Mihnea Vodă cel Rău/Capitolul II

Jump to navigation Jump to search
Capitolul I Mihnea Vodă cel Rău
Capitolul II - Curtea de Argeș

de Alexandru Odobescu
Capitolul III


Nu-i așa c-avuțiile-s - amăgitoare?


Să aflăm acuma prin care împrejurări această cinste nevisată se dete lui Mihnea.

Radu Vodă, căzând sub grea afurisanie și urgie a patriarhului Nifon, se răpusese de o groaznică și cumplită boală, și, cu toată cinstea Voievozilor, se îngropase la mănăstirea sa din Deal. Fratele lui, Vlăduță, era încă prea tânăr ca să ia cârma țării; boierii de toate părțile umblau cu zavistii, care de care s-apuce domnia; Basarabii, care mai erau și bani moșteni ai Craiovei, voiau să așeze pentru vecie neamul lor pe scaunul domnesc; dar ei erau olteni, și boierilor de dincoace nu le plăcea a fi mai prejos. Însă sila d-a ține țara în vrăjbi îndelungate, și mai ales temerea d-a vedea viind Domn de la Vladislav, Craiul Ungariei, care, prin solul său Emeric de Joborg, făgăduia neîncetat boierilor că le va trimite pe Danciul, fiul lui Țepeluș Vodă, care trăia în Ungaria, la graful Zapolia, și care negreșit ar fi închinat țara protectorului său, în sfârșit și frica turcilor ce amenințau necontenit d-a năvăli preste români, făcură pe boieri ca s-aleagă dintre dânșii pe cel care, prin firea sa mai semeață, se părea că va fi cel mai viteaz apărător al țării; acesta fu boierul Mihnea, fiul Dracii, armașului din Mănești[1].

Iată dar pricina pentru care-l vom găsi, câteva zile după moartea tatălui său, în Curtea domnească de la Argeș; însă nu va mai fi aci asprul vânător cu cojoc de oaie. Azi Mihnea a-mbrăcat chepeneag de catifea roșie cu ceaprazuri și cu bumbi de aur, cioareci albi tiviți cu găitane de fir, cizme cu pinteni poleiți ș-un gugiuman de samur cu surguci de pietre scumpe.

Astfel se coboară el, cu alai, din Curțile domnești, până-n vale, la biserica pe care Radu Negru Vodă o lucrase cu mare meșteșug, împestrițând cărămizile și scobind flori în piatră.

La ușa bisericii îl întâmpină mitropolitul Maxim cu mai mulți arhierei, purtând crucea și Evanghelia, pe care Domnul le sărută cu multă cucerie; la urmă merse de-ngenunche drept la ușa din mijloc a altarului, își rezemă capul gol de sfântul preastol, iar mitropolitul, punându-i omoforul pe cap, îi citi cu glas măreț rugăciunile de încoronare ale împăraților bizantini și-i unse fruntea cu sfântul mir.

Sculându-se, Mihnea sărută preastolul și icoana Adormirii Maicii Domnului ce sta pe iconostasul din dreapta, ca hram al mănăstirii, și viind în mijlocul bisericii, mitropolitul îi puse pe cap coroana Voievozilor și-i dete-n mână spata și buzduganul domnesc, ce le ducea, pe o perină roșie, marele-spătar. Atunci preasfântul părinte împreună cu marele-postelnic îl duseră de subsuori până la strana poleită ce se-nălța pe trei trepte la dreapta în biserică, purtând pajerea țării săpată în lemn. Când se urcă noul Domn p-acel scaun bogat, cântăreții glăsuiră rugăciunea: Tebe Boga hvalim!...[2], și oastea de afară slobozi puștile și sănețele cu chiote de bucurie și începură a suna din tobe, din pauce, din trâmbițe și din surle.

Toți boierii stau rânduiți și ascultau liturghia. Când se sfârși dumnezeiasca slujbă, Mihnea ieși din biserică, îmbrăcă în tindă caftanul alb cu guler de samur, încinse paloșul și încălecă pe un armăsar cu harșa de fir și cu zăbale suflate cu aur. Atunci se porni alaiul îndărăt la Curțile domnești.

