Melodii irlandeze

Jump to navigation Jump to search
Melodii irlandeze
de Thomas Moore
Traducere de Constantin Negruzzi


Cuprins

Melodia I - Îndreptarea bardului[modifică]

Oh, nu osândiți bardul dacă aleargă la redurile unde nengrijitoarea plăcere culcată pe roze râde de slavă. El era născut pentru o mai frumoasă soarte și, în alte ceasuri mai fericite, sufletul său ar fi ars de o mai sfântă flacără.
Coarda care acum tânjește destinsă de lira sa, întinsă de săgeata ostașului, ar fi încujbat falnicul arc și buzele, ce nu răvarsă decât cânturi de dor, ar fi vărsat în lungi valuri nobilele însuflări inimii iubitoare de patrie!
Dar, vai, sărmană patrie! Fala ta a trecut; curagiul acel ce nu trebuia a se pleca niciodată este abătut. Fiii tăi numai pe ascuns suspină jălind pustiirea ta, căci e crim a te iubi și moarte a te apăra! Fiii tăi sunt desprețuiți dacă nu știu trăda; hărăziți întunerecului dacă nu ocărăsc pe părinții lor; torția care-i luminează în calea cinstelor se aprinde la focul unde patria moare.
Deci nu osândiți bardul dacă cearcă a uita în dulcele vis a desfătării rana ce nu o poate vindeca. Oh! Dați-i nădejdea, o rază de lumină de va pătrunde pintre întunecile patriei sale, veți vedea inima sa săltând: va depune pe sfântul altar toate patimile pe care le a hrănit, toate bucuriile ce slăvea, și mirtul ce stă trândav înlățat împrejurul cununei sale, asemene ghirlandei lui Armodiu, va veni să acopere paloșul său. Dar, măcar că slava este stinsă, măcar că nădejdea pere, numele tău, Erin preiubită! va trăi în cânturile sale.
Însuși în ceasul când inima sa să va părea mai veselă, el nu va perde nici suvenirul tău, nici acela a suferinților tale.
Streinul va auzi tânguirile tale în câmpiile sale, suspinurile arfei tale vor trece mările, și tiranii însâși făurindu-ți ferele între cântările robitei lor țări, să vor opri ca să plângă!

Melodia II - Cânt ostășesc[modifică]

Aduceți-vă aminte de slava lui Brien-Viteazul, măcar că zilele eroului au trecut. Căzut în câmpiile Mononiei, adormit într-un mormânt rece, nu va mai reveni la Chincora!
A apus acea stea a războaielor care atât de ades a inundat cu razile sale câmpul bătăii: dar îndestulă din slava sa strălucește pe fiecare paloș pentru a ne călăuzi încă la biruință.
Oh, Mononie! Oare pentru aceea natura podobi cu bogate văpsele câmpii tăi, și făcu dealurile tale atât de frumoase, pentru ca să vie un tiran spre a le veștezi cu urmele robiei?
Nu, libertate! Niciodată nu ne vom lăsa de zâmbirile tale. Mergi de spune danezilor răpitori că e mai dulce a sângera un veac întreg pe altarul tău decât a dormi un minut în fere.
Nu uitați pe tovarășii noștri răniți care s-au înșirat lângă noi în ziua peirei: în vreme ce mușchiul văii se văpsea de sângele lor, ei nu s-au clătit, ci au învins și au murit! Soarele, care acum binecuvintează armele noastre prin lumina sa, i-a văzut căzând în câmpiile de Ossori.
Oh! când el ne va lăsa în astă seară să nu se roșească de a vedea că ei au căzut în zadar!

Melodia III[modifică]

Asemenea norilor posomoriți ce întunecă strălucirea aurorei, durerea răspândit-a ea pe zilele juneței tale melancolica și neștearsa ei văpsea? Vai! pre degrabă au trecut aceli zile care până și în mâhniciune avea încă plăceri! Timpul cu aripile repezi și înghiețate vestezit-a el în inimă ta simtimentul, dulcele farmec a vieții? Ah! dacă soartea ta fu asfel, vino lângă mine, fiu a nenorocirei, eu pot a-ți da lacrimi pentru lacrimi. Amorul fost-a el pentru sufletul acest atât de tânăr asemenea cu minele Lageniei(mine de aur din comitatul Wicklow) cărora surfața schinteie de aur curat; dar, când ademenit de strălucirea sa, vor a-l urma mai nainte, amăgitor ca vedenia celui ce doarme, strălucitorul metal pere. Poate că nădejdea imitând paserea povestei( O mie si una de nopți) care zbura din arbur în arbur, luând cu dânsa prețiosul talisman, făcu să strălucească în ochii tăi adimenitoare nadă a fericirei, numai pentru ca să te tragă spre ea și apoi să pearâ după un minut.
Dacă dulcele ceasuri care da strălucire și plăcere până și durerei au trecut acest fel; dacă nădejdea nestatornică și iubită care te sprijinea în răpedele tău curs este perdută pentru de-a pururea; dacă lumea nemilostivă a vestezit iluziile ce fac fericirea; vino lângă mine, fiu a nenorocirei,eu îți pot da lacrimi pentru lacrimi!

Melodia IV[modifică]

Cea de pe urmă roză a verii înflorește în singurătate; toate frumoasele sale tovărășiți s-au vestezit pentru d-a pururea: lângă ea nu se mai vede nici o floare, nici un boboc de roză spre a răsfrânge roșețele ei și spre a-i în turna suspinele ei.
Eu nu te voi lăsa a tânji pe mlădița ta, sărmană singuratecă! De vreme ce surorile tale odihnesc, mergi de dormitează lângă ele. îți împrăștiu foile fiindu-mi milă de tine, pe pământul unde dorm tovărășițile tale din grădină, dezbrăcate de răcoreală și de parfumurile lor. O, de aș putea urma asfel de aproape dulcele vedenii de prietenie și amor, pe rând, precum ele trec din cercul magic și strălucitor a bucuriilor vieții. Când inimile credincioase nu mai saltă, când inimile tinere au zburat, oh! cine ar mai vrea să lăcuiască singur astă lume pustie!

Melodia V[modifică]

Junele menestrel purcesă la război, el este în șirurile morții; sabia părintelui său armă mâna sa, iar arpa sa cu acoardele sălbatece, e spânzurată dinapoia sa. "Pământ a cânturilor! zise bardul ostaș, când toată lumea te trăda, în cai un paloș va apăra drepturile tale și o arpă credincioasă te va serba!"
Menestrelul căzu, dar lanțul vrăjmașului nu putu încujba falnica sa frunte. Arpa care iubea n-a mai răsunat, căci îi rupsă coardele.
"Nici un lanț nu te va pângări, strigă el, o, tu nemuritoare cântăreață a amorului și a vitejiei! Acoardele tale au fost făcute pentru inimi slobode și curate; nu vor răsuna niciodată în robie!"

Melodia VI - Cânt bahic[modifică]

Nu-mi mai zice, o, îngerul meu, că băutura astă îmbătătoare absoarbe plăcerea simtimentului sau vreo singură tânără căință.
Crede-mă, numai câteva din mânioasele tale căutături s-au făcut nevăzute subt strălucindile sale valuri. Niciodată nu să perdu în șiroiul său măcar o singură rază ieșită din sufletul sau din frumseța ta! Parfumul suspinelor tale, farmecul ochilor tăi plutesc încă pe surfața ei și limpezesc cupa mea! Nu-ți închipui deci, scumpe suflet, că vinul poate lipsi inima mea de vrun singur vis de fericire. Asemenea fântânelor ce deșteaptă sătea pelegrinului, cupa spumândă învioșază și strălucește amorul!
Povestesc că amorul avea în cereasca sa grădină două roze roșatece de origină cerească. El pusă pe una la ploaie ce cade când strălucește arcul din cer, iar pe cealaltă o scaldă în vinul ferbător. Curând bobocii ce băusera rouă cerurilor se vesteziră și muriră, în vreme ce acele pe care rubinoasele valuri le văpsiseră, să deschiseră roze și frumoase ca tine, jună fată! Nu mai crede deci, scump îngere, că vinul ar putea lipsi inima mea de vrun singur vis de fericire, asemene fântânelor ce deșteaptă înfocarea pelegrinului, cupa spumândă învioșază și strălucește amorul!

