Mihnea Vodă cel Rău/Capitolul IV

Jump to navigation Jump to search
Capitolul III Mihnea Vodă cel Rău
Capitolul IV - Sibii

de Alexandru Odobescu


Să știe tot omul că am omorât pe Mihnea Vodă!


Cât ajunse în Ardeal, într-acea țară unde atâtea neamuri războinice, unguri, sași, români și săcui, stau înghesuite și în veci gata pe vrajbă, gândul cel dintâi al Domnului mazilit fu să strângă o adunătură de oameni cu simbrii, în capul cărora să meargă să-și ia domnia înapoi.

Planul său nu izbuti; oștirile lui Vlăduț îi risipiră simbriașii, și el atunci se duse să se așeze, cu toată familia, în Sibii; dar inima lui încă nu era înfrântă și capul lui se muncea mereu cu ideea d-a redobândi tronul. De aceea trimise pe Stoica, cu bogate daruri, în Visegrad, la Craiul Vladislav al Ungariei, ca să-i arate plângerile sale împotriva boierilor țării și să-i ceară totodată ajutor și ocrotire.

Vladislav, lingușit d-a vedea atâta supunere din partea unui Domn român, îi răspunse printr-o carte măgulitoare, în care îl numea bunul său frate și-i făgăduia că-l va sprijini cu oaste în primăvara viitoare, îndatorindu-l însă să primească legea catolică și să-i închine Țara Românească, unind-o prin lege și tractaturi de supunere cu Crăia Ungariei. Zâmbitoarea nădejde a puterii făcu pe Mihnea să primească toate aceste învoieli umilitoare. Lege, familie, avuție! ce n-ar fi jertfit el oare acum pentru o sângeroasă răzbunare?!

Ah! ce sălbatică veselie îi umplea sufletul, când, printre visele viitoarei sale măriri, zărea capetele Basarabilor înșirate în țepe la porțile-i domnești!

Vremea d-acum însă cerea ca s-ascundă asprele aplecări ale inimii sale și să stea cu zâmbetul mulțumirii în veci gata pe buze, pentru orice semn de compătimire sau de cinste, pentru orice făgăduință de ajutor.

Craiul Vladislav scrise totdeodată orășenilor din Sibii, poruncindu-le ca pe Mihnea Voievod, pe ai săi și toată casa și neamul lor, nebântuiți, siguri și fără împiedicare, să-i țină acolo, în mijlocul lor, și în cinste să-i aibă; preste acestea, pe toți să-i apere și să-i ajute și să fie datori în tot timpul a le prinde parte, nici să cuteze altmintrelea a lucra[1].

Această crăiască carte fusese citită în mijlocul pieței mari de către magistrul orașului, și toți înțelepții luători de seamă și credincioși ai Craiului iubiți sibieni se făgăduise să împlinească cu credință, luare de seamă și înțelepciune poruncile iubitorului lor Crai.

De atunci înainte, Mihnea, pus sub credința de obște și botezat în legea catolică, cu mare pompă, dinaintea sibienilor papistași, fu privit ca cea mai însemnată persoană din cetate.

Norodul îl cinstea, îl iubea și se închina la dânsul; adevăr e că nimeni nu putea fi mai milostiv decât Domnul român. În toate zilele magistrul orașului, Ioan Agota, și județii și jurații veneau să cerceteze de trebuințele prințului. În casa lui, comitele de Temișoara, Ioja de Șom, trimis acum în părțile Bârsei, nobilul Ioan Horvat de Vingart și toți grofii și nemeșii din Sibii și de prin prejur alcătuiau o Curte care se bucura de belșugul și de traiul domnesc al Voievodului mazil. La mese și seara în adunări, Mihnea le povestea jafurile și prădările boierilor, dușmanii lui, și lesne-crezătorii săi ascultători se mirau, în simplitatea lor săsească, ce oarbă țară e aceea ce se dă în mâna unor astfel de tâlhari și leapădă un Domn, care, străin și pribeag, în câteva luni numai, umpluse Sibiiul de bunătățile sale.