În cap mergeau, ca să deschidă drumul, dorobanții cu gârbace și vânătorii de plai și de Olt cu lungi sănețe; în urma lor veneau roșiorii și verzișorii călări, despărțiți în căpitănii, fiecare cu steagul ei, purtând mintene roșii și verzi; apoi caii domnești, acoperiți cu grele harșale de fir și de mătăsuri; îndată după aceștia, Mihnea, însoțit de patru viteji ferentari cu lăncile poleite-n vârf și la mânere, și urmat de boierii de taină, cu vătașii, aprozii, armășeii și lipcanii lor. Apoi urmau copiii din casă, toți feciori de boieri, îmbrăcați cu șavanele și cu cabanițe de felurite stofe scumpe, având mari podoabe și fotaze la cai[3]; ei și cu aprozii purtau sângeacul sau steagul cel mare și două tuiuri turcești date de la Împărăție. După dânșii veneau lefegiii cu haine galbene, simenii și scutelnicii pedeștri; apoi gloata boierilor mazili și boiernașilor, iar la sfârșitul tutulor cetelor, o grămădire amestecată de slugi boierești, de orășeni, de neguțători și de săteni.

Alaiul se opri în Curțile domnești; Mihnea descălecă, trecu printre boierii rânduiți în îndoit șireag, intră în sala mare a spătăriei și se urcă pe tronul domnesc, scoțând coroana din cap, drept semn de jale pentru tătâne-său ce murise.

Marele-postelnic sta în picioare la dreapta lui.

Mai întâi veni mitropolitul Maxim ca să-i sărute mâna, și-i rosti câteva cuvinte de urare în limba sârbească. Călugărul Maxim fusese trimis de Craiul Ungariei ca să împăciuiască pe Radu Vodă cu Bogdan, Domnul Moldovei, și de atunci, deși era sârb de neam, rămăsese ca mitropolit în țară[4]. Mihnea răspunse pe scurt că-i pare rău unde nu se pot înțelege d-a dreptul, și părintele, întorcându-se spre norod, îi dete obicinuita binecuvântare.

După dânsul înaintă un boier bătrân; postelnicul, vorbind către Domn, îi spuse:

– Sluga măriei-tale, Pârvu vornicul Basarab, sărută poala măriei-tale.

– Te afli zdravăn, jupan Pârvule? întrebă Mihnea cu un zâmbet de bunătate prefăcut și amăgitor.

– Slavă Domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem.

– Dar neica Barbu cum trăiește? Nu-l văd p-aici.

– E șezător la dregătorie, măria-ta, în Craiova.

– Bine face. Ei, măre boieri, domnia-voastră, zice el aruncându-și ochii asupra gloatei, să fie în Țara Românească mulți bărbați de treabă și cu temei, precum sunt aceștia (vrând să însemneze pe Basarăbești), în frica lui Dumnezeu vă zic c-ar fi blagoslovenie cerească!... Spune-mi, jupan Pârvule, pare-mi-se c-aveai mai mulți prunci?

– Cu adevăr, am trei feciori, măria-ta, ș-au crescut flăcăi mari.

– Apoi să la facem de căpătâi; să-i însurăm. Ce nu-i arăți și nouă ca să-i cunoaștem?

– Nu știu cum să dovedesc măriei-tale mulțumită pentru atâta milă și cinste ce dai casei mele.

– La boieri vrednici toate se cad, jupan vornice!

Atunci, trei tineri, între 15 și 25 de ani, cu mândre și drăgălașe chipuri, veniră să sărute mâna domnească.

– Acesta e fiul meu Ilie, pe care am socotit peste puțin să-l căsătoresc, zise bătrânul boier, în ochii căruia se citea bucuria unui părinte.

– Să fie comis-mare în zilele mele, și voi să-i fiu nun.

– Acestălalt, adaose Pârvu, e fiul meu Neagu, care a învățat multă carte de la fericitul patriarh Nifon.

– Să-mi fie mie logofăt de aproape.

Tânărul, închinându-se adânc la Mihnea, îl rugă, drept har, să-i lase vătășia de vânători.