Melodia VII - Cântul lui O'ruark, Prinț de Breffni[modifică]

Râzătoarea vale unde o lăsasem dăunăzi, se deschidea dinaintea mea; eu însă tremuram: o tristeță deșartă și nedescrisă întuneca bucuria inimei mele. Căutam din ochi lampa ce va străluci, zicea ea, pentru înturnarea preiubitului ei pelegrin, întuneciile începuseră a mă învăli; nici o lampă nu strălucea pe creasta crenelurilor! Am alergat în camera ei, ea era pustie, ca și când moartea ar fi răpit dragostele mele. Ah! căci nu era moartea, numai moartea! Dar nu, necredincioasa fugisâ. Acolo sta spânzurată alăuta care prefăcea în desfătări cele mai amare dureri ale mele; mâna care deșteptasă atât de ades pentru mine acoardele sale tresărea acum sub arzătoarele sărutări a falnicului meu rival! Era o vreme, o, cea mai mincinoasă din femei! când paloșul lui Brefni ar fi căutat pintre un milion de vrăjmași pe omul care ar fi cutezat măcar în gând a se îndoi de tine! iar acum. .. O, fiică degenerată a Erinului, în cât de mult s-a eclipsat slava ta! în curgere veacurilor de tiranie și de omor rușinea va face a curge sângele patriei tale. Acum blestemul să apasă asupra ei; streinii pângăresc viile sale; vin să ne dezunească, să ne descinstească și multă vreme vor fi tirani! Să mergem, să înălțăm steagul verde; tot paloșul nostru să se împlânte în sânge până în plăsele! Din partea noastră este Erin și virtutea, din partea lor saxonii și crimul!

Melodia VIII[modifică]

De vei vrea a fi a mea, visteriile aerului, a pământului și a mărilor să vor întinde la picioarele tale. Tot aceea ce închipuirea ne arăta mai strălucitor, tot aceea ce dulcele acoarde a nădejdei făgăduiesc mai hrâpitor, vor fi ale noastre, de vei vrea a fi a mea, amorul meu! Flori strălucitoare se vor deschide pe orice loc vom nemernici; un glas dumnezeiesc va murmura în orice părâu; stelile ne se vor părea lumi lăcuite de amor, și în ochii noștri tot pâmântul va fi numai un frumos vis, de vei vrea a f i a mea, îngerul meu! Cugete, a cărora izvorul este curat și misterios ca acela a râurilor ce curg din măgurile vecine de ceruri, vor păstra junețea în inimile noastre, de vei vrea a f i a mea, îngerul meu. Astfel aceste râuri vecinice păstrează verdeața câmpiilor pe care le înrourează. Duhul dragostei face toate aceste minuni, și mai mult încă pentru acei ce se lasă la dulce său farmec. El poate transporta cerul, patria sa pe pământul care-l lăcuiește, precum o vei simți îngerul meu, de vei voi a fi a mea!;

Melodia IX[modifică]

Ea este departe de pământul unde odihnește junele ei erou; mulțime de amorezi se grămădesc împrejurul ei; dar ea fuge de ochii lor, și plânge căci inima ei este îngropată în mormântul unde el doarme! Ea cântă ariele dulci și sălbatice a câmpiilor unde el se născu. Rezice acoardele ce lui îi plăcea a deștepta. Ah! Acei pe care îi hrăpesc cânturile ei sunt departe de a crede la amărăciune ce sfâșie inima sa! El a trăit pentru cea pe care o iubea: el a murit pentru patria sa. Ele singure îl ținea legat aici jos. Lacrimile patriei sale nu vor seca niciodată. Departe de el, amoreza lui nu va tânji îndelungă vreme! Oh! Săpați mormântul fecioarei într-un loc aurit de razile soarelui, când ele făgăduiesc pământului o slăvită a două zi; strălucească pe așternutul ei ca o zâmbire a apusului: o zâmbire a duioasei ei insule pe care o iubea cu atâta tinereță! </poem>

Melodia X[modifică]

Aș plânge nădejdile ce mă părăsesc, dacă și zâmbirile tale m-ar lăsa. Aș geme când prietinii mă vând, dacă, ca și dânșii, tu ai fi necredincioasă. Dar încât ești lângă mine, cu o inimă atât de caldă și ochi atât de strălucitori, nici un nor nu se poate opri pe capul tău; acesta zâmbetul dă lumina sa! Nu este în puterea soartei de a mă răni, încât soarta îmi lasă amorul tău; nici o bucurie nu mă poate farmeca dacă tu nu o împărtășești. Un vis de o minută asupra ta prețuiește mai mult decât un lung, decât un vecinie an de fericire, deștept fără tine, tânărul meu amor, unică scumpa mea! și, deși nădejdea care lumină îndelung calea noastră, îngerul meu, să dusă fără a mai veni, noi ne vom urma călătoria mai sigur fără razele sale.
Lumini mai vii mă vor călăuzi în cărarea ce am a umbla încă, sufletul care arde înlăuntrul meu și zâmbirile cu care tu împodobești lăcuința mea. Acest fel să stinge lampa care lumina pe călător; el, perdut în noapte, stă și se uită împrejur plin de îndoieli și de înfricoșare: dar curând întuneciile se împrăștie și el își urmează drumul întru curată lucirea stelelor; socotindu-să ferice de a afla că nici o lampă nu este ca lumina ce se coboară din cer!

Melodia XI - Cânt național[modifică]

S-a stins pentru de-a pururea lumina ce o văzurăm strălucind ca cea întâi luce a cerului ce vine să rumpă odihna morților!
Omul, deșteptându-se din lungul somn a veacurilor trecute, ridică ochii și binecuvântă astă curată rază pân a nu peri!
Nu mai este, și urmele de foc ce înseamnă trecerea sa, întunecă încă lunga noapte de robie și de jale care se coboară iarăș pe împărățiile pământului, mai întunecoasă pentru tine, nenorocită Erin decât pentru ceealaltă lume!
Nădejdile tale era nobile și falnice, când pintre ai lumei groși nori, steaua aceasta slobozea focurile sale împrejurul tău; când adevărul oțărât își sfarmă ferele și desfășură strălucitorul său steag asemene cu strălucirea soarelui.
Oh! Niciodată pământul nu va revidea un moment atât de slăvit! Atunci, atunci, dacă toate națiile ar fi cântat imnul mântuinței, dulcele tău glas, o, Erin! ar fi înălțat până la cer cel întâi cânt a libertăței!
Dar, rușine tiranilor ce ne-au râvnit această fericire! Rușine neamului ușure, nevrednic de un așa mare bine, care, asemene furiilor desmerdând pe juna nădejde a libertăței, au botezat-o în sânge pe altarul fumegând a morții!
Atuncea s-a stins pentru de-a pururea astă frumoasă și luminoasă vedenie, a căria aducere-aminte în pizma recelor batjocoriri a robilor, va via în inimile noastre curată, strălucindă, cerească, precum să ivi pentru cea întâi dată deasupra ta, o, foarte nenorocită Erin!

