Micu Grămădicu

 

Zice că a fost odată, ca niciodată, a fost odată un om și avea trei copii. Odată într-o seară, după cină, zise omul cătră copii: „Dragii tatii, culcați-vă și durmiți, dar mai întîi vă rugați la Dumnezeu, și să fiți cu băgare de seamă, care ce veți visa. Și dimineață să-mi știți spune, care ce ați visat”. Și s-au culcat copiii, după cum îi îndrumase tatăl lor, și dimineața s-au sculat și au prins a-și spune visurile. Cel mai mare și cel mijlociu spuseră ce visară; dar cînd ajunse la cel mai mic, la Micu Grămădicu, acela nu voi să spună nici decît; zicea numai atîta: Am visat eu, – dar nu vă spun ce. Tată-său atunci să mînie foc pe el și prinse a-l sudui, dar în zadar; el nu voia și nu voia să spună visul de locul locului. Atunci tată-său prinse a-l bate, și îl bătu rău pe bietul băiat, dar el totuși nu voi să spună visul. Chiar cînd îl bătea tată-său mai tare, trece p-acolo împăratul, cu un hinteu cu șase cai, și aude plînsul copilului. P-atunci împărații nu erau așa făloși ca cei de azi, să mai opreau și prin popor să le vază năcazurile. Cum auzi plînsul copilului, porunci cocișului să steie în loc să vază, ce este, de ce plînge copilul acela în așa măsură? Și au stat cocișul cu căruța în loc, iar împăratul a întrebat pe om, de ce-și bate băiatul în așa măsură, de se adună lumea îngrozită la plînsul lui? Iar omul a spus din fir a păr întîmplarea, cum adecă el nu vrea să-i spună visul.

— Numai atîta-i toată supărarea? întrebă împăratul; atunci nu-l mai bate, dă-mi-l tu mie. Și s-a învoit omul bucuros, și împăratul l-a suit în hinteu și l-a dus acasă la el, adică la curțile lui. Acesta era împăratul Roșu. După ce ajunse acasă, îl întrebă și împăratul:

— Ei, spune-mi tu mie, ce ai visat?

Dar el nici împăratului nu voi să-i spună visul. Se cam mînie împăratul, dar nu chiar atît de tare, ca să-l bată; deci îi dete bună pace, îl îmbrăcă bine și-l dădu la învățătură. Și învăța bine hoțul de copil, și era bun și ascultător, numai un lucru nu voia de loc să facă, nu voia adică să spună nimănui visul lui de acasă, pentru care mîncase bătaia cea zdravănă. În cîțiva ani gătă toate școalele și se făcu mai învățat chiar și decît împăratul, cu toate că atunci împărații erau oamenii cei mai învățați. După ce gătă școalele, îl cheamă împăratul la raport și-i zice:

— Fătul meu, te-am scos de la bătaie, din mînile tătîne-tău, te-am crescut, te-am învățat; acum cred că-mi vei spune ce vis ai visat atunci, cînd te bătea tată-tău? Batăr atîta să faci și tu pentru cîte bune ți-am făcut eu ție. Dar el nici acum nu vru să spună visul. Atunci împăratul s-a mîniat pe el atît de tare, de era să-l omoare chiar; dar iară-și veni în fire: Țara-i cu judecători, cu legi, cu așezăminte bune rămase din moși strămoși: nu-mi voi mînji eu mînile cu el, fără îl dau în mîna judecății. Și așa făcu împăratul, cheamă la curte pe toți judecătorii cei mai înțelepți ai împărăției și le spuse să aducă ei lege și judecată, ce-i vrednic un ștrengariu ca acela, care pentru binele ce l-a primit de la împăratul, el nici un vis nu vrea să-i spună. Judecătorii își frămîntară mințile multă vreme, în urmă ajunseră la hotărîrea ca să-l închidă de viu într-un zid, adică să-l zidească în zid. Hotărîrea se împlini. Chiar a doua zi aduseră zidari și le porunciră, ca în mijlocul ocolului să facă un zid gros, ca un turn, iar în mijlocul lui să zidească pe feciorul cel îndărătnic.

