Memnon

Jump to navigation Jump to search
Memnon
de Voltaire
Traducere de Constantin Negruzzi - Istorioară alcătuită de Volter iar acum tălmăcită de pe limba grecească și alcătuită în stihuri de Costache Negruzzi, anul 1823, septemvrie 25 în Iași, 16 ans


Nu știu ci vra să zică că Memnon au venit
Într-așa fandasie el au catandisât
Ca mai mult decât toți, înțălept să să facă
Și piste a faptei buni margini el să treacă
Singur fără greșală, fără de strâmbătate,
Cu minte, înțălept, viteaz și cu dreptate,
"Și deci, zice Memnon, cu sâni vorovind,
Ușoare, de nimica aceste socotind,
Să fie cineva-nțălept, să șadă-n fericiri,
Zice el, ci-i mai trebui decât nepătimire,
Și ca de patimi slobod să fii orișicini,
Nimica mai ușor n-au mai stătut în lumi
Mai vârtos de fimei de tot să mă feresc,
Fii cât de frumoasă, să n-o cumva iubesc
Dacă și ce mai frumoasă să va-ntâmpla de-oi vidé
S-alerg să mă sfătuiesc îndată cu minte mé,
Voi zici: acești obraji cari acum înfloresc
Îi vei vidé odată că de tot să zbârcesc,
Ochii acei frumoși și acei luminați.
Pe urmă-i să-i vezi roși și de tot afundați.
Și gâtul acest alb, rătund și grăsuliv
Va rămâne supțiri, zbârcit și uscățiv.
Și acest cap ci părul pe el împodobești
Pleșuvire va veni, și iată că-l gătești.
Și deci când oi vide-o, așa să socotesc
Că o văd ochii mei după cum și vorbesc.
Atunci adivărat aceli frumusăți
Nu mă vor zalisâ cu ale lor fineți.
Al doile, iar trebui foarte să mă păzesc,
Mâncare, băutura nicicum să nu poftesc.
Măcar să mă tot chemi și să mă tot poftească
Prietinii la masa lor n-or să mă mai zărească.
Vinațurile buni și nostima mâncari
Nu mă vor înșăla nici într-o adunári
Știind bine aceea ci lucrează beție
De cap și de stomah, apoi ci va să fii
Ne strică sănătate, ne ia și liniștire,
Ne fură încă și vreme cu multă păgubiri,
Eu deci cu sârguință oi să mă hotărăsc
Ca să mânânc atâta cât trebui să trăiesc.
Așa și sănătate me am de-a purure dreaptă,
Neamăgită, curată, ș-a minții giudecată
Aceste sunt ușoari, n-au nici o ostineală,
Și pot ca să le fac, far de nici o sminteală.
Dar încă, zice Memnon, ia să și întăresc
Și pe norocul meu cum am să vețuiesc.
La vameșul Ninevii am venit întărit
Venit pre îndestul, bini statornicit,
Și iată-mă-s, deci, slobod, am cu ci să trăiesc
Fără coló sa mă-nchin și ici să mă robesc,
Fără s-alerg la alții și să mă sârguiesc
Să cinstesc mici și mari și sâ-i colachefsăsc,
Să nu zavistuiesc niciodată pe nimi,
Și alții, asămine, să n-aibă nimic cu mini.
Iată și asta ușoară, fără de supărare
Să trăiesc pre fericit fără să poftesc mare.
Dar am, mai zice Memnon, încă prietini mulți,
Buni, credincioși, cinstiți și oameni pre cuminți,
Filonichie între noi nicicum să nu mai fie,
Când eu le-oi place lor și ei mi-or place mie,
Pe dânșii dacă-i voi iubi, după cum ei pe mini,
Nu ne va strica pe noi nici un lucru în lumi,
Un foarte ușor lucru am dobândit, șa asta
Mai bini nu să poate și iată acum basta,
Cini va fi ca mini așa de fericit,
Cini va trăi ca mini așa de liniștit."
După ce în odaie lui Memnon au socotit
Lucrurile lui toate el le-au siloghisât
Singur închipuind cum să filosofască
Ca un înțâlept om fericit să trăiască,
Să uita pe fereastă cu ochi pre liniștiți,
Și acolo unde platani era mulți răsădiți
Supt răcoroasă umbră unde raza nu poati
Decât pre cu dulceață puțin ceva străbați,
Douâ fimei umbla, să vedi, la primblări,
Pintre acei copaci frumoși și prin verdeață mari.
Una era zarifă, tânără și frumoasă,
Ceealaltă cu vrâsta ei să vide bătrâncioasă.