Melodia XII - Cânt de război[modifică]

Oh! Unde e robul atât de înjosit, osândit la rușinate lanțe, care ar tânji cu înjosire subt povara ferelor sale, când prin o singură silință le-ar putea sfarmă? Care suflet, pe care îl degrada relele, ar aștepta ca timpul să vestezească puterea sa, când cu un zbor îndrăzneț, se poate răpezi spretronul celui ce l-a făcut (créé)! Adio, ție, Erin, adio la toți acei ce vor trăi spre a plânge căderea noastră!
Laurul ce crește ferit de vifore, coperit de frunze și de flori, e mai puțin frumos, mai puțin cinstit (revere) decât arburele a căruia ramuri încunună focoasa frunte a biruinței! Pământul pe care ne-am născut să întinde subt pașii noștri: verdele steag fâlfâie deasupra capetelor noastre; prietini ispitiți merg pe lângă noi, și vrăjmașul pe care-l urâm este înaintea noastră! Adio, ție, Erin, adio la toți acei ce vor trăi spre a plânge căderea noastră!

Melodia XIII[modifică]

La miezul nopței, în ceasul când stelele varsă lacrimi, alerg la valea singuratecă pe care o iubeam când viiața strălucea în ochii tăi. Atunci îmi place a gândi că, dacă duhurile pot lăsa văzduhurile ca să vizite teatrul trecutei lor fericiri, tu vei veni să mă mai vezi și să-mi spui că nici în cer amorul nostru nu e uitat! Cânt aste sălbatice acoarde ce te hrăpea odinioară, când glasurile noastre amestecându-se răsuna la auz ca un singur glas; și când Eho rezice depărtată în vale trista mea cântare, gândesc, o! amorul meu, că e glasul tău care din împărăția morților răspunde încet la accenturile ce-ți era atât de scumpe odată!

Melodia XIV - Adio[modifică]

Adio! însă când veți sărbători ceasul ce deșteaptă cânturile noptești a bucuriei în rădurile voastre, oh! gândiți la prietenul care odinioară și el îl serba și care și-a uitat mâhniciunile sale pentru a fi fericit împreună cu voi! Măhniciunele lui pot reveni, poate a nu-i mai rămânea nici o singură nădejde din acele ce au strălucit dureroasa lui cărare, însă el niciodată nu va uita vedenia trecătoare care răspândi încântările sale împrejurul său, oprinclu-se lângă voi! Când, despre seară, plăcere face a sălta inimile și cupele, ori în ce parte să va îndrepta cărarea mea, fie întunecoasă sau strălucită, sufletul meu prieteni norociți, va fi încă cu voi, se va uni la plăcerile voastre, la jocurile voastre, la bucuriile voastre, și să va înturna spre mine vesel de zâmbirile voastre! Și prea fericit voi fi dacă el îmi va spune că-n mijlocul ospățului un glas tânăr a murmurat: Ah! Căci nu e și el aici! Deslanțe-se soarta; sunt moaște de bucurie, strălucitoare vise a trecutului, pe care ea nu le poate sfărâma, și care vin pintre noaptea mâhniciunilor și a grijilor spre a readuce espresia fericirei. îndelung, îndelung inima mea va fi plină de aceste dulci suvenire, asemene vasului în care s-au destilat roze: pot sfârâma, pot strica vasul, dar mirosul rozelor să ține încă de bucățile lui!

Melodia XV[modifică]

A păstra pomenirea ta! Ah! încât viiața va face a sălta inima mea, ea nu va uita patria părăsită, mai scumpă și mai frumoasă în durerile, tristeța și viforile sale, decât toată ceealaltă lume în ceasurile unde strălucește soarele! Dacă tu ai fi tot asfel cum te doresc eu, mare, slobodă și slăvită, întâia floare a pământului și diamantul mării, te-aș putea cânta cu o inimă mai falnică și mai norocită; dar putea-voi vrodată a te iubi mai adânc decât acum? Nu, nu; lanțele ce opresc sângele tău de a circula te fac mai scumpă la fiii tăi care, asemenea puilor păserei pustiei, se îmbată de amor în fiece picătură de sânge ce curge din sânul tău!

Melodia XVI[modifică]

Oh! când am avea cu totul a noastră vreo mică insulă strălucitoare, depărtată și singuratecă, în mijlocul unui ocean de azur, încălzit de focurile verii, unde niciodată frunza nu moare în rediurile pururea înflorite; unde albina suge tot anul din potirul florilor; unde soarele iubește a să opri; unde noaptea ascunde ziua numai supt un văl previziu; unde a simți numai că răsuflăm, că trăim, prețuiește mai mult decât toate bucuriile pe care viiața le arată aiure! Acoló cu un suflet tot așa curat, tot așa focos precum climatul, am iubi cum iubea în vrâsta de aur. Lumina soarelui, aerul îmbălsămit s-ar vârâ în inimile noastre și ar chiema în ele primăvara. Amorul nostru ar fi tot așa nemuritor precum rădiurile noastre; nădejdea, ca albina, s-ar hrăni pururea de flori proaspăt născute; viiața noastră ar sămăna unei lungi zile de lumină și moartea s-ar coborâ asupra noastră gânditoare și lină, ca și noaptea.

Melodia XVII - Răzbunarea fiilor lui Usna[modifică]

Strălucind și răzbunător cade paloșul ușor a Erinului preste acel ce a trădat pe vitezii fii a lui Usna! Spre răsplătirea a toată lacrima ce-a făcut sa verse tinerele noastre soții o picătură de sânge smultă din inima lor va uda paloșul nostru. Pe norul roșatec ce să coborâ pe posomorâtul lăcaș a lui Conor când tustrei vitezii Uladului (Ulster) dormea scăldați în sânge! Pe valurile războiului care au dus atât de adese pe acești eroi la țărmul biruinței! Jurăm să-i răzbunăm! Nici o bucurie nu să va gusta, arpa va fi mută, fecioara fără mire, șalele noastre pustii și hoaldele noastre sterpe, până ce răzbunarea noastră se va apăsa pe capul ucigașului! Așa, monarhe! Dulci sunt suvenirele patriei, dulci sunt lacrimile pe care tenereța le face a se vărsa; dulci sunt prieteniile noastre, nădejdile noastre și dragostile noastre; dar de o mie de ori mai dulce încă e răzbunarea asupra unui tiran!

Melodia XVIII[modifică]

Oh! nu socoti că duhul meu este totdauna astfel vesel, tot astfel slobod de chinuri! Nu nădăjdui că zâmbirea veselă din astă-seară va reveni mâine să lumineze fruntea mea! Nu, viiața e o împrăștiere de câteva ceasuri ostenitoare pe care roza plăcerei vine rar să o împodobească; inima ce răsuflă cu mai multă beție parfumul florilor este totdauna cea întâi pe care o sfâșie spinii! Dar, îmbie împrejur cupa, și să fim fericiți un minut. O, când am putea în pelerinagiul nostru de aici de jos să nu întâlnim niciodată decât plânsuri pe care veselia le poate auri cu o zâmbire, și zâmbiri pe care o tânără îndurare le poate preface în lacrimi! Numai Dumnezeu știe cât de posomorâtă ar fi pânza vieții noastre dacă n-ar fi țesută cu prietenie și cu amor; și când aceste bunuri vor înceta de a fi scumpe sufletului meu, oh! să nu trăiesc îndelung după ele! Acei ce au iubit ființile cele mai tinere, cele mai curate, adeseori au plâns părerea pe care au fost iubit-o; și inima ce adormi pe credința prieteniei cei mai curate, e pre norocită dacă nu fu trădată niciodată. Dar îmbie împrejur cupa în câtă vreme va trăi în om sau în femeie măcar o rămășiță de adevăr, voi cere la cer ca strălucitorul soare a amorului să poată lumina junețea noastră, și dulce lumină a prieteniei să mângâie apusul nostru!