Un biet poet latin, Ioan Salius, ce se bucura și el de cinstea de a fi printre numeroșii oaspeți ai prințului, începuse a pune pe versuri laudele sale, arătând vechea slavă a neamului său domnesc, întinsa lui stăpânire, dreapta-i strășnicie împotriva prădătorilor ș-a furilor, râvna lui d-a uni creștinătatea sub o singură cruce, dorința-i d-a scăpa Bizanțul de păgâni, urâcioasa viclenie ce-i răpise tronul, tocmai când era în mijlocul tăriei ș-a grămezilor de aur...[2] . Însă atunci când era poetul să-și pornească Pegasul pe căile zâmbitoare și înfloritoare ale viitorului, când era să cânte glorioasa redobândire a tronului, ce se apropia, și să-și ia plata cuvenită inspiratelor sale strădanii, o împrejurare cruntă curmă deodată strălucitoarele nădejdi ale Domnului și ale lingușitorilor săi.

Șederea lui Mihnea în Sibii strânsese acolo mai mulți oameni ce purtau cu dânșii câte o veche răzbunare, și care, plini de jalnica aducere-aminte a trecutului, urmăreau ca piaza-rea pe îmblânzitul tiran.

Nemilostiva ursită sau pronia răsplătitoare făcuse ca acești oameni să se întâlnească, să-și destăinuiască unul altuia aceeași ură și împreună să chibzuiască a lor răzbunare.

* * *

În casa lui Danciu Țepeluș stau adunați, într-o seară, trei oameni. Unul, de vârstă medie, purtând îmbrăcăminte ungurească, are un obraz pe care se citește o prostatică râvnire la măriri; acesta e stăpânul casei, fecior de Domn și neîmpăcat dușman al lui Mihnea, carele se suise pe tronul hotărât lui de Vladislav, și acum încă îi răpise sprijinul ocrotitorului său. Al doilea e un boier bătrân de Țara Românească, cu barbă albă și cu fruntea înnorată de o veche mâhnire; acela e Radul, spătarul din Albești, a cărui fiică, Ilinca, fusese jertfită cu atâta cruzime de către fostul Domn, chiar în noaptea ei de cununie.

În sfârșit, un tânăr purtând zeghea sârbească ține mâna pe hangerul de la brâu, pare c-ar fi gata să spele în sângele tiranului necinstea unei surori siluită de dânsul; îl cheama Dumitru Iacșăg și e nepotul mitropolitului Maxim.

Ei se par a fi după o lungă sfătuire; iar bătrânul boier, întinzând cu încetul mâna într-un vas de aur ce sta pe masă, scoase dintr-însul o hârtie îndoită și citi cuvântul: Hangerul!

Iacșăg săltă de bucurie, strigând:

– E al meu!

Ceilalți doi răspunseră:

– Dumnezeu să te ajute!

Radul, posomorât, aruncă în foc o altă fâșie, pe care scria: Ștreangul!, și Danciul rupse cu necaz una care zicea: Otrava!

Fără de a mai spune o vorbă, ei se despărțiră.

A doua zi era 12 martie 1510 și praznic mare al sfântului Papă Grigore. Toată obștea cuvioasă, muieri și bărbați, asculta cântările latinești ale băratului și răsunetul măreț al organului.

Pe piața mare, dinaintea bisericii, nu e nimeni; d-o parte se vede numai un zid boltit; de cealaltă, un tufiș de pomi îndesați.

Acuma slujba s-a sfârșit; creștinii, îmbrăcați ca de sărbătoare, ies de toate părțile, făcându-și cu aiasmă semnul crucii pe frunte, și se răspândesc pe la casele lor. Mai în urmă de toți, și umblând cu pas greu, se coboară pe treptele de piatră ale catedralei Mihnea Vodă, însoțit de nedezlipitul său Stoica și de Ioan Horvat de Vingart[3]; contoșul Domnului, sur și lung, cu ceaprazuri de fir, e deschis la piept și lasă să se vază o scumpă blană de samur, la fel cu căciula de pe cap. Nimeni dintr-înșii nu poartă arme într-o zi mare ca aceea.

– Frumoasă și măreață slujbă! zise Domnul către Horvat.