Bătrâna fără griji arăta mulțămită,
Tânără, dimprotivă, să vide pre mâhnită,
Ca când nu-i era bini sau o duré ceva.
Ofta, lăcrăma și sâ-nfrumusăța.
Al nostru înțălept cu totul să rănești,
Dar nu de frumusăță el nu să sinhisâști,
Căci în inima lui avé mari credință
Că nu s-a stăpâni de-o așa neputință,
Însă îl supăra al fetii măhniciuni,
Cini de altul nu să mâhnești cându-i în amărăciuni?
Deci pe Ninevitisa aleargă s-o agiungă,
Pe a ei măhniciuni sâ-i spui o apucă,
Căci scoposu-i era s-o parigorisască,
Cu a lui înțâlepciuni focul să-i răsâpască.
Atunci începi ea lui să să jăluiascâ,
Frumoasa patima ei lui să-i istorisască,
Cu smerit duh și vorbă ea atunci vorovind,
În loc de adivâr, o mari minciună alcătuind,
Spuni cum că un moș a ei (moș nicicum neavând)
Ca un vrăjmaș de moarti o ar fi adichisând
Cu multe viclenii și cu tiranisâri
Îi faci totdeauna mari adichisâri.
I-au răpit avere ei (fără să aibă ceva)
Fără să să păgubească nici măcar de-o para,
"O moșii a me, zici, de dânsul mi-i răpită,
Și de ceealaltă acum mă văd isterisâtă,
De un așa viclean, șârăt și giucători,
Tâlhari, spânzurat și mari înșălători
Cum să mă diafendepsăsc? Ce drum oari să calc?
Și de-a lui șeretlicuri cum oari voi să scap?
Tu îmi pai om cu minte, înțălept procopsit,
Cu darurile firii frumos împodobit.
La tini, nenorocita, nădejde me o am,
La picioari îț cad, căci alt agiutori n-am,
Fii-ți milă de-așa hal și de-o așa stări
Nenorocită alta n-au mai stătut mai mari.
Ia ostineală pană ici, pană la a me casă,
Ca să cunoști curat, vai mii ticăloasa!
Să vezi mari nedrept cari eu pătimesc,
Nemairămâind altă decât să mă jălesc.
Îndatorești-mă, te rog, și iar te rog, domnul meu,
De nu mi-i agiuta, apoi trebui să mori eu."
Memnon n-au mai socotit să nu o mai urmeză
Mergi, cu-nțălepciune lui lucru să cerceteză,
Să meargă s-apuci treaba după cum să cuvini,
Și să oprească răul cum știi el mai bini.
Cucoana ce mâhnită îl ia întru o casă
Unde-i ameță nasul mirozni prefrumoasă,
Flori, aromați, afumători spre buna mirosâri
Toate i-au pricinuit o mari mulțămiri
Și pe o mari sofa, amândoi să pun gios
Cu picioarile cruciș, și-și caută duios.
Îi vorbești cucoana, și ochii în gios lasă
Și din vremi în vremi cîti o lăcrăma varsă
Și iarăș rădicându-i, lăcrămează, vorbești,
Și într-a-înțăleptului Memnon uniori îi țintești
Voroavili sunt dulci, căutăturili frumoasă,
Și la orice cătătură inima parcă-i arsă
Din minut în minut, prothimie crește
Pe cucoană să slujască cu cât el va puté,
O evghenistă nenorocită, cum s-o îndatorească
Din mânile nedrepti cum să o mântuiască.
Așadar, amândoi, într-ace înfocari
A vorbii, au uitat prochimenul și stare
Și mai mult nu pot departe ca să șadă,
Ci-ncep ei de aproapi împreună să să vadă,
Și ci este trebuință să spui de-amărunciș,
Mai mult nu s-au aflat cu picioarili cruciș . . .
Acoló cum să afla, iată moșul sosești
A tinerii, și cum vini, deodată el răcnești,
Din cap păn în călcăi era el înarmat,
Plin de mânii, plin de urgii, cu totul înfricoșat
Întâiul lui cuvânt este vre ca să-i prăpădească
Și pe-amândoi nicicum nu vré să-i mistuiască,
Cuvântul lui de pe urmă pentru să-l slobozască
Memnon trebui destul s-aducă să plătească.
Memnon, ca un cuminte, punga sa din sân scoati
Și dă în mâna moșului ci era-ntr-însa toate
Și trebuie mai vârtos de dar să o cunoască
Că cu-așa iarmaroc au putut ca să-ș mântuiască
Și că viiața ș-au scăpat pentru că bani au dat
Căci întru acé vremi era încă cărat,
Atunce înc-America nu era cunoscută
Și dacă vro cucoană să întâmpla mâhnită
Înțăleptul ci căuta s-o parigorisască
Că s-a primejdui puté să socotească.