Melodia XIX - Valea D'Ovoca sau întâlnirea apelor[modifică]

(întâlnirea apelor alcătuiește o parte din deliciosul peizagiu ce să-ntinde între Rathuciuou și Arklow în comitatul de Wicklow.)

Nu este în lumea astă mare altă vale atât de delicioasă ca valea în sânul căria strălucitoarele ape să adună. Oh, cele de pe urmă raze a simtimentului și a vieții se vor șterge din inima mea, mai nainte de a perde ea suvenirea acestui înflorit loc! Însă nu era nici că natura răspândisă cu dărnicie, subt aceste răcoroase umbriri, cristalul său cel mai curat și verdeața sa cea mai strălucitoare, nu era nici dulcele farmec a apelor sau a costișelor; oh! nu era ceva mai hrăpitor! Era prietenii, preiubiții inimei mele, care, lângă mine, însă făcea mai scumpe aceste locuri încântătoare; era ei, care mă făcea a simți cât de mult câștigă frumoasele minuni a naturei a fi răsfrânte de privirile acelor ce iubești. Dulce vale a Ovocăi! Cât aș iubi a mâ odihni în umbritul tău sân cu prietenii pe care-i iubesc mai mult, când vor înceta viforile ce ne încunjură în lumea astă înghiețată, și când inimile noastre, precum apele tale, să vor amesteca în răpaus.

Melodia XX[modifică]

Să nu uităm câmpul războiului unde au perit cei mai credincioși și mai de pe urmă din vitezi. Ei au căzut toți! Strălucitoarea nădejde pe care o iubisem peri cu dânșii și se stinsă în mormântul lor! Oh! când am putea smulge de la moarte aceste săltânde inimi ca să mai dăm încă o dată în fața cerului războiul libertății! Dacă lanțul pe care tirania îl ferecă împrejurul nostru s-ar putea atunci sfărâma un minut; oh! nici omul, nici cerurile nu l-ar mai putea lega! Dar ceasul a trecut! deși numele învingătorului nostru va putea trăi în istorie, blăstematâ fie calea izbânditorului ce calcă în picioare inimi nobile și slobode! Oh! decât trofeele tuturor acelor ce s-au înălțat la slavă pe ruinele libertății, mult mai scump este mormântul sau închisoarea ilustrată de numele unui patriot!

Melodia XXI[modifică]

Vino cu mine pe mare, oh! jună fată! Fii tovărășița mea când soarele strălucește, când viforul vuiește sau când zăpada cade pe valuri! Timpurile se prifac și se urmează, dar un suflet credincios arde de acelaș foc subt orice climat. Ce ne pasă de amerințările soartei, dacă am amorul tău, dacă suntem uniți! Viiața este lângă tine, moartea unde tu nu ești. Vino deci cu mine pe marea azurie; oh! jună fată, vino, ca vânturile nedomolite să ne îndrepte! Timpurile se prefac și se urmează, dar un suflet credincios arde de acelaș foc subt orice climat. Oceanul a fost creat pentru sufletele slobode, pâmântul pentru curți și lanțuri! Aici noi suntem robi, dar pe valuri amorul și libertatea sunt ale noastre! nici un ochi nu ne pândește, nici o limbă nu ne vinde: pământul este uitat, cerul ne împrejură. Oh! Vino cu mine pe mare, jună fată! Vino, ca vânturile nedomolite să ne îndrepte! Timpurile se prefac și se urmează, dar sufletul credincios arde de acelaș foc subt oricare climat.

Melodia XXII - Chiemare la război[modifică]

Oh! cine n-ar voi a scăpa de o viață fără libertate? Pentru o zi de libertate cine n-ar voi să moară? Ascultați... ascultați! Aceasta e trâmbița! Chiemarea viteazului, cântul de moarte a tiranilor și glasul robului. Patria noastră este scăldată în sânge; oh! să alergăm spre ajutorul ei; un braț ce o apără e mai tare decât armiile ce năvălesc preste ea! Oh! cine n-ar voi a scăpa dintr-o viață fără libertate? Pentru o zi de libertate cine n-ar voi să moară? Scăparea noastră cea din urmă este în găzduitorul sân a morții; morții nu să tem de tirani, mormântul nu are lanțe! înainte, să mergem la război! Eroii ce își varsă sângele pentru virtute, pentru patrie, aceia sunt numai eroi. Dacă libertatea e izgonită din lumea aceasta, să nu ne desnădăjduim: în ceruri încai o vom găsi iarăș! Scăparea noastră cea din urmă este în găzduitorul sân a morții; morții nu se tem de tirani, mormântul nu are lanțe!

Melodia XXIII - Cantul Fionncalei[modifică]

(Fionncala, fiica lui Lir, fu prefăcută în lebădă de oarecare putere supranaturală și osândită a nemernici în cursul multor sute de ani pe niște lacuri și niște rîuri a Irlandei pâna la venirea creștinismului. Cel întăi sunet al clopotului liturgiei era a fi semnalul mântuirei ei.) Taci, o, Moilă! Alinați-vă, ape muginde! și voi, adieri ușoare nu vă deșteptați când, slobozind plângeroase murmure, singuratica fiică a lui Lir își spune durerile către steaua nopții. Lebăda, după dulcele cântare de moarte, își va strânge ea în sfârșit aripile ca să adoarmă în întunecimi? Când oare va suna dulcele cerului clopot ca să chieme sufletul meu din lumea astă viforoasă? Ursita m-a osândit de multe veacuri a tânji cu întristare pe valurile tale de iarnă, o, Moilă! și însă Erin doarme încă, adâncit în aceleș întunece; curata lumină întârzie încă a să arăta! Când oare astă stea a zilei răsărind treptat va încălzi insula noastră cu pace și dragoste? Când oare dulcele cerului clopot va chiema sufletul meu în câmpiile eteree?

Melodia XXIV[modifică]

Umble împrejur cupa; las pe cei ce să socot învățați și pe nerozii rezonanți să se pricească pentru credință. Minutul acesta e o floare pre fragedă și prea frumoasă ca să să vestezească și să se păteze de pulberea scoalelor. Paharul tău poate fi roșu și al meu vânăt; dar când sunt pline de aceeaș strălucitoare băutură, nebunul ce s-ar sfădi pentru deosebirea văpselilor lor nu merită bucuria ce ele răspândesc în suflet! întreba-voi pe viteazul soldat ce să luptă lângă mine pentru pricina neamului omenesc, de se potrivesc credințile noastre? Lepăda-voi pe prietenul pe care l-am cercat și l-am prețuit, dacă nu îngenuche tot la un altar cu mine? Fugi-voi departe de juna eretică care îmi robește sufletul ca să caut airea un sărut mai ortodox? Nu! Peară și inimile și legile care cheamă la un asemene tribunal curățenia, vitezia și amorul!

Melodia XXV - Suvenirele[modifică]

Aducâ-și aminte Erin de zilele vechi, acele zile când fiii săi necredincioși nu o trădaseră încă; când Malahi purta colanul de aur ce l-a smult de la trufașul izbânditor a pămâiitului nașterei sale; când rigii săi desfășura steagul verde și conducea la primejdii pe cavalerii Crengei-Roș înainte de a împodobi corona unui strein strălucitorul smaragd a hunei occidentale . Păstorul ce se rătăcește pe țărmurile de Lough-Neagt când sosește răcoarea serii vede strălucind la picioarele sale subt valuri turnurile rătunde a zilelor trecute. Acestfel memoria, în înalte vise, apucă o luce a zilelor ce nu mai sunt și caută suspinând în undele timpului ștersele slave pe care ele le copăr!