– În curând se vor bucura de dânsa și pământenii măriei-tale, când cuvioasa-ți râvnă îi va adăpa la izvorul adevăratei credințe.

– Așa e, negreșit. Știu bine că voi întâmpina oareșicare anevoințe, piedici și zavistii; dar lăsați-vă pe mine, zise el, zâmbind în silă, voi purta crucea în mână de fier. În zadar vor încerca boierii și mai ales blestemații de Basarabești...

Atunci, sărind ca un trăsnet din tufiș, un om se repezi la el cu hangerul în mână și, în iuțeala izbirii, îl pironi cu fierul drept în pietrele bolții de pe piață. Abia avu vreme Mihnea să-i zică cu o mirare plină de dispreț: Tu cine ești? și, pierzând orice simțire, căzu mort pe brânci. Hangerul, izbindu-se de lespezi, îi pătrunse coastele și ieși sângerat prin spate.

Tovarășii lui Mihnea rămaseră încremeniți de spaimă, și ucigașul se făcu nevăzut; dar peste câteva minute un om striga în gura mare din clopotnița bisericii: Să știe tot omul că am omorât pe Mihnea Vodă![4]. Acela era Iacșăg.

La acea semeață și groaznică strigare, ce se răspândise ca o furtună prin tot orașul, norodul întreg se tulbură; începură a trage clopotele, și cetățenii, prin case, îmbrăcau zeaua de sârmă și coiful de fier și se înarmau ca la o mare primejdie.

Adunați toți d-a valma și cu zgomot pe piața mare, ei priveau cu jale la strălucitul răposat, când strigările turbate ale lui Iacșăg și vaietele familiei domnești, ce sosise în grab pe locul de omor, întărâtară mânia norodului. Un cetățean mai aprins și mai îndrăzneț dibui pe ucigaș în turnul cel înalt și cu o împușcătură îl lovi drept în cap[5] . Trupul lui Iacșăg căzu sfărâmat pe pietre.

Acesta fu semnul izbucnirii.

– Săriți pe ucigași!... zbierau din toate părțile.

– Danciu și Albescu au fost înțeleși cu tâlharul acesta! strigă Stoica după treptele bisericii, presupunând acum tainica lor înfrățire.

– Pe dânșii, copii!... Ei au ucis pe bunul Domn! pe milostivul Mihnea!... pe tatăl sărmanilor!... pe fala Sibiiului!!!... Pe dânșii, copii! dați, dați năvală!...

Aceste strigăte, repețite de mii de glasuri, porniră gloata cu volbură de pe piață, și toți se repeziră la locașele bănuiților omorâtori.

Acolo se petrecură groaznice măcelării[6]; pe toți din casă, stăpâni și slugi, îi sfâșie norodul învierșunat, și trupurile lor, trunchiate și târâte prin țărâna uliței, le azvârli, ca stârvuri, afară din cetate. Astfel uneori soarta îneacă în același potop pe vinovat și pe răzbunători!

Abia noaptea aduse ceva liniște în oraș, dar cetățenii rămaseră armați, ca să ducă a doua zi cu cinste trupul lui Mihnea Vodă până la cel din urmă al său sălaș, în biserica Sfintei Cruci de la Dominecani[7].

Sibiiul amăgit plânse multă vreme pe crudul tiran căruia dincolo de Carpați îi zicea Mihnea cel Rău. Judecătorii Curții crăiești făcură cercetare asupra acestor nenorocite împrejurări, și familia Domnului rămase, cinstită și apărată, în Sibii, până când soarta armelor, iarăși protivnică, o sili să treacă la Țarigrad.

Mircea Ciobanul a fost Domn al Țării mulți ani după acestea, și mai mulți Domni din neamul Dracii, armașului din Mănești au stat, la deosebite vremuri, pe tronul țărilor noastre.

București, 1860

Note[modifică]

  1. Șincai (n. a.).
  2. Vezi epitaful latin al lui Mihnea, în Engel (n. a.).
  3. Nicolae Olahul (n. a.).
  4. Constantin Căpitanul (n. a.).
  5. Constantin Căpitanul (n. a.).
  6. Șincai (n. a.).
  7. Sigler (n. a.).
▲ Începutul paginii.