– M-am deprins cu dânșii, și ei cu mine, ca trup cu suflet, măria-ta, zise el cu glas neted și hotărât.

– Fie-ți pe plac, răspunse Mihnea în nemărginita sa milostivire.

– Acesta e cel mai mic al meu fecior, Dragomir.

– Voi chiar de azi să-l număr printre copiii mei din casă.

Tatăl și toți trei feciorii se-nchinară lui Vodă, și postelnicul începu a numi pe ceilalți boieri.

Ceremonia se sfârși, și toată boierimea rămase încântată de noul stăpânitor; fiecăruia îi dase sau îi făgăduise un os de ros.

– Dumnezeu să-i dea ani mulți de viață și de domnie! zicea fiecare, ieșind din pragul domnesc.

* * *

Nu trecu mult timp și sosi vremea să se facă nunta lui Ilie, feciorul vornicului Pârvu Basarab, cu Ilinca, fiica lui Radu, spătarul din Albești.

În ziua aceea Curtea domnească se-mpodobi ca de o sărbătoare, și-ntr-adevăr vrednici erau amândoi logodnicii de asemenea podoabă. Amândoi tineri, frumoși și bogați, se păreau meniți pentru o desăvârșită norocire. Când tânăra fecioară se arătă cu conciul semănat cu diamanturi, cu aburosul zovon de filaliu, cu auritul văl de beteală răsfirat pe un biniș de suvaiu alb, cu grumazul acoperit cu șiruri de mărgăritare și cu cununia de flori pe frunte, ar fi zis oricine că vede icoana cea mai blândă și cea mai smerită a Pururei Fecioare.

Acea frumusețe pătrunse pe toți, iar mai cu seamă pe Mihnea, în a cărui inimă deșteptă patima cea mai fieroasă și mai nerușinată.

Nunta se făcu însă cu veselie; covorul pe care stau mirii la cununie era semănat cu galbeni venètici; de toate părțile prin odăi ploau, pentru boieri, zaharicale, iar în curte, pentru norod, bani mărunți de argint și de aramă, cu mărcile banului Barbu Basarab și lui Mihnea Voievod. La masă, ginerele șezu la dreapta lui Vodă și purtă în cap gugiuman domnesc; după cină, boieri și jupanițe se prinseră în horă, și când veni ceasul de a se sparge cheful, un slujitor de sub masă începu să cânte ca cocoșul, ca să vestească că se apropie ziua.

Toți se-ntoarseră pe la casele lor cu făclii și cu masalale, toți veseli, mulțumiți, dar nimeni mai mult decât tinerii însurați.

Însă abia intrase ginerile în odaia făgăduinței, cumpărând cu cai și cu arme această dorită plăcere de la frații și de la rudele miresei, ce stau la ușă și-l opreau d-a intra, abia avuse vreme, în dulcea lor grăbire, să stingă candela, când niște tâlhari, pătrunzând pe furiș într-acel cuib de fericire, sugrumară în pat pe Ilie și luară cu sine trupul mortului, pe mireasă leșinată și toate sculele ce erau risipite prin odaie.

A doua zi, spaima și jalea erau scrise pe toate fețele; nimeni nu știa ce să zică, ce să gândească; Mihnea singur simțea în sineși nu mustrarea unui cuget de om, ci mulțumirea unei inimi de fiară sălbatică ce și-a îndestulat patima urâcioasă.

Unii boieri șopteau, într-adevăr, dar pe ascuns și numai acasă la vornicul Pârvu, cum că s-ar fi zărit într-acea noapte oameni d-ai lui Stoica, credinciosul lui Vodă, ce acum ajunsese logofăt-mare, strecurându-se pe sub cumpăt în casele răposatului Ilie comisul, c-acest omor nu s-ar fi făcut numai ca să prade bogățiile lui, în sfârșit, că ar fi găsit a doua zi cămărășeii boabe de mărgăritar risipite chiar prin odaia de culcare a lui Vodă, de unde un om tiptil scosese, când se crăpa de ziuă, un trup de femeie învelit într-o rasă.

Aceste vorbe ajunseră până la urechile lui Mihnea, și puțin după aceea el pofti la masă pre câți auzise c-ar fi grăit așa.

