Miezul nopții

Jump to navigation Jump to search
Miezul nopții
de Grigore Alexandrescu


Aici pe-aste ruine cu mândre suvenire
Privesc cum orizontul se umple de făclii,
Cum luna în tăcere s-arată să inspire
Gândiri religioase l-ai lui Apolon fii.

Când tot doarme-n natură, când tot e liniștire,
Când nu mai e mișcare în lumea celor vii,
Deșteaptă priveghează a mea tristă gândire,
Precum o piramidă se-nalță în pustii.

Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe câmpie,
Al meu suflet se-nalță pe aripi de-un foc sfânt,
În zboru-i se ridică la poarta de vecie,
Căci nici o legătură nu are pe pământ.

Nădejdea mea din lume de moarte se precurmă;
Trecu ea precum trece un fulger printre nor;
S-a șters precum se șterge a vulturului urmă
Când spintecă văzduhul în falnicul său zbor.

De când pierdui părinții-mi trei ierni întregi trecură,
Trei ierni, căci după ierne viața-mi socotesc,
Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură,
Copaci din miezul iernii ce vânturi îi clătesc.

Frumoasa primăvară acuma se grăbește
La caru-i să înhame pe zefirii ușori;
Pășește, și pe urmă-i verdeața se ivește
Și cerul se dezbracă de fioroșii nori.

Zefirul printre frunze misterios suspină,
E limpede-orizontul și cerul luminos;
A râurilor șoaptă... Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.

Căci închinat durerii, amara mea viață
De-atunci e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă, ce iarna îl îngheață,
Pe care flori nu află sărmanul călător.

Lăsat străin în lume, lipsit de orice bine,
Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând zilele mele de suferințe pline,
Pui mâna pe-a mea frunte și caut un mormânt.

Puțină vreme încă și glasu-mi se va stinge,
Și inima de-a bate în pieptu-mi va-nceta!
Atunci fără-ndoială eu soarta voi învinge,
Și a vieții taină în moarte voi afla.