vara n-ar mai privi cu jind, din arșița soarelui, pe cei care se veselesc la umbra deasă a nucilor. Cui, cui, cui poartă de grijă Stăpânul lumii? E mai rău ca un om, căci poate și nu vrea...

O amintire îi licări ca dintr-un vis dureros și depărtat. Parcă auzi două lovituri de ciocan căzând pe nicovală, și-și simți carnea picioarelor ruptă și oasele trosnind. A fost dar și el, copilul găsit la răspântii, om ca toți oamenii. Ba chiar a umblat de-a bușile. Ar fi trebuit să aibă și el picioare, să meargă fără roate, să alerge, să fugă, să muncească, să nu ceară, să nu-l scuipe, să nu-l bată, să nu-i fie rușine, să nu întindă talerul, să nu cânte cu vioara...

Milogul se zgudui. Roatele scârțâiră și, înhățând vioara de lângă dânsul, o trânti cu mânie și o făcu țăndări. Întinse repede mâinile și se agăță de nicovala care lucea în ochii săi tulburați.

În întunericul fierăriei nu s-auzi decât un oftat și o izbire îndesată, scurtă, fără răsunet.

Cărbunii măcinați de foc s-au stins în gura foalelor. A doua zi, când Căliman, trezit din somn și din beție, se duse alene ca să lucreze, văzu pe bietul Milog odihnind de veci, c-o tâmplă înfiptă în colțul ascuțit al nicovalei. Un lac de sânge închegase pe cioburile viorii.

Căliman, spăimântat, fugi bătându-se cu pumnii în cap. În pragul ușii întâlni pe Raluca și se opri văitându-se:

— Fă, fă, s-a omorât Milogul... Cine o să mai cerșească... Unde o să mai găsim altul?...

Și privi lung la copilul slăbănog și galben, care sugea cu bucile umflate din sânul moleșit al Raluchei.

Raluca își strânse copilul la sân și-i zise, scuipându-l în obraz:
— Aș! ăsta e-al meu, Călimane!... Te mănâncă viermii în fundul ocnei... Eu sunt țigancă, nu-mi lepăd copiii...