Metodă nouă

 

Plouă. Plouă mereu de câteva zile în șir. O ploaie ca prin sită, cu ropot mărunt și neîntrerupt, cerne gânduri negre, din norii plumburii asupra pașnicului orășel. Ochiuri de baltă se înfioară pretutindeni, pomii plâng frunzele pierdute, oamenii poartă în față idei criminale.

De-a lungul șoselei, în trap mic, un câine cu coada între picioare, pelerin neobosit, duce în spinare să răspândească în lume toată jălnicia iernii. În cazarmă, recruții întorși de la ceai, tremură înșiruiți de-a lungul zidurilor, sugând cu patimă mucuri de țigări răsucite în hârtia stacojie a pachetului de tutun.

Ofițerii cu pelerine lucioase se ivesc încet, tăcuți, intrând de-a dreptul în cancelarii, fără a observa pe copiii cuminți ce se smeresc în drumul lor.

Apare și colonelul, fără sabie, nebărbierit, cu o pelerină scurtă din cale-afară, fâlfâind în vânt ca un zmeu fără speteze. Curând apoi, un gornist din frunte sună prelung și jalnic „adunarea ofițerilor”.

— Ce nu ne lasă să ne vedem de treabă?

— Iar a visat rău astă-noapte.

— Asta-i curată bătaie de joc!... se jeluiesc între ei ofițerii, posomorâți, adunându-se în sala de conferințe, în care colonelul părea că nu vede și nu aude pe nimeni.

Searbăd, drept, cu mâinile în buzunare, cu picioarele crăcănate, privea cu priviri absente pe geam afară, cu spatele întors spre ofițeri.

Deodată, venit ca din altă lume, se întoarse și făcând un gest cu mâna, zise:

— Ei, ia ședeți, domnilor!... A venit toți? (Brusc) Domnilor! vă rog intrați în lege și regulament!

Apoi, fluierând scurt, se trânti la pământ; stete o clipă, se ridică, fluieră din nou și se pitulă lângă sobă, parodiind în toate aceste mișcări instrucția de luptă a soldatului; în fine, mergând deșănțat și cântând dorobănțește, se îndreptă spre ieșire.

— Iată, domnilor, cu ce vă pierdeți vremea; aceasta este activitatea dumneavoastră. Citiți, luminați-vă, puneți-vă la curent cu civilizația, pentru Dumnezeu! În timp ce dumneavoastră vă bateți de muscă, în alte armate se lucrează mereu, se descopăr noi metode de pregătire a recrutului. Am citit aseară, domnilor, o broșurică mică, subțire, câteva file. Dar câtă lumină în ele, câtă simplitate, câtă filosofie! În această cărțulie, un capitan francez, Massacrier, arată cum se poate pregăti pentru război un soldat în cincisprezece zile. Știți dumneavoastră cu ce începe el instrucția?... Cu ce nu vă dă în gând: cu tragerea, domnilor!... În timp ce noi o pisăm mereu cu instrucția pe loc. Nu vrem să ieșim din „paza veche”! afirmă colonelul, fulgerându-ne cu privirea. Ei bine, domnilor, s-o rupem cu trecutul și să intrăm pe calea judecății, a luminii, a adevărului. V-am adunat ca să facem împreună o ședință practică, urmând metoda chicheronianu a căpitanului Marcassier.

Și, ridicându-se de pe scaun, luă o pușcă din colțul camerei. Îi deschise mecanismul, îl închise la loc, se uită mașinal pe țeavă cu căutătura distrată a savantului care pândește mereu, cu gândul, secretele naturii:

— Căpitanul Masscarier duce pe recrut la tragere a treia zi după sosirea lui în cazarmă. În prima zi, îi explică mecanismul, a doua zi execută câteva ședințe de tragere redusă și, a treia zi, îi pune în mână cartușul de război. Dar dumneavoastră veți spune, poate, că nu se compară soldatul român cu... Ei bine, domnilor, tocmai aici stă meșteșugul căpitanului Macasse. „Eu încep”, zice el, „cu cel mai prost soldat din companie. Dacă el prinde ce-i spun, compania întreagă m-a înțeles.” Vezi ce bine s-a gândit, al dracului! Ia să facem și noi o probă. Să încercăm, să vedem, n-am putea noi oare să furăm meșteșugul francezului? Dă-l dracului de Masachie, că n-o fi el mai deștept ca noi! Eu zic că se poate. Dumneavoastră, ce credeți? Se poate ori nu se poate?... Tăceți. Nu vă dă mâna!... N-aveți încredere! Vă spun gogoși?! Ei bine, o să iau eu asupra mea să duc peste trei zile un recrut la tragere de război. Dați-mi pe cel mai prost soldat pe care-l aveți în companie.