Împăratul însă avea o drăguță de fată, numai ca ea, și ei – spunîndu-vă cea dreaptă – îi cam plăcea de fecior, crescuseră laolaltă și se cunoșteau unul pe altul de bun și de rău. Ea dar porunci zidarilor, ca să facă ei cumva o gaură în zid, ca să poată barem răsufla tînărul și în caz de lipsă să-i poată da cîte ceva de mîncare. Și așa făcură zidarii. Iar fata în toată ziua-i ducea cîte o leacă de mîncare și băutură acolo și-i mai spunea ce-i în lume și-n țară. Odată merse fata tare supărată la feciorul din zid.

— Da ce ești așa supărată? o întrebă feciorul.

— Dar cum n-oi fi supărată, că uite, a venit feciorul împăratului Verde la noi a peți, ai mei vreau să mă deie cu puterea după el, că se tem de tată-său, dar eu nu bucuroasă aș merge după el. Mi-am pus în gînd ori să fiu a ta ori a nimănui.

— O, atunci nu fi supărată, va fi cum va voi Dumnezeu, numai nu te mărita, că bun e Dumnezeu, voi scăpa și eu cumva de aici, și atunci vei fi a mea.

Și nu s-a măritat fata împăratului Roșu după feciorul împăratului Verde, iar împăratul Verde s-a mîniat foc pe cel Roșu pentru aceasta și trimise sol împărătesc cu semn de bătaie. I-au trimis adică o bîtă tăiată în strung, care era pe o formă de groasă la amîndouă capetele și i-au trimis vorbă că ori gîcește care capăt e de la vîrf și care de la rădăcină? ori să iasă cu el la bătaie.

Adunat-a împăratul Roșu pe toți învățații țării și au ținut sfat asupra bîtei, dar toți rămîneau bîtă lîngă ea; nici unul nu putea tălmăci întrebarea, împăratul și toată curtea lui erau supărați, că nu pot scoate cumva la cale răspunsul, ca să nu se încurce în bătăi cu împăratul Verde, că gîndește omul, dar bătăile mîncă sumedenie de bani și de voinici. Cînd merse fata cu prînzul la fecior în zid, îi spuse în ce încurcătură mare e țara din pricina ei. Dar feciorul îi răspunse:

— Nu fi supărată nimic; du-te acasă și te culcă și te fă că dormi, apoi te scoală repede și zi că ai visat, că să bage bîta într-o bute cu apă, că capătul de la trupină e mai greu și s-a așeza o leacă spre fund, iar cel de la vîrf e mai ușor și va rămîne deasupra. Și așa a făcut fata și a nimerit foarte bine, că cu răspuns hotărît au plecat solii împăratului Verde, încît toți s-au minunat de înțelepciunea celui ce i-au pus la cale să facă așa. Acum iarăși era voie bună la curțile împăratului Roșu: dar nu mult ținu, că într-o zi se trezește iară cu soli de la împăratul Verde, care aduceau trei mînzi, unul de 3 ani, unul de 2 ani și unul de un an, dar toți într-un păr, și pe o formă de mari. Acum avea împăratul Roșu să gîcească care-i de un an, care-i de doi și care de trei ani? ori să iasă la bătaie. Iară strînge împăratul-Roșu pe toți învățații împărăției să judece și să dee răspuns bun și hotărît. Dar, minunea minunilor! Nu puteau nimeri de loc. Atunci fata împăratului ducînd mîncare la cel din zid, îi spune încurcătura. Iar el zice: Nu-i cel lucru mare: culcă-te și te fă că dormi, apoi te scoală și zi că ai visat că să aducă trei gîfurele și în unul să pună lapte dulce, în unul jar din vatră și în unul ovăs; mînzul cel de un an va trage la mirosul laptelui, cel de doi ani s-a apropia de jar, iar cel de trei ani va da fuga spre ovăs. Și așa făcură, și iar nimeriră ca de pe scrisoare de bine. Bucuria împăratului și a curtenilor, că se scapă atît de ieftin de necaz. Dar nu mult le ținu bucuria, că împăratul Verde iar îi trimise vorbă, să-i săgete bumbul de pe vîrful cetății; ori dacă nu, să iasă la bătaie. Iar se adunară ghinărarii și domnii cei mari de sfat și chibzuiră și sfătuiră; dar nu aflară om, care să se lege că va arunca săgeata pîn-acolo. Fata de bună seamă a spus feciorului celui din zid năpastea, care a căzut iară preste capul tătîne-său din pricina ei, iar el îi zise: Culcă-te și dormi și zi că ai visat că numai eu, dar altul nu va putea face acel lucru. Și așa făcu fata, se culcă și se făcu că doarme, dar iute sări ca friptă și zise:

— Tată, am visat că din toată împărăția singur voinicul cel din zid este în stare să săgete bumbul din vîrful cetății împăratului Verde.