La ospăț, Mihnea se arătă foarte mâhnit pentru pierderea unui așa bun și tânăr slujbaș ca Ilie. Când cuparul îi aduse potirul de aur din care beau Domnii, și când păhărniceii dreseră pe la toți prin pahare, Mihnea se sculă, închină drept mulțumită pentru darul și mila dumnezeiască și rosti, cu glas întristat, un cuvânt în care arătă cum că toate sunt trecătoare pe pământ: tinerețe, pricopseală, sănătate, frumusețe și slavă, toate daruri ale proniei; cum că se scutură ca frunzele toate bunurile câte ni le dăruiește, pentru o zi, milostivirea cerească; dar, mai vârtos, cum n-or să fie zadarnice și amăgitoare averile și ogățiile care le agonisim noi muritorii și care ne vin de la zadarnica omenire?!

Auzind aceste înțelepte și tânguioase cugetări, bătrânul Pârvu lăcrima, iar ceilalți boieri stau pe gânduri, obidiți, și câteodată ziceau, dând din cap: Adevărat c-așa este!

Această tăcere fu întreruptă de medelnicerii ce aduseră pe masă, în sahane de argint, un morman de pilaf alb și fumegos.

– Poftiți, luați, boieri! le zise Domnul, și fiecare, pe rând, turnă cu lingura din sahan; însă abia apucaseră să ia în gură și s-amestece, când toți, strâmbându-se ca de durere de măsele, aduseră mâna la gură și-și scuipară pe tipsii dinții lor împreună cu boabe de mărgăritar. Unii, de durere, umblau să se scoale de la masă.

– Stați pe locuri, boieri! strigă atunci Mihnea, cu glas tare.

Ci, nu vă zăticniți din gustare! Fie-vă aceasta numai pildă la zisele mele de adineaori, ce le-ați încuviințat cu gândul și cu graiul; fie-vă drept învățătură, ca nu doară cumva să pohtiți la bogății ca la vreun bine mare. Ispitele lumii sunt multe și de tot felul, dar nu sunt spre folosul omului; averea ademenește pe om, ș-apoi îl scârbește; așa și bobul de mărgăritar, e mai mare și mai cu preț decât bobul de orez, dar sparge dinții. Astfel cuget eu în mine, și drept aceea am vrut să aibă și boierii mei dovadă plăsmuită, ca nu doară cumva, vreodată, să spună vreun bârfitor, lumea e plină de oameni răi! că am ohtit eu la dobânzi... Ei! spuneți acuma, boieri domnia-voastră, nu-i așa că avuțiile-s amăgitoare? Și la aceste din urmă cuvinte, un zâmbet batjocoritor i se juca pe buze, iar logofătul Stoica, râzând înghesuit de strâmbările bieților știrbiți, se mira în gura mare cum de nu i s-a întâmplat și lui să dea peste un bob de mărgăritar în pilaf, și, cu o slugarnică viclenie, făcea mare haz de gluma înrăutățită a stăpânului său[5].

Cu atâta se sfârși ospățul, dar Mihnea pricepu că sfiala intrase în inimile boierilor și că prepusurile se schimbase în siguranțe, la ochii Pârvuleștilor! Deci, înainte chiar d-a fi ochit, el trebuia să dea lovirea cea grea. Hotărârea o luase, dar îi lipseau mijloacele; Basarabii erau împrăștiați prin toată țara; ei îl înconjurau până și-n palat; de aceea, în casa sa, se temea tiranul de a cere sfat chiar de la credinciosul său Stoica, ca nu cumva, auzindu-se vorbele lor, să prevestească cineva pe Banoveți. Îi trebuia însă neapărat un om ca să întindă lațurile și să pună cursele în lucrare.

* * *

Într-o zi, stând cu logofătul în odaie, deodată el chemă un fustaș de la perdea.

– Să ceară Doamnei, îi zise, cheile de la pivniță și să-mi deschidă.

Fustașul plecă să-mplinească porunca, și Domnul cu Stoica se coborâră în beciurile boltite ale palatului.