— Chemați pe Stamboală de la a șasea...

— Să vă dau pe Todirașcu, de la mine...

— Mai bine pe Macofan de la a doua... propun comandanții de companie, disputându-și gloria de a poseda pe cel mai nenorocit om din regiment.

— Mă rog, mă rog! Căpitanul Masacre prin soldat prost înțelege adică fără știință de carte; nu mi-aduceți un tâmpit, pentru că atunci n-am făcut nimic...

— Lăsați, domnule colonel, că vă aduc eu unul de la mine, zise locotenentul Popescu.

Trecu puțin și, pe ușa ce ofițerul o ținea deschisă, intră, după mai multe îndemnuri, un vlăjgan de soldat sfios, pierdut, cu privirea împrăștiată, suflând ca o locomotivă, cătând mereu spre ieșire, încremenit în mijlocul ofițerilor.

— Cum te cheamă pe tine, băiete? întreabă mieros colonelul.

— Ion, răsuflă recrutul cu ochii pe ușă.

— De unde ești tu? continuă el, întorcându-se triumfător la noi.

— De la Băilești, mai avu curaj să îngăimeze recrutul.

— Buun! Ia șezi tu, colea, lângă mine. Dă-te mai aproape... mai... Șezi lejer pe scaun... Nu te teme... suntem camarazi... tu ești camarad cu mine... domnii ofițeri, camarazi cu tine... Nu te emoționa, băiete, încercă colonelul să-l liniștească, punând mâna pe el ca să-l îmbuneze. Știi tu ce e asta, mă Ioane?

— Pușcă! scapă ca din pușcă recrutul, uitându-se înfuriat, ca un lup încolțit.

— Vedeți, domnilor?! Nu l-am învățat eu. A spus singur... Metoda ehickeroniană: îl întrebi, îți răspunde. Ai mai văzut tu pușcă, mă Ioane? continuă pedagocic colonelul.

— Da, răspunse flăcăul înrourat de nădușală, din ce în ce mai neliniștit.

— Vedeți, domnilor? El răspunde! Ehe!! Franțuzul e hoț, domnule... (către soldat): semăna cu asta, băiete? Pușca pe care ai văzut-o tu, la tine acasă, seamănă... Nu te emoționa, băiete... Nu te emoționa, mă! Ce te emoționezi așa? Stai liniștit, că te ia dracu'! Ce te tot zbați ca un crap? Seamănă pușca ta cu asta? Răspunde ce te întreb eu... Uită-te la mine, ce belești ochii pe geam?... Semăna, ori nu semăna?...

— Nu! zise nenorocitul, trăgându-se spre ușă.

— Bun! Așa, băiete; carevasăzică, nu semăna. Dar acum, ia să ne spui tu, pe unde se încarcă pușca ta de acasă și pe unde se încarcă asta de o vezi? Ține! ia-o și tu în mână... insistă prietenos colonelul, încântat de metoda chicheroniană.

Sunt insecte mici care, simțind primejdia, se strâng, se fac moarte, și orice le-ai face, nu mai dau semne de viață. Tot astfel, prostia este arma inofensivă cu care recrutul speră să se împotrivească tuturor teoriilor chicheroniene, îndreptate în contra lui.

Ion luă pușca, o suci, o învârti, se uită pieziș la ea, apoi zise îndobitocit:

— Păi... eu nu am mai văzut pușcă.

— Cum n-ai văzut, mă țopârlane, că adineaori spuseși c-ai văzut?! Acum o întorci, hai?

— Dăă... așa am zis eu... dar eu nu știu... mă duc la cumpanie.

— Stai, mă! unde pleci?!... Șezi, băiete, nu te teme... Nu te emoționa, mă!...

— Mă duc la cumpanie, ce aveți cu mine?...

— Liniștește-te, mă băiete... ce zvâcnești ca o șopârlă, nu e emoționa, mă!... n-auzi să nu te emoționezi?... paștele și grijania cui te-a închinat!...

Și cu câteva palme fulgerătoare, brăzdă figura de ceară a voinicului băiat cu urmele unor mâini inconștiente.

Ajutat de piciorul colonelului, recrutul scăpă pe ușă și nu mai apătu niciodată în mijlocul noilor săi camarazi.

Pentru cei rămași cu frunțile plecate, metoda lui Massacrier nu era nouă.