— Dar, draga tatii, zise atunci împăratul, acela de mult va fi putrezit acolo.

— Dar de trăiește, să căutăm, tată, că Dumnezeu e bun.

Și a pus împăratul pe servitori să strice zidul. Și l-au stricat. Adică din zid se ivi feciorul frumos și spătos, de gîndeai că anume a fost pus spre îngrășare. Și se minunară toți de el. Împăratul îl întrebă:

— Te simți tu în stare, voinice, să săgeți bumbul cel din vîrful curții împăratului Verde?

— D-apoi, înălțate împărate, voi cerca.

Și apucă săgeata și o învîrti de trei ori pe lîngă degetul cel mic și zvîrr! cu ea încotro slujeau curțile împăratului Verde, că de văzut nu le putea vedea. Atunci împăratul Verde, care era chiar la prînz, zise:

— Acum am dat de dracul! Că săgeata nimerise nu numai bumbul din vîrf, ci-i despicase casa în două, cum ai tăia o pîne. Mult se miră lumea de puterea feciorului și mult îl mai lăudau toți, iar împăratul Roșu îl puse chiar cu el la o masă și-l ospăta cum se cade. Dar multă vreme nu trecu, și veni sol de la împăratul Verde, să vină pînă la el voinicul cel ce a aruncat săgeata. Împăratul Roșu era supărat, îi părea rău să piardă drag de viteaz ca acela, iară fata împăratului Roșu era cea mai supărată, că se temea că de merge, nu mai vine altul. Dar el îi mîngîie:

— Nu vă temeți, iar voi veni, numai dați-mi unsprezece ortaci toți unul ca unul și pe-o formă de mari și de groși, pe-o formă îmbrăcați și pe-o formă cai încălecați, dar toți să semene cu mine, ca nime să nu ne poată deosebi pe unul din ceilalți.

Și au trimis împăratul de i-au căutat unsprezece soți, toți unul ca unul și i-au îmbrăcat pe toți doisprezece într-un port și le-a dat cai pe-o formă și i-au plecat la cale. Pe cale și-a învățat feciorul ortacii că, de-i va întreba Împăratul Verde: care a aruncat săgeata? să răspundă: noi. După ce ajunseră la împăratul Verde, să coborîră de pe cai, slugile le băgară caii în grajduri, iar ei intrară la împăratul. Acela cum îi văzu întrebă:

— Na, voinici, cari ați aruncat săgeata? Iar ei răspunseră toți cu un glas:

— Noi.

— Cum, voi, care din voi?

— Noi toți, înălțate împărate!

— Ei bine, zice împăratul, acum rămîneți la mine la gustare.

— Bucuroși, înălțate împărate.

Cînd mîncau feciorii, a venit împăratul la ei și a zis:

— Acum c-o cale rămîneți și de mas la mine.

— Bucuroși, răspund feciorii, c-așa-i învățase ortacul lor cel mai de frunte, adică viteazul Grămădicu. Împăratul Verde ar fi voit să cunoască pe viteazul de Grămădicu, dar nu putea nici decît. Deci a socotit în capul lui, că doară dormind voinicii la ei, va pune pe cineva să păzească, și te miri cum va putea afla. Și avea împăratul o babă hîrcă meșteră și fermecătoare mare. Pe ea a pus-o să păzească și dimineața apoi să-i spună. Și după ce au intrat feciorii în casa care le-a fost dată lor, baba s-a dat de trei ori preste cap și se făcu o muscă și intră pe gaura cheiei în casă la feciori. Feciorii după ce se dezbrăcară, se puseră pe paturi și prinseră a povesti, pîn-adormiră. Hei, ce pită bună mîncă împăratul acesta, cît fu de bună și asta, cu care ne-a omenit pe noi, zise unul.