După ce intră, Mihnea porunci pivnicerilor să iasă și să-l lase singur cu logofătul; însă, din întâmplare, Dragomir, fiul Pârvului, ce de curând intrase printre copiii din casă ai Curții, și, de curiozitate copilărească, se coborâse cu chelarii în pivniță, fiindu-i teamă de dojana lui Vodă, se ascunse încet și pe furiș în fundul unei buți goale, și de acolo, tremurând de groază, el putu deosebi următoarea vorbire[6]:

– Știi, Stoico, de ce te-am adus aici?

– Ascult, măria-ta.

– Pe sus, în case, nu-ți dă nimeni pas să vorbești cevași în taină; pare că stau pereții și trag cu urechea.

– Așa, măria-ta, mă mir cine a putut bănui adevărul despre moartea lui Ilie și despre cele ce s-au petrecut aici cu mireasa lui, care Dumnezeu s-o ierte! a și murit acum pe mâinile maicilor.

– Păcat de dânsa, că era gingașă și voinică muiere; ca o balauroaică mi se sumețea împotrivă...

– Ei! vezi, Doamne, toate acelea le spune acuma lumea întocmai precum s-au petrecut; d-aceea bine faci să te ferești.

– Apoi doară că nu o fi blestem ca și d-aicea, de sub pământ, să iasă zvon de ceea ce vom chibzui. Asultă-mă tu bine; vezi că nu mai e de dus mult cu Craiovenii; au prins de veste de toate și, ca copoii, adulmecă orice mișcare a domniei.

Ei! până aci! am obosit tot înghițindu-mi amarul; sunt sătul de atâta fățărie! Voi, în sfârșit, să-mi ridic piatra de pe inimă, să mă mântui cu totul de dânșii.

– Măria-ta ești Domn și ai toată puterea; poruncește, ce să facem?

– Să găsim, Stoico, un mijloc d-a-i pune pe toți dodată la mână, și atunci nici pruncul din mumă să nu scape!... Aoleu, neam blestemat de Basarabi! căci nu te ivești acum colea sub palma mea, ca să te strivesc ca p-această jiganie! și mâna lui turti cu furie, pe fundul unui butoi, un păianjen ce-și urzea în tihnă ițele sale.

– Banul Barbu n-a mai venit la Curte, adause Stoica dus pe gânduri, se vede că se teme de ceva... Neagu a trecut cu vânătorii săi peste Olt; nici asta nu e semn bun. Știi ce?... Măria-ta să le scrii pohtindu-i cu politică la scaunul domniei, iar cărțile să le dăm în mâini de oameni zdraveni, care să nu-i slăbească din vedere. D-or veni de bunăvoie, îi prindem cu tot nemetul lor aici; iar dacă vor simți ceva ș-or vrea să pribegească, atunci mesiții măriei-tale îi vor aduce ferecați. Cât despre Pârvu și copilul său, îi avem mai aproape și se pot lesne priveghea.

– Bine le-ai gândit tu; mâine să-mi faci carte către Barbu și poruncă de învârtejire Neagului; să rânduiești oameni ca să nu scape din ochi pe Pârvu. Toate să fie puse, până mâine, la cale, și Doamne ajută! Când m-oi vedea scăpat și de odrasla asta de olteni blestemați, o să mi se mai veselească inima în mine. Acum cheamă pe pivniceri și să le bem aldămașul... Noroc bun, măre bădiță!

– Să-ți fie de bine, măriei-tale! Pivnicerii și butarii se coborâră sub boltă.

– Ei! feții mei, le zise Mihnea, să trăiți! bună treabă mi-ați lucrat voi aicea; toate-s trainice și curate; pereții spoiți; pe jos e așternut nisip neted și mărunt; buțile stau bine înțepenite pe chezașii lor; tocitorile sunt așezate frumos pe căpătâie. Acum să vă vedem și vinurile! Ia trageți-mi încoa câte o cinzeacă de la cep.

Și Mihnea mergea și gusta, din bute în bute, vinurile de la Dealul Mare, de la Drăgășani, de la Săcuieni, de la Greaca, pelinurile stifoase și profire, țuica de prune și de drojdii, rachiurile de sacâz și de anason din Chipru și din Anadol. Când ajunse spre fundul întunecos al bolții, întrebă:

– Dar colo-n fund ce e?

