Menageria regală. Lascăr Catargiu
Nu-i așa că-i potrivită?
Natura face uneori pocinoage, pentru că de aia-i natură. Ea pune pe umerii unui rac moral un cap de om și îi dă și trupul tot de om. E un capriciu pur și simplu.
Gravura de mai sus are de scop să îndrepteze această lacună divină și să dea racului ce este al racului.
Omul al cărui cap îl vedeți figurînd cu atîta succes între cele două picioare de rac, este – cum desigur l-ați ghicit – primul ministru al m.-s. regelui Dacă i-am dat un trup de rac, este pentru ca să ne conformăm legendei – legendă calomnioasă, cum zice Timpul – cum că stimabilul în chestie nu știe să meargă decît nazat.
Într-o mînă ține un codru de mămăliguță de Golașei – prima calitate brevetată în vramile cînd partidul conservator suferea de tignafes politic și se retrăsese pe unde putuse.
De altfel, cunoașteți desigur legenda racului. Cînd Gristos era să fie pus pe cruce, racul s-a dus și a furat un cui. Caută ovreii în dreapta, caută în stînga, n-au putut găsi pe hoț! Cui să-i dea în gînd că racul merge de-a-ndăratelea? Pesemne pe vremea aia nu se cunoștea teoria reacțiunii! Dar de atunci racul a fost sfințit și blagoslovit ca să fie mîncat în zile de post.
Cu racul nostru se întîmplă tot cam așa: cînd vodă vrea ca să postim de libertăți, ne trimite la putere cogeamite racul pe care-l vedeți.
O singură deosebire este de observat între racul veritabil și racul nostru de la Golașei: pe cînd racul obicinuit se roșește dacă-l fierbi, racul-ministru nu se roșește cu nici un chip. Ce n-a pățit? A fost fiert la l875, a fost prăjit, pus pe grătar, făcut maioneză l2 ani de zile; l-a fiert pe urmă P. P. Carp, l-a ars Lahovary, cînd cu porto-franco, și, cu toate astea, n-a dat nici un semn de roșeață. Sigur că are pielea cutrată cu dracu știe ce comedie și nu prinde roșu. Orice i-ai face, el răspunde:
— Amu… aiasta… i-om regularisi noi pi tăți!
În țara noastră racul a schimbat numai două culori: la l870 a inventat crucea de tibifir pe spate, iar la l89l chinorosul. Amîndouă au rămas legendare și au să rămîie încă multă vreme.
Încolo, semne particulare nu prea are. Sînt prostii de alea fără nici un gust, care nici nu te fac să rîzi. O întinzi, o întinzi, și degeaba! Greu ajungi să scrii o coloană de gazetă despre ele.
O singură calitate a avut; se zicea despre el: „Ei, domnule, spuneți că-i prost. Așa e, l-a ferit Dumnezeu să fie deștept. Dar, cu toate astea, trebuie să recunoașteți că-i cinstit.” Așa ziceau prietenii cei mai devotați.
Cu toate astea, și calitatea asta i-a zburat acuma: a trecut bietul rac prin atîtea combinații de la l888 încoace, că, să fi fost un rac veritabil, ar fi ajuns scordolea. A înșelat în dreapta și în strînga, a păcălit, a spus palavre, a făcut tot ce nu-i capabil să facă un rac onest.
Și i-a mers bine; uit-te cum s-a agățat de banca ministerială și cum stă tolănit, greoi, de crezi c-are să facă icre.
Să nu zic într-un ceas rău! Așa raci, lasă mai bine să le piară sămînța! Și, cu toate astea, dacă ți l-ar da la birt, ai face scandal și ai da în judecată pe birtaș ca otrăvitor; iar pe banca ministerială îl rabdă o lume și nu zice pis!