— Bună și nu prea – zise Grămădicu – că-i cu lapte de femeie.

— Aha, gîndește baba, ăsta-i feciorul cel viteaz, pentru care nu vrea fata împăratului Roșu să vină după feciorul stăpînului meu. Și după ce adormiră feciorii, se pune baba și încrestă o leacă cu foarfecile căpeneagul lui Grămădicu, care era în cuier la capul lui. Dimineața spune baba la împăratul:

— Înălțate împărate, acela e viteazul, care-i cu căpeneagul încrestat. Dar feciorii cum se sculară și se îmbrăcară, voiră să iasă afară, însă Grămădicu le strigă:

— Îndărăpt! îi puse pe toți în glidă și se uită bine la fiecare, la haine, la bumbi, la păr, la papuci, ca să fie la toți unul ca unul. Apoi se uită și la el și văzu, că căpeneagul lui este o leacă crestat dindărăpt cu foarfeca. Atunci se pune și la toți face în căpeneag cîte o crestătură chiar ca a lui și așa ieșiră împreună afară. Împăratul se uită cu lăcomie la ei, că toți erau zdraveni și frumoși, dar cu deosebire căuta după semnul babei. Dar nu putu afla nimic, că toți aveau unul și același semn pe căpeneag. Apoi merse împăratul la babă și zise:

— Dar tu ce mă porți cu minciuni, că uite toți au căpenegele pe o formă.

— Apoi nu știu, înălțate împărate, că io numai pe unul l-am însemnat, pe acela adică care a zis că pita cu care i-ai omenit, e bună și nici prea, că-i cu lapte de muiere; și de bună seamă numai acela-i viteazul, iar cei unsprezece sînt numai ortacii lui.

Împăratul iară a ospătat pe feciori toată ziua, și seara iară i-a îmbiat să rămînă la el. Și s-au învoit feciorii. Cînd fu seara, iară intră baba în formă de muscă pe gaura cheiei înlăuntru la feciori, și îi auzi cum povestesc.

— Măi, da bun vin mai are împăratul ăsta, zice unul.

— Bun și nu prea, răspunse altul, că este cu sînge de om.

— Aha, gîndi baba, ăsta-i! Și cum adormiră, merse cu foarfecile și-i ciontă o leacă din mustața dreaptă, apoi dimineața spuse împăratului:

— Însemnatu-l-am, înălțate împărate, chiar în mustața cea dreaptă, că i-am ciontat-o din vîrf cu foarfecile.

Dimineața se scoală feciorii, se gată, se uită-n oglindă, și Grămădicu dă că-i e ciuntată o mustață. Stați în loc feciori, zise el, uitați-vă, pare-mi-se, oare nu e mai scurtă o musteață, ca cealaltă? Se uitară feciorii și văzură, că zău aceea așa e. Deci se puseră bărbătește, luară foarfecile și toți și le ciuntară pe o formă, apoi ieșiră afară. Împăratul iar se uită, dar pace! nu putu face nici o deosebire între ei, că era unul ca altul. Iar merse la babă și o mustră, dar în zadar, că ea se apăra din toate puterile și spunea că a ciuntat din mustață la acela care a zis că vinul înălțatului împărat este amestecat cu sînge de om și numai acela este viteazul.

Acum împăratul iar s-a ospătat toată ziua, iar seara le-a făcut pat bun de hodină și apoi le-a spus:

— Mai dormiți o noapte la mine, că apoi mîine vă las să mergeți acasă în țara voastră.

Ei! uitasem să vă spun, că toată dimineața-i întreba o dată:

— Care ați aruncat săgeata? Și ei toți răspundeau totdeauna:

— Noi!

Destul că în astă a treia noapte iară intră baba la ei pe gaura cheiei și-i asculta cum povesteau.

— Măi, zice unul, dar bun om mai este împăratul acesta!

— Bun și nu prea, răspunse Grămădicu, că-i adunat de pe ulițe cu furca și cu grebla.

Acum iar cunoscu baba, care-i viteazul, dar nu știa ce ar face, ca să-l poată cunoaște și a doua zi.