– Ia! sunt niște buți goale, să trăiești, măria-ta! Dar iaca mai încoace un butoiaș de vin de Drăgășani, tocmai de când cu Laiotă Basarab. Ce mai vin! să trăiești, măria-ta! parcă bei miere și ți s-aprinde foc la inimă.

– Ado-ncoace; pune pâlnia mare și toarnă cu vedrița, ca să bem norocul lui Laiotă ș-al neamului său de Basarabi! Și azvârlind pe gât un pahar de vin chihlimbariu, rânji ca câinele când vede că i se gătește prada.

Logofătul Stoica nu apucase încă să toarne pe hârtie ieroglificele sale pisanii, când copilul Dragomir, spăimântat de cele ce auzise din fundul buții, alergă la casa tătâne-său și destăinui planurile tiranului. Până-nserat, Pârvu își ridicase casa, ca să pribegească, și doi lipcani de olac se trimiseră cu această veste banului Barbu și vătafului Neagu. Tot neamul Basarabilor, până să nu prinză Domnul de veste, trecuse Dunărea și ducea jăluirile sale la Poarta Sultanului.

Mihnea, văzând că acei boieri au întâmpinat răzbunarea sa, își înmuie turbarea în fel de fel de cruzimi; porunci să se prade, să se ardă și să se sfărâme până la pământ toate casele și toate bisericile lor, pre unde se vor fi aflând, în Curtea de Argeș, în Târgoviște, în Craiova, în Brâncoveni; pe slujitorii și pe preoții lor îi căzni, și, la urmă, închizându-i pe toți în mănăstirea Bistriței, ce era clădită chiar de banul Barbu Basarab, îi dete foc de arseră toți într-însa.

De atunci înainte tiranul, lepădând orice văl de fățărie, începu a face răutățile pe față. Pe boieri îi omora; avuțiile le lua; soțiile și fiicele le necinstea; dăjdii multe punea asupra țării. Pe mitropolitul Maxim, ce sta împotrivă la nelegiuirile sale, necutezând a-l ucide, îl depărtă, dându-i solie la Curtea lui Vladislav, Craiul Ungariei[7].

În urma plecării mitropolitului, el silui pe o nepoată a lui, și fratele acesteia, un sârb anume Dumitru Iacșăg, își scăpă zilele fugind în Ardeal, unde așteptă ceasul răzbunării[8].

Se vede dar că Mihnea urma viața sa de desfrânare atât cu jupanițele boierilor curteni, cât și cu femeile de pe afară, și toate aceste se petreceau sub ochii Doamnei Smarande, care, stăruind toată ziua la furcă și la război, la cămară și la jicniță, păzind praznicele și posturile, spovedindu-se și făcând mereu la mătănii, trecea toate cu vederea și trăia o viață de găzdoaie harnică și de bună creștină.

În anii domniei lui Mihnea Vodă se căsători și fiul său Mircea și luă de soție pe fata lui Rareș Vodă de la Moldova, anume Domnița Chiajna.

Astfel trăia la culmea puterii și a măririi familia răposatului Dracea armașul, și nu prevedea groapa ce sta căscată dinainte-i; astfel și lupul cu puii săi pustiază codrii fără d-a bănui lațul ce-i va înstruna într-o zi pe toți.

Note[modifică]

  1. Constantin Căpitanul, Fotino, Șincai, Engel (n. a.).
  2. Tebe Boga hvalim Te Deum laudamus. Pe tine te lăudăm, Doamne! (pe slavonește) (n. a., 1887 și 1894).
  3. Miron Costin (n. a.).
  4. Șincai, Enghel. Acest mitropolit era din neamul Brancovici (n. a.).
  5. Gluma cu mărgăritarii în pilaf e o tradițiune păstrată prin grai, despre un boier lacom la avuții (n. a.).
  6. Cronicarul anonim în Magazinul istoric pentru Dacia, tom. IV (n. a.).
  7. Constantin Căpitanul, Chronicarul anonim (n. a.).
  8. Engel (n. a.).
▲ Începutul paginii.