Melodia XXVI[modifică]

Când acel ce te slăvește nu va lăsa după el decât numele greșalei și a durerilor sale, oh! spune, plânge-vei dacă vor înnegri numele unei vieți ce s-a hărăzit pentru tine? Așa, plânge! și oricare va fi hotărârea vrăjmașilor tăi, lacrimile tale o vor șterge; căci cerul e martur că, vinovat către dânșii, ție am fost credincios foarte! Tu erai idolul viselor întâiului meu amor; orice gând a mintei mele era al tău; în smerita și din urmă a mea rugă cătră cel vecinic, numele tău va fi amestecat cu al meu. Oh! binecuvântați fie amorezii și prietenii ce vor trăi ca să vadă zilele slavei tale; dar, după această bucurie, cea mai scumpă binecuvântare ce poate dărui cerul este fala de a muri pentru tine!

Melodia XXVII[modifică]

Ah! crede-mă, dacă toate aceste june frumuseți hrăpitoare pe care le privesc cu atâta tinereță astăzi s-ar schimba de mâni și ar peri în brațele mele ca fugătoarele daruri a zânelor, tu ai fi încă slăvită precum ești acum. La orice ceas s-ar veștezi frumusețile tale, lângă scumpa ruină fiecare dorință a inimei mele s-ar încleșta mai înfocată și mai tânară. Nu, când juneța și frumuseța te împodobesc de strălucirea lor, când obrazii tăi n-au fost încă pătați de plânsuri, poți tu a cunoaște arderea și credința unui suflet la care timpul te va face și mai scumpă? Oh! inima care adevărat a iubit nu uită niciodată; dar iubește încă, credincioasă pană la sfârșit. Precum floarea soarelui înturnează spre Dumnezeul său, când apune, căutătura cu care a salutat răsăritul lui!

Melodia XXVIII - Trifoiul Erinului și Olivul Spaniei[modifică]

Înaltă fu chiemarea libertății și slăvit minutul deșteptărei când, plini de viață și de răzbunare, spaniolii au scuturat lanțul vingătorului. Oh, libertate! Duhul tău nu se odihnească până nu va trece ca adierea purtătoare de sănătate piste valurile occidentului; împrumută lumina ochilor tăi mâhnitului nostru pământ. Când adăogi la ghirlanda ta olivul Spaniei, oh! nu uita trifoiul Erinului. Dacă slava strămoșilor noștri lăsata de moștenire împreună cu drepturile lor dă țării frumuseța sa, patriei deliciile sale; dacă trădarea e o rană și prepusul o ocară, atunci, o, fii a Iberici, pricina noastră e tot aceea. Aștepte un mormânt fără lacrimi și fără cinste pe acel ce ar dori o moarte mai nobilă și mai sfântă decât acea a ostașului care își dă cel de pe urmă suspin în suflarea biruinței pentru trifoiul Erinului și olivul Spaniei! Voi, Blakes, voi, O'Donnels, a cărora părinți au părăsit verzile costiși a juneței lor, ca să caute pintre streini ace repaos după care suspina în zadar în patria lor, rugați ca flacăra magică pe care ați aprins-o să se poată încă simți la Erin, tot asfel de lină și strălucitoare, și iertați până și pe Albion, când în sfârșit căindu-să, scoate, roșindu-se, paloșul său pentru pricina ce atât de îndelung desprețuită a olivului Spaniei și a trifoiului de Erin! Dumnezeu protecteze pricina noastră! Oh, ea nu poate lipsi de a ferici, încât inima patriotului va bate pentru dânsa și va apăra drepturile sale. Durerea va sfinți pe martirii ce cad! Slava va însemna viitorime! locul unde ei odihnesc, în vreme ce, departe de tirani, de mișei și de robi, junele duh al libertăței le va umbri mormântul cu olivul Spaniei și cu trifoiul Erinului!

Melodia XXIX - Arpa de tara[modifică]

Arpa care odinioară dezvălea sufletul muzicei la ehole din salele de Tara, astăzi atârnată pe acești pustii păreți, păzește o posomorâtă tăcere, ca și când sufletul său ar fi fugit. Astfel dormitează fala zilelor vechi, astfel tresărirea slavei trecu și inimile ce saltă pentru laudă nu mai bat pentru ea astăzi. Arpa de Tara nu mai modulează dulcele ei acoarde pentru șefii ostași și strălucitele lor dame. Coarda ce se rumpe în tăcerea nopții spune singură istoria ruinei sale. Astfel libertatea nu să mai deșteaptă decât foarte rar. Singurul semn de viață care-i dă, când o nobilă inimă să rumpe, este ca să arate că încă viază!

Melodia XXX - Duhul și Bogăția[modifică]

Să bem pentru frumoasa care lungă vreme deșteaptă suspinele poetului, pentru juna fată care dete cântecilor aceea ce aurul nu putu cumpăra niciodată! Oh! inima femeiei este păstrată numai pentru menestrel. Atinsă de alte mâni, acest dulce instrument nu este nici în jumătate atât de melodios. Să bem deci pentru aceea care lungă vreme deșteaptă suspinele poetului, pentru juna fată care dete cântecelor aceea, ce aurul nu putu cumpăra niciodată! Odinioară, la poarta de sticlă a frumuseței, s-au întâlnit bogăția și duhul: „Cine va întra“, au întrebat însă el. Ea au răspuns: "Cel mai isteț" ... Cu ajutorul chiei sale de aur, bogăția socoti să treacă; dar în zadar să sâli, în vreme ce duhul aduse un diamant care-i deschisă o strălucitoare cărare! Să bem deci pentru acea care, lungă vreme deșteptă suspinele poetului, pentru juna fată care dete cântecilor aceea ce aurul nu putu cumpăra niciodată! Amorul care caută lăcuința sa lângă măriri, lângă bogății, este ca posomorâtul gnom care lăcuiește în întunecoase mine de aur! Dar amorul poetului plutește în o regiune mai strălucitoare. Cerurile sunt patria sa, deși femeia îi ține pre pământ. Să bem deci pentru acea care lungă vreme deșteaptă suspinele poetului, pentru fecioara care dete cântecelor aceea ce aurul nu putu cumpăra niciodată!

Melodia XXXI - Erin! Oh! Erin![modifică]

Asemenea lampei strălucitoare, care pe sfântul altar din Kildar a ars în curgerea mai multor veacuri de întunece și de vifore, inima pe care durerile au apăsat-o zadarnic trăiește încă după ele, jună și arzândă. Erin, oh! Erin! Pintre lacrimile unei lungi nopți de robie, astfel de strălucitor mi s-arată duhul tău. Națiile au căzut, iar tu trăiești încă; soarele tău răsare când ceilalți apun și deși norul robiei a întunecat aurora ta, amiaza libertății va luci încă împregiurul tău. Erin, oh! Erin! Deși îndelung în umbră, steaua ta va străluci când stelele cele mai falnice să vor întuneca! Ploaia nu degeră, vântul nu deșteaptă crinul ce doarme în vremea înghiețatelor ceasuri a iernii, pană ce mâna primăverii desleagă recele lui lanț și ziua și libertatea bine-cuvântă pe juna floare! Erin, oh! Erin! Iarna ta a trecut și nădejdea care a trăit mai mult decât ea, e gata a înflori.

Melodia XXXII - Balada[modifică]

Ea purta rare și prețioase odoare. Toiagul ce îl avea în mâni era împodobit cu o strălucitoare verigă de aur, dar frumuseța ei întrecea schinteitoarele ei odoare și toiagul său alb ca zăpada. „Tinerico! Nu te temi că vei rătăci astfel singură și frumoasă în calea astă pustie? Fiii lui Erin sunt ei atât de buni sau de înghiețați încât să nu-i poată ademeni nici aurul nici femeia?“ „Domnule cavaler! Nu simt nici o grijă, fiii lui Erin nu mă vor ofensa; căci, deși le sunt dragi cele frumoase și sculele aurite, domnule cavaler! dar le sunt dragi mai mult cinstea și virtute!“ Ea și-a urmat calea și fecioreasca ei zâmbire a protectat-o și a luminat-o prin toată Insula Verde. Fie pentru d-a pururea binecuvântată acea ce să încrezu cu totul în cinstea și fala Erinului!

Melodia XXXIII - Înainte de război[modifică]

În numele nădejdei ce face a tresari inimile noastre înainte mergătoare luptei de mâni; pe soarele acesta a cărui lumină ne va aduce lanțe sau slobozenia, moarte sau viiața, oh! să ne aducem aminte că traiul nu poate avea nici o mulțămire pentru acel ce nu trăiește slobod! Precum steaua zilei se ascunde subt valuri, astfel un erou se coboară în secriu în mijlocul rouăi a lacrimilor națiilor. Ferice e acel a cărui bătrâneță este îndulcită de zâmbetele copiilor săi, care îl ajută a se coborâ pe răpedele coborâș al anilor; dar, încât mai slăvit mor acei ce închid ochii pe sânul biruinței! încujbat pe cărbunii murinzi a focului său de strajă, vrăjmașul îngălbinește, în vreme ce inima sa îi aduce aminte de câmpul războiului unde noi am întunecat lumina slavei sale! în veci să nu mai înnoade lanțul de care ne am mântuit atunci! Ascultați! Cornul războaielor ne cheamă! Oh! Până a nu însera, să facem a circula în triumf astă ostășească cupă! Mai multe inimi a cărora bătăi să îndesesc acum, în astă seară, reci și înghiețate vor dormita pentru de a pururea, și nu se vor mai deștepta nici de strigarea biruinței: însă cât de slăvit somn va fi acel a eroului pe care va plânge universul cu mirare!

Melodia XXXIV - După război[modifică]

Noaptea s-a coborât și a învălit pe vingători; fulgerul a lăsat a se vedea costișa depărtată unde acei ce au perdut această strașnică zi s-au adunat obosiți și în mic număr, dar neânfricoșați încă! Nădejdea ostașului, înfocare patriotului, pentru d-a pururea întunecată, pentru d-a pururea stinsă! Ah! cine va spune ce au cercat eroii când tot este perdut, afară de viață și cinste!

Tristul și cel de apoi ceas a visului libertății și a luptei viteziei s-a trecut încet, în vreme ce tăcând ei au prevegheat până ce străluci întâia rază a dimineții și-i împrumută cu lumina sa ca să moară! Este o lume unde sufletele sunt slobode, unde tiranii nu corump darurile naturei: dacă moartea e o intrare a cei strălucitoare lumi, oh! cine ar voi să trăiască rob în aceasta?

Melodia XXXV - Elena sau Dama de Rosna[modifică]

Vă aduceți aminte de Elena, fala satului nostru. Dulce și modestă, ea binecuvântă soartea sa, de când William Streinul a luat-o de soție și amoriul împodobește cu lumina sa smeritul lor lăcaș. Ei au călătorit împreună în viață, bătuți de vânturi. în sfârșit, William zisă cu întristare: „Aidem să căutăm noroc în alte câmpii“. Elena suspină și părăsi smeritul ei bordei.

Ei nemerniciră osteniți pe căi pustii; inima junei soții era strânsă, când pe la sfârșitul unei zile de vifor, văzură de departe trufașele turnuri a unui castel rădicându-să pintre copaci, „în astă seară, zisă junele soț, vom cere acolo un adăpost. Vântul e rece și ceasul târziu.“ El sună din corn cu un aer măreț și portarul să închină când ei trecură preste pragul porții.

„Bine ai venit, nobilă damă, strigă junele soț; castelul acesta e al tău, precum și acest codru întunecos.“ Ea îl socoti smintit; și însă el spunea adevărul. Elena e damă de Rosna-Hal! Lordul de Rosna iubește cu tinereță pe acea a cărui amor și credință îl câștigă William Streinul; și lumina fericirei, subt aceste aurite locuri, strălucește tot astfel de curată ca și subt smeritul coperemânt de papură!

Melodia XXXVI - Țăranul irlandez către amoreza sa[modifică]

Pintre dureri, pintre primejdii, zâmbire ta a veselit calea mea și a acoperit cu florile nădejdei spinii ce mă împregiura. Cu cât era mai posomorâtă soartea noastră cu atâta curatul nostru amor strălucea de o mai vie lumină. Curând rușinea să prefăcu în slavă: frica dete loc celui mai înfocat zel. De unde eram rob m-am făcut iarăși slobod în brațele tale, și sufletul meu binecuvântă durerile ce mă costasă dragostea ta. Răvala ta era cinstită când pe tine te adapă cu ocări și disprețuire; tu purtai o cunună de spini în vremi ce aurul împodobea fruntea ei. Ea mă chiema în templile sale când tu plângeai ascunsă în peșteri. Prietenii săi era toți tirani; iar ai tăi, vai! era robi; și însă eu aș iubi mai bine a dormi la picioarele tale în mormântul meu decât a priimi o însoțire ce o urăsc sau a te lipsi măcar de un singur din gândurile meii. Te clevetesc cu mișălătate acei ce zic că dorințele tale sunt fragede. Dacă tu ai fi fost necredincioasă, obrazii tăi n-ar fi atât de galbeni! Mai zic că ai purtat atât de mult aceli lanțuri de defăimare încât ele au lăsat pe inima ta slugărească și adânca lor în tipărire. Oh! nu-i crede! Nici un lanț n-a putut supune acest suflet înflăcărat. Unde strălucește duhul tău, acolo strălucește și libertatea, unde este duhul Domnului acolo este și slobozenie.

Melodia XXXVII - Asupra muzicei[modifică]

Când nemernicim nenorociți prin viață, plângând tot aceea ce ne făcea a iubi traiul, dacă vro arie care ne era dragă în zilele copilăriei noastre vine la auzul nostru, oh! cu ce îmbătare adunăm acoardele ce trezesc gânduri de multă vreme adormite, și recheamă zâmbire în ochii stinși de lacrimi! Suflarea binefăcătoare a cântărilor, auzite odinioară în ceasuri mai fericite, e asemene zefirului ce lunecă suspinând pe flori orientale pline de miroase. Adierea suspină încă, deși florile sunt veștede și fără viață; astfel, când trece visul plăcerei dulcele său suvenir învie în suflarea muzicei. O, dumnezeiască muzică! Graiul neputincios și slab să retrage dinaintea magiei tale! Pentru ce simtimentul ar mai vorbi vrodată când tu poți singură răsufla tot sufletul său? Adimenitoarele vorbe a prieteniei ne înșală; făgăzile amorului sunt și mai amăgitoare; ah! numai dulcele accent a muzicei poate mângâia cu dulceață fără a trăda vreodată!

Melodia XXXVIII - Origina Arpei[modifică]

Să zice că această arpa pe care o deștept acum pentru tine era odată o sirenă ce cânta subt mare, și care adeseori seara trecea strălucitorile valuri ca să întâlnească pe verdele țărm pe un june pe care-l iubea. însă ea iubea în zadar; el a lăsat-o să plângă, și să scalde cu lacrimile sale toată noaptea lungile ei cosițe, până ce ceriul, îndurându-să de un amor atât de tânăr și de adevărat, prefăcu în astă dulce arpă pe vergura mărilor! Frumosul ei sân să rădică ca și înainte, fața sa era tot așa zâmbitoare, trupul ei să îndoi grațios. Părul său, lăsând a cădea plânsul din tot strălucitorul creț, acoperi brațul ei de zăpadă și să prefăcu in coarde de aur.

Pentru aceasta, dulcea arpă amestecă atât de îndelung graiul amorului cu tristul accent a durerei până ce, despărțindu-le, tu ai învățat cântările ei a fi numai amor lângă tine, și durere când mă lași!

Melodia XXXIX[modifică]

Nu fugi încă, iată ceasul când plăcerea, asemenea florei miezei-nopți care, nevoind a străluci la lumina zilei începe a se deschide pentru fiii nopții și fecioarele ce iubesc reveroasa luce a lunei! Frumuseța și luna n-au fost făcute decât spre a împodobi aste ceasuri de umbră și de mister: atunci dulcile lor atracții fac a să înfla undele și împlu cupele de nectar! Oh! rămâi! Oh! rămâi! Viața împletește atât de rar o ghirlandă precum acea din astă-seară; oh! ar fi păcat a sfarmă atât de curând lațele sale. Nu fugi încă; fântâna ce izvora în vremile vechi subt umbrirea lui Ammon deși cura răcoroasă și înghiețată în vremea zilei, începea a străluci asemenea sufletelor vesele la apropiare nopții. Ca și dânsa inima și căutăturile femeii, pre atât de reci la amiazi ca și pâriile iernei, trebui să s-aprindă când înturnarea nopții aduce iarăș ceasul focului sfânt Oh! rămâi, oh! rămâi! Dimineața va mai găsi ea vreodată ochi asemenea de străluciți precum acei ce schânteie aici?

Melodia XL - Cânt național[modifică]

Plângeți, plângeți, ceasul slavei voastre a trecut; revele voastre de slavă au perit; fatalul lanț din nou e ferecat și nu mai sunteți oameni! în zadar inima eroului a sângerat; glasul înțăleptului în zadar a răsunat. Oh! Libertate! Dacă flacăra ta s-a stins odată, niciodată nu sa mai aprinde! Plângeți, poate în zilele viitoare vor învăța a iubi numele vostru; mai multe fapte se vor deștepta încungiurate de razele slavei, care au dormit îndelungă vreme în defăimare! și când vor trece prin jalnica insulă unde odihnesc în sfârșit stăpânul și robul, amirați vor întreba cum au putut niște astfel de înjosite mârii domoli inimi atât de viteze?

„Soartea așa a voit, vor zice ei; o ursită vrăjmașă a urzit neunirea voastră: în vreme ce tiranii să unea în ura lor, pe voi niciodată dragostea nu v-a unit! Dar inimile ce trebuia să se împreune s-a depărtat una de alta; omul a pângărit aceea ce Dumnezeu îi dasă, până ce s-a văzut blâstemând altarul unde alții în genunchi chiema ajutorul cerurilor!“

Melodia XLI - Adio la Arpa mea[modifică]

Scumpă arpă a patriei mele! Te am aflat în întunece; recele tăcerei lanț atârna de multă vreme asupra ta; plin de trufie, te am apucat, o, iubită arpă a insulei unde m-am născut! Am sfărmat legăturile tale, te am dat iarăș la lumină, la libertate și la cântări! Arzătoarele gemete a amorului, ușoarele accenturi a fericirei deșteptară cele mai tinere și mai vioase ale mele acoarde; dar tu ai rezis atât de ades adâncul durerei suspin, încât îl scapi și în mijlocul bucuriei tale. Scumpă arpă a patriei mele! Adio acoardelor tale, acest dulce cânt va fi cel de pe urmă pe care coardele tale îl vor tovarăși. Mergi, dormi! Soarele slavei strălucească asupra somnului tău, până în ceasul când o mânâ mai vrednică te va deștepta din nuou. Dacă inima patriotului, a ostașului, a amorezului a săltat ascultând cântecele noastre, slava este a ta; eu eram numai adierea ce te desmerda trecând; căci ca și ea deșteptam acoardele tale, a cărora sălbatică și necunoscută dulceață este numai a ta!

Melodia XLII[modifică]

Arpă iubită! deștept încă o dată dulcile tale acoarde atât de îndelung adormite; la al nostru din urmă adio te-am scăldat în lacrimi și plânsurile mele te priimesc astăzi. Nici o luce de bucurie n-a strălucit asupra ta; asemenea acestor arpe a cărora cerești acoarde au povestit robia acea ca și a ta de posomorâtă, tu ai rămas atârnată de lungile ramuri a sălciei. și însă, de când coardele tale au răsunat pentru cea de pe urmă dată, un ceas de pace, de triumf a sunat; mai multe inimi generoase au săltat de nădejdi, care acum sunt îngropate în rușine. Atunci încă, când pacea, plutind pre pământ și pre mare, cânta imnul tău de veselie, deși ea aducea lumei bucuria și nădejdea, ea nu aducea pentru tine decât nuouă lacrimi! Deci cine poate cere accenturi de plăcere tângâioaselor tale coarde, o, arpa mea! Vai, cântul cel vesel și mânecat a ciocârliei a răsunat tot astfel de rău la moartea lebedei! Cum, eu, care te iubesc, care te binecuvântez, aș chiema suflarea ta pentru accenturi de libertate, când însăși ghirlandele cu care te împodobesc sunt trist mestecate de lanțe și de flori! Dar să ne îmbărbătăm: dacă accentul bucuriei te mai poate însufleți, reaflă pentru mine veselele tale acoarde; arată lumei amirate cât poate fi de dulce încă muzica ta cu toate ferele și durerea ta: cu ce ușurință, în mijlocul întunecelor ce te împregiură poți încă a te deștepta la fiorul plângerii; asemenea statuiei sfărmate a lui Memnon care, din sânul ruinelor, face a să auzi dulci și armonioase accenturi!

Melodia XLIII - Ziua nașterii prințipului[modifică]

Deși durerile noastre sunt adânci, astăzi le vom uita; zâmbirea va străluci pintre lacrimile noastre, ca o rază a soarelui ce strălucește pintre ploaie; nu s-ar fi mai aflat inimi dacă stăpânitorii noștri ar voi mai făcute decât ale noastre pentru recunoștință și fericire!

Dar când lanțul nostru mai puțin greu a contenit de a ne face a suferi, când nădejdea îl împodobește cu flori, atunci o nuouă legătură vine de asuprește sufletul nostru! Oh! bucuria ce o gustăm, asemenea luminei polurilor, este un fulger în mijlocul întunecilor, prea strălucitor ca să poată ținea îndelung. Dar de ar fi măcar cea mai de pe urmă și slabă schânteie a focului sufletului nostru, să o aprindem iarăș ca să sărbăm pe prințipul nostru. Rușine înjositului curtezan ce cutează a ne numi sperjuri! Strașnici către vrăjmașii noștri, prietenii noștri ne vor afla credincioși; și cel mai nobil tribut dat unui cap rigal este dragostea unei inimi care iubește și libertatea, în vreme ce mișeii care pătează slava noastră, care ne răpesc drepturile noastre, vor fugi spăimântați, departe de focul războaielor, verdele steag va înainta cel mai întâi. Oh, aș răspunde de credința noastră, pe viața mea! Chiemați la lupte, în acelaș ceas, am izgoni amarele noastre suvenire, ca să arătăm ce poate brațul vechiului Erin, armat asupra vrăjmașului în ziua consfințită prințipului. El iubește Insula Verde și dragostea sa e săpată în inimi care au suferit prea mult ca să uite. Așa, nădejdea noastră va fi încoronată, dragostea noastră va avea răsplătirea sa; Erin va videa iarăș zile curate și strălucite!