Se puse deci, după ce adormiră, și în căciula celui ce zise că împăratul e adunat de pe uliță cu furca și cu grebla, puse un semn micuțel, apoi fugi și spuse împăratului.

Dimineața, după ce se deșteptară feciorii, se îmbrăcară, și dau să iasă afară. Dar Grămădicu le zise:

— Stați, ortaci, de vă gătiți căciulile. Și le gătiră bine, și el află în căciula sa semnul cel mic, dar nu-l aruncă de acolo, ci puse fiecăruia cîte un semn chiar ca acela. Apoi ieșiră toți în curte, unde-i aștepta împăratul cu nerăbdare, doară, doară va putea pune mîna pe vătavul. Dar de unde? că toți erau unul ca altul. Iară se mînie foc împăratul pe babă și zise:

— D-apoi ce foc să te ardă, te legi că poți isprăvi una alta, cînd tu în trei zile, și-n trei nopți nu fuși în stare să-mi poți arăta din doisprezece unul, care-mi trebuie?

— În zadar te superi, înălțate împărate, că acela nici cu spirituș să fie și n-ar putea fi mai al dracului. Doară auzitu-l-am pînă a zis, că dumneata ai fi om bun, numai pagubă că ești adunat cu furca și cu grebla de prin sat, și i-am pus semn în căciulă. Cum vine asta de au toți scaune într-o formă? eu nu știu.

Împăratul atunci mînios, cum era, se pune și poruncește slugilor, să le aducă caii și zise feciorilor, să se gate de cale, c-amu-i lasă să meargă unde vreau ei. Dar după ce se urcară pe cai, îi veni în minte, că în ziua aceea nu i-a întrebat, care din ei a aruncat săgeata? Deci îi întrebă acum, după ce erau călări:

— Care din voi a aruncat săgeata? Atunci Grămădicu răspunse:

— Eu, singur.

— Tu? Dar de unde știi, că pita mea-i cu lapte de femeie?

— De nu crezi, întreabă!

Și aduse împăratul pe femeia care cocea pită la curtea împăratului și o întrebă:

— Dreptu-i că pita mea-i cu lapte de femeie?

— Drept, înălțate împărate, că o țîță tot într-una mi-a curs în covata cu aluatul pîn-am frămîntat.

— Dar, voinice, de unde știi tu că în vinul meu este sînge de om?

— Întreabă pe cel ce l-a stors!

Și cheamă împăratul înainte pe cel ce i-a stors vinul și-l întreabă, dreptu-i că în vin este sînge de om?

Iar acela răspunse că-i drept că chiar cînd storcea vinul i-au țîșnit sînge din nas.

Și a mai întrebat împăratul pe Grămădicu:

— Dar cum poți tu zice, că eu-s adunat de prin sat cu furca și cu grebla? Iar Grămădicu răspunse:

— Întreabă pe mumă-ta.

Și a adus împăratul pe mumă-sa înainte și i-a zis:

— Auzi, mumă, ce zice feciorul acesta, că dumneata m-ai adunat pe mine de pe uliță cu furca și cu grebla; dreptu-i?

— Drept, dragul mamii, că lumea-i cu păcate, și eu în tinerețele mele am fost ca lumea. Dumnezeu să mă ierte.

Auzind împăratul vorbele acestea, scoase paloșul să taie capul lui Voinicu Grămădicu, ca să nu mai ducă vestea în lume, că el îi adunat din sat cu furca și cu grebla; dar Grămădicu prinse sabia cu mîna și o învîrti de trei ori pe lîngă cap, apoi tăie repede capul împăratului Verde și al babei celei vrăjitoare. După aceea se duse acasă la împăratul Roșu, se cunună cu fata lui și la nuntă le spuse:

— Ei vedeți, visul acesta l-am visat io, cînd mă bătea tata că ce nu voiam să-l spun; acum îl spun, că nu mă mai tem, că nu s-a împlini pînă-n capăt.

— Și care-i capătul? întrebară cei de față.

— D-apoi capătu-i așa: că eu voi fi împărat preste împărăția împăratului Verde pe care l-am omorît, și preste împărăția împăratului Roșu – care-mi este socru. Și așa a și fost. Și de n-a murit, și astăzi mai trăiește iar lumea-i zice: Voinicu Grămădicu.