Michelangelo Buonarotti
(Variațiuni asupra sonetului lui Auguste Barbier)
Ce searbădă ți-e fața! ce cută p-a ta frunte!
Sublime Buonarotti, ce piatra-nsuflețeai !
Pe țara ta robită zvârleai priviri tot crunte,
Și când zăreai tiranu-i, tu fruntea-ți încrețeai!
Visaseși nemurirea în libera Florență,
Și visu-ți de vecie în marmoră săpai,
Ca ea să fie roabă, ai fi crezut demență:
Spre ceruri prin credință și geniu pășeai!
Veni momentul însă când sfânta libertate:
Fu de tiran strivită: artist și cetățean,
În loc de daltă spada-luași spre a combate
Pe Medici trufașul, tu demn Italian.
Și geniu-ți năpraznic făcu minuni o mie,
Dar soarta fu prea aspră, și te dădu învins.
D-atunci, p-această frunte, brăzdată de mânie
Se-ntipări durerea ce pieptul ți-a cuprins.
Și gândul cel de jale din inima-ți zdrobită,
Îl tălmăceai prin artă, semeț, înfruntător;
Plângeai tu omenirea în patria-ți robită:
Simțim a ta durere, sublim cugetător.
Căci rana ta e-a noastră, a noastră e-a ta jale;
Te întrista robia, și robi suntem și noi.
Tu ai clădit mormântul superbiei papale,
Și-ai pus în Iad tiranii în Ziua cea d-apoi.
În Christ mântuitorul, spre-a noastră pedepsire,
Văzut-ai nu un tată, ci-un drept cumpănitor;
Mânia i-o ațâță a crimei covărșire:
Nimic nu mai înmoaie cel crunt judecător.
Și Moise tot astfel cutremur ne insuflă,
Și cugetu-i nu iartă nici cum pe cel greșit,
Căci Israel uitucul din răi abia răsuflă,
Și zeități de piatră el iarăși a slăvit.
Aveai dreptate mare; da! gloata-i o sfârlează,
Zburdalnic ce se mișcă, ici, colo, după vânt.
Domnind în lume, răul, când lumea sângerează,
În inimi cetățene zdrobește-ori-ce avânt.
Stăpân ne e disprețul; cuprinși d-adâncă silă,
Am vrea să fim ca Noaptea-ți, ca dânsa s-amorțim.
Spre-a nu vedea cu ochii, feriți spre-a fi de milă,
Am vrea, în neștiință, și noi să ne-mpietrim.
Și, vai! melancolia fu legea firii tale:
Sub coama-ți cea albită, o leu îmbătrânit,
Când pentru scumpa-ți țară sună ceasul de jale,
Sfârșitu-te-ai cu-ncetul, măreț și plictisit.
- ↑ Am plecat de la prima idee a lui Barbiar, spre a cădea, trecând prin altele decât dânsul, la cea din urmă a lui. Am făcut ca cântăreții care părăsesc orchestra, spre a recădea pe notă. Am cătat, punând în poezia întreagă o singură idee, dorul libertății pierdute, să caracterizez operele de căpetenie ale marelui Italian, care a clădit mormântul lui Iulie al II-ea.
Cine a văzut portretul lui, știe ce cută e pe fruntea lui. Versurile sunt iar tetrametre iambice de 14, alternând catalecticele de 13.
Strofa 1-a: Versul al 4-ea greșit la I-ul emistih (și când zăreai tiranu-i).
O pauză după când nu scapă greșeala.
Strofa 2-a: versul al 3-ea: la primul emistih, e pauză după ea, dar al 2-ea emistih e greșit (ai fi crezut demență), căci vocea nu se poate opri pe fi.
Strofa a 3-a: versul al 2-ea (fu de tiran strivită) și al 3-ea (în loc de daltă, spadă) greșite la I-ul emistih.
Strofa a 4-a: versul al 2, greșit la 2-ea emistih (și te dădu învins) și al 4-ea da I-ul: (se-ntipări durerea).
Strofa a 5-a: versul al 2-ea, greșit la I-ul emistih (îl tălmăceau prin artă).
Strofa a 6-a: versul 2-ea, greșit la I-ul em. (te întrista robia), al 3-ea, la amândouă:
Tu ai clădit mormântul superbiei papale,
Strofa a 8-a: versul al 4-ea, greșit la I-ul (și zeișă-ți de piatră).
Strofa a 10-ea: versul: al 3-ea, greșit la I-ul (Spre-a nu vedea cu ochii). La al 4-ea, o pauză după noi.
Strofa a 11-ea: versul al 4-ea, greșit la I-ul (când pentru scumpă-ți țară), accentul tonic secundar de pe silaba pen nefiind îndestulător.