Diamantul să sfarmă subt îndesite izbiri, dar nimic nu poate întuneca razele sale; fieșcare rămășiță răspândește pân la sfârșit vioasa ei lumină; asemenea Erin, patria mea, deși sfărmatâ de durere, este în tine o lumină care nu va trece: un curaj care strălucește pintre suferinți, și zâmbește la necazurile tale în astă zi slăvită!

Melodia XLIV - Junele Rev de amor[modifică]

Oh! au trecut zilele unde frumuseța strălucitoare a înlățat inima mea cu lanțele ei, când revul vieții, din ziori până în noapte, era amorul, numai amorul! O nuouă nădejde poate înflori, zile nuouă vor veni poate, luminate de raze și mai dulci și mai line, dar nu e nimic în viață care să fie pe jumătate atât de dulce ca cel întâi vis de amor!

Bardul poate a să înalță la o slavă mai curată când focul juneței a trecut; poate scoate o zâmbire de la înțăleptul ce să armá cu asprimea împrotiva lui: dar niciodată la amiaza slavei sale nu va cerca o bucurie atât de dulce ca acea pe care o gustă când a cântat, pentru cea întâi dată, frumoasei sale, arzânda sa flacără, și a vâzut-o roșindu-se întru auzul numelui iubit atât de ades rezis! Oh! chipul acest slăvit pe care un întâi amor l-a săpat în inimile noastre, nu să uită niciodată: ea plutește nencetat deasupra verdilor rediuri ce lăcuia juneța; singure rămășiți a primăverii în deșartele regioane a suvenirului. Acesta este un parfum ce pere cum să împrăștie înaripatul vis a dimineții vieții! Aceasta e o lumină ce nu mai poate străluci pe cursul încet și monoton a zilelor!

Melodia XLV[modifică]

Asemenea unei raze a soarelui ce face a schinteia de mii focuri surfața apelor, în vreme ce, reci și întunecoase, valurile curg dedesubt, zâmbetul plăcerei poate colora chipul deși inima înghiețată curge trist la ruinarea sa. Este o fatală aducere-aminte, o amară măhniciune care aruncă umbra sa cea înghiețată totodată preste bucuriile și preste durerile noastre, pe care viața nu le poate nici înnegura, nici străluci, pentru care bucuria nu are balsam și întristarea ghimpi. Oh! acest gând stă în mijlocul veseliei ca o creangă moartă și fără frunze care revede strălucitoarele zile a verii; razele înviindului soare în zadar sa joacă împregiurul ei; ea poate zâmbi la lumină; dar ea nu va mai înverzi!

Melodia XLVI[modifică]

Unde sunt săbiile vechilor zile? Unde sunt oamenii ce le purta? înarmați ca să apere drepturile lor, ei să rădica înalți și tiranii să târá înaintea lor! Curate atunci, curțile nu înlănțasă curagiul lor; ei nu căuta alte cinsti decât ale virtuței. Oh! căci nu avem săbiile vechilor zile! etc. Unde sunt împărații ce înflorea atunci? Unde e pompa ce îi încorona, când inimi și brațe de oameni slobozi era singura lor strajă? încredințat la suflete credincioase, tronul să împregiura cu un cerc de dragoste pe care trădarea nu cuteza a-l călca. Oh! căci nu avem împărații ce înflorea atunci! etc.

Melodia XLVII[modifică]

Cât iubesc ceasul când se stinge lumina zilei, când razele soarelui parcă se topesc în marea tăcută! Atunci se înalță dulcile reve a zilelor trecute, atunci suvenirul sloboade către tine suspinul său de seară! în vreme ce privesc brazdele de lumină ce se joacă pe linele valuri spre strălucitul occident, ard de a urma astă cărare plină de raze și aurită, care îmi pare că trebui să fi ducând la vreo insulă norocită și pacinică!

Melodia XLVIII - Balada fromoasa Kathleen[modifică]

Lângă lacul acela a cărui posomorât țărm n-a răspuns niciodată la dulcea ciocârliei cântare, unde stânca râpoasă să înalță în văzduh, sfântul Kevin, june încă, s-a dus să caute somnul. „Aici, cel puțin, își zisă el cu liniște, nici o femeie nu va turbura odihna mea.“ Ah! bunul sfânt nu cunoștea acest sex viclean și tot ce poate întreprinde! El fugea de ochii Kathleenei, ochii acei de un albastru ceresc! Ea îl iubisă cu tinerețe și îndelung, dorind ca să fie el al ei cu totul, fără a gândi că face rău. în orice loc sfântul putea a fugi, curând auzea ușorul ei pas după el; de să îndrepta spre răsărit sau spre apus, ochii Kathleenei strălucea încă dinaintea lui. Culcat pe râpoasă stânca, în sfârșit doarme în pace, visând de ceriuri, și încredințat că acolo, cel puțin, zâmbirile unei femei nu-l vor urma. Dar nici cerul, nici pământul nu sunt scăpate de puterea acei ce iubește, în acelaș minut, când el dormitează în liniște, Kathleen plânge plecată pe dânsul. Fără frică, ea a urmat pașii săi până la locul acest sălbatec și pustiit, și când dimineața veni să lovească privirile sale, el întâlni și dulcii ochi a Kathleenei. Ah! sfinții aceștia au o inimă prea cumplită! Furios, sare din așternutul său, și cu o împingere pornită, o prăpăstuiește din vârful stâncei plecate. Glendalug! posomorâtele tale valuri au fost mormântul frumoasei Kathleene; curând sfântul (vai, prea târziu!) a priceput amorul său și a gemut asupra soartei sale. „De ar putea, zisă, sufletul ei să răpauseze în ceruri!“ Atunci o dulce muzică a ieșit din sânul lacului și s-a văzut umbra sa zâmbindă lunecând pe unda fatală.

Melodia XLIX - Cânt sacru[modifică]

O, Dumnezeule, viața și lumina acestei lumi minunate! Strălucirea zilei, zâmbirea nopții de la tine vin. Spre orice parte vom înturna privirea noastră, pretutindine slaba ta schânteie și tot ce este frumos și strălucit de la tine vine! Când ziua sloboade o rază de adio pintre norii serii, în mijlocul cărora iubește a să opri, când alte ceruri ne să arată pintre aceste portice aurite, aceste văpsele atât de dulci, atât de radioase, care înseamnă apusul soarelui, vin de la tine, Doamne! Când noaptea cu aripile negre și semănate de stele întunecă cerul și pământul, asemene frumoasei paseri a căreia posomorâte pene schânteie de ochi nenumărați ; această sfântă întunecime, aceste focuri dumnezeiești, mărețe, nesfârșite, vin de la tine, Doamne! Când primăvara, pururea jună, sloboade parfumele sale, duhul tău încălzește îmbâlsămitele ei suspine ; și toată floarea ce încununează vara e născută subt ochiul tău cel luminos. Spre orice parte vom înturna privirea noastră, pretutindeni slava ta scânteie; tot ce este frumos și strălucit de la tine vine!

Melodia L - Cânt sacru[modifică]

Tronul tău e căzut, o, Israile! tăcerea domnește pe dropiile tale; lăcașele tale sunt pustii, fiii tăi plâng în lanțuri. Unde este maica care te hrănea pe sterpele țărmuri a Etamului? Focul cerului ce te povățuia nu mai luminează singurateca ta potică.Doamne! Tu iubeai Ierusalimul; odată el era al lui cu totul; dragostea lui era cea mai frumoasă a ta moștenire, puterea ta, tronul slavei tale, până