Memnon murmurisăști, rușinat și mâhnit,
Acasă să întoarce foarte posomorât,
Găsăști un răvaș după ce vini acasă,
De la prietinii lui care-l pofte la masă.
"De voi rămâne, zici, singur acasă amărât
De aceea ci mi s-au întâmplat astăzi fiind mâhnit,
Ideea întâmplârii mi-aduci supărare,
Trebui să postesc și încă mi să pare
De multa măhniciuni pentru c-am dat din pungă
Poati și vreo boală să vii să m-agiungă!
Ș-atunci adivărat că ace întâmplare
Va fi de trei ori mai ră și mai păgubitoare.
Minte deci trebuiești, mai bini să mă duc
La prietinii mei, cu dânșii să mânânc,
Și cu adunare aceasta eu mă voi mai lua,
Și patima ce-am pățit poate c-o voi uita."
Să duci: dar foarte chefsiz îl înțăleg peșin
Prietinii sâ-l bucuri trimât s-aducă vin.
Vin când be cineva, dar însă cât să cade
Tămăduiești trupul, și rălili le scade.
Memnon știe aceasta, bini o însămna
Și pentru aceea des păharăle deșartă,
Be, mai be și iar be, și încă și mai multe
Aduc beție, tulburare în crieri și în minte.
Pe urmă, după masă, îl poftesc să voiască
C-un gioc prietinesc să să eglendisascâ.
Fie, cu prietinii lui cineva de-a păgubi
Nu-i lucru fără caii și parcă ce-a mai fi, Cioacă.
Și-i ieu prietinii banii toți câți îi ari,
Și, pe parola lui, o soma și mai mari,
Și când giuca începi a fi și sfadă mari,
Să sfădesc, și un prietin piste dânsu îmi sari,
Îl plesnești în cap c-o bucată de lemn groasă,
Îi zgârii obrazu și far de-un ochi îl lasă
Îl aduc și acasă, de vin fiind amețit,
Fără de bani și de un ochi de veci isterisât.
Dar însă acum vinul începi să-s mistuiască
Și-ncepi și cunoștința iarăș să-l stăpânească.
Ochiul s-au dus, nu mai e chip să să mai lecuiască,
Dar prietinilor trebuința ceri să li plătească,
Banii ci au giucat trebui ca să-i dei,
Bani în mână el n-ari și trebui să cei.
Trimete deci pe sluga iui la vameșu cel mari,
La a lui sâgur iconom cari acum nimic n-are
Dar cum socotiți au rămas când sluga alergând
Cu veste ce pre ră, răbdări neavând
Spuni că datornicul lui mofluz s-au arătat
Și muflujâcul lui prin Ninev s-au strigat.
Îndată Memnon aleargă la curți să proftaxască,
Îs leagă ochiul, să duci să adresarisască
O jalobă la crai ca să-ș arate halu
Și pentru a lui pagubă să dei arzihalu,
Într-în palaturi, vedi fimei mulți grămadă,
Suliminiti pe obraz și unsă cu pomăda,
Cucoane de tot feliu acoló să primbla
Cu strai minunați carile lumina,
Una cari îl cunoște s-întoarci, îl zărești,
Îl vedi și fugând, o! muțună, răcnești!
Alta ci să-ntâmplasă mai bini să-l cunoască.
"Kir Memnon, bună vreme, vre să-l heretisască,
Kir Memnon, întru adivăr, nu știu ci ai pățit,
Kir Memnon, ci-i aiasta? Ochiul ci l-ai făcut?"
Și-ndată s-au dus, fugi fără s-îngăduiască
S-audă vrun răspuns, să-s dreptățăluiască.
Memnon văzând aceste, să tragi într-o parte
Păn s-a arăta craiul ca să-ș dei el carte.
Iat-au sosit și vreme, craiul vini și stă,
S-închină Memnon de trii ori și arzihalul dă.
Îl ia mărire sa c-o blândeță firească
La un satrap îl dă ca să i-l pominească.
Satrapul, plin de fumuri, și plin de vărvărie,
Cheamă pe Memnon într-un colț, cu mari fudulie."
"îi zâci câni spânzurat, chiorule, înșălători
Obraznic și hursuz, puștiule giucători,
Fără să vii să ti videm, fără să îți vorbim
Fără noi să ti-ndreptăm și să te povățuim
Peșin la crai alergi, jalob-înherisăști
Fără pe noi satrapii nimic să-i psifisăști.
Dar și mai rău ești, chiorule, ca să catatrexăști
Pe un mufluz cinstit, fără să socotești
Că este supt a me tari defendipsire,
Căci nepoțica lui este într-a me iubire,
Vino-ți în minti, sărmani! și pre sărmani-m ochi!
De voiești să-ți rămâi măcar istalalt ochi."
Bietul Memnon, o, sărmanul, ca întru o clipală,
Altili zâci dimineața, altili vedi sara,
Dimineața au hotărât să fugă de cucoani,
De mâncat, de cărți și de a curții goane,
De tulburări, de sinhisis și de filonichii
Și de acelor în treabă, boieri de colachii,
Și cătră sară au picat, păn a nu înnopta,
În toate neputând nici de una scăpa.
Cu cucoana le-au pățit și rău s-au înșălat,
S-au îmbătat, au giucat, și de sfadă s-au apucat,
Și la curte au cerut trebuința să meargă,
Luări în râs și tifle câte-a vre să culeagă.
Înspăimântat sărmanul, el foarte să măhné,
Și să-ntoarci la casa în cari lăcuié,
Dar cum, gândiți, au rămas când s-au apropiat
Și vedi cum că casa lui mai mai s-au dișărtat.
Datornicii lua orice-ntr-însa găsă,
Pentru cât l-au împrumutat și să interesă,
Rămâne ca un mort și fiind leșinat,
Lângă un pom acolo cu fața-n gios au picat.
După puțin îș vini în sâne și sta și căuta
La frumoasa cucoană ce-acoló să primbla
Și de al ei bun moș era-ntovărășită,
Nu să vidé supărată, nu mai era mâhnită,
Îmi toarnă și un hahaha, vâzându-l supărat,
Faci mari haz că-l vedi că-i cu ochiul legat.
Dar iată că au înnoptat, s-arată și steluți.
Și Memnon ca să doarmă trebuiești în uliți,
Să-ntoarce-ncoace, dă-ncolo, și într-un colțișor
Află puține pai, să strânge ghemușor.
Iată că și frigurile vin și îl tăbărăsc
Și păr la mezul nopții de-abé îl slobozăsc,
În somn pe urmă el de măhniciuni să perdi,
Și atunce un vis așa minunat vedi:
Vedi că un ceresc duh la el să pogoră,
Și în văzduh sus deasupra lui că stă,
Cu aripi și de lumină ca tot împodobit,
Cu rază strălucite a sali aripi întinzând,
Mâni, picioari și cap el nicicum parcă n-ari,
Nimic cu el în lumi n-are asămănare.
"Cini ești tu? (răcnești Memnon) ca să cred..."
"Eu sunt protectoru tău ș-am venit să ti văd.
Supt epistasâia me ești tu enhirisât,
Am venit căci am aflat că ești tari mâhnit."
"Dacă ești, îi răspundi Memnon, agiutoriu meu,
Dă-mi deci lumina me, întoarci-mi ochiu meu,
Dă-mi și sănătate mé și lăcuința mé,
Banii și lucrul meu, cu toată minte mé."
Și-ncepi a-i istorisi c-într-o singură zâ
Le-au prăpădit păn încă noapte a nu să ivi.
Iată stări, iată tâmplări ci aici să urmează.
"La noi nu sunt, răspunde duhul cel plin de rază."
"și care lumi, întreabă Memnon, voi lăcuiți?"
Duhul îi răspunde: „Ai noștri târgoveți,
Mii de mii de milioane de aici lăcuiesc,
Mai dincolo de soari ei să sălășluiesc,
Într-o steluță luminățică dar însă mitite,
De unde să vedi curat Siriiceasca ste.
Steaua ace de la pământ cu toții o videți,
A voastre însă patimi nu-s l-ai noștri târgoveți."
"O, ce aurit loc! Ce loc pre fericit,
Zici Memnon, cu-adivărat ea-i loc blagoslovit!
Și cum nu sunt la voi spurcate amărăciuni
Ci-nșală pe betu om cu-a lor dizmerdăciuni;
Nu sunt prietini cinstiți să-i iei ci ari toate,
Să-i scoată ș-un ochi ca să vadă pe giumătate,
Nu sunt mufluji, satrapi, ci pentru nepoță
Jalobile oamenilor le vâră supt salte,
Fără să lasă pe săraci să iasă să vorbască,
Și de la craiul lor dreptul să-ș dobândească."
"Nu-i nici una de-aceste, nu-s de-acești lucrători,
N-ari nimi prepus căci nu-s înșălători,
Noi de fimei acoló suntem isterisâți,
De vicleniile lor ne aflăm mântuiți,
Noi niciodată nu pătimim a beții tulburare,
Noi nu mâncăm nicicum, nu știm ci e mâncare.
Mufluzi la noi niciodată nu au fost pomenit,
Căci la noi nu să află nici aur nici argint,
Nici ne temim acolo ca ochi să prăpădim,
Ochi noi nu avem căci alt trup purtăm.
Nici satrapii fac acolo nedreptate,
Căci acoló la noi toate-s asămănate,
Mari și mic acoló nu să pre proslăvești,
Nimi n-adichisăști, nimi nu să adichisăști."
Memnon ca niște povești aceste au auzit, îi zâci:
"Strălucite! mă rog de povestit:
Fără fimei, boieriule! și fără disfătari
Cum pitreciți viiața și vreme aceasta mari?"
"Noi, duhu îi răspundi, trecim viiața noastră
Cu acei ci avem supt cercetare noastră,
Mulți sferi să află și toate-s lăcuite,
Cari supt a noastră grijă să află enhirisâti.
Și pentru aceasta viu să ti agiutoresc,
Nevoie să-ț aud și să ti parigorisăsc."
"Vai! și nu vinei mai demult să mă sâguripsăsc
Și să îmi spui aceea ci am să pătimesc.
Ah! Poate nu facem atâte nebunii!
Și poate nu picam într-atâte ticăloșii!"
Dar a stelii lăcuitori îi răspundi: "Răbdări;
Am fost păn acum la frati-tău cel mai mari,
Cu grabă am alergat la el, fără de răsuflare,
Căci el acum să află în mai amara stare.
Milostivu al Indiei blândul stâpânitori,
De la cari-au dobândit cinsti și agiutori,
După ce l-au slujit bini cum să cuvine,
I-au scos amândoi ochii spre facire de bini,
Nu trebuia atâta pentr-o greșală mică
Și mai vârtos să-l arunci într-o temniță adâncă.
Și acum al tău frate să află aruncat
În temniță, de mâni și de picioare legat."
Memnon au răspuns: „Bini, și fără să te mânii
Și tu ești diafendepsitori aceștii betii familii.
Ferici de-amândoi frați cu bunul protector!
Unul de-amândoi ochi orb și celalalt de unu chior!
Unul să-s afle pe pai aruncat
Și celalalt în temniță cu greii lanțuri legat."
"Liniștești-te, îi zâci, să nu te mai întristezi,
Să va schimba norocu tău, Memnon, ti-ncredințez
Adivărat, c-un ochi ai să viețuiești
Însă făr de-aista nici un rău n-ai să mai pătimești.
În bogății și fericiri de-acum ai a întra
Dac-însă nebunie ta ce dintăi vei lăsa
Cu cari zicei s-agiungi la ce desăvârșită
Minti și-nțălepciuni de tot nemărginită."
Aceste deci Memnon atunce auzind,
"Cum, zici, nu să poate" (cu amar el oftând),
"Așadar, nu să poate, este cu neputință
Acestui desâvârșit să-i afli lăcuință,
Om gios pe pământ a-l avé nu să poate,
Căci și la noi în ceri piste tot nu sunt date
Și numai la o sferă este el dăruit
Și de la toate celelalti el este isterisât.
Căci la ce mai de sus acolo lăcuiești
Și acolo și minte cu totul stăpânești.
Și la al doile nu este precum la ce de sus,
Acolo celi mai multe dintru aceste nu-s,
Iar la ce de al triile, acolo mai puțin,
Dar însă și pe aceea a ei vizit-o țin.
Și așa pe când mergi păn la ce mai de gios,
Acolo-s oamenii nebuni, fără pic de folos."
"Eu mă tem, zici Memnon, că acest slab pământ
Este sfera nebunilor și acelor plini de vânt
Și așa aceasta este timarhanaua lumii
Și pentru aceea mi-au venit înșălăciune minții."
"Nu, lucru nu-i pân acoló, dar acoló sfârșăști,
Fiiștecari după a lui minte o socotești
Iar tu, Memnon, de acum îi să fii fericit,
Și atâta de bogat și atât de norocit
Încât nime în lume nu va mai fi ca tine,
Cinstit ti-ncredințăz și credi-mă pe mine."
"Ah! nici una de aceste nu voi eu ca să cred,
Păn când cu-al meu ochi nu voi puté să văd,
Păn când ochișorul meu nu l-oi tămădui
Orci va fi în lumi nu voiesc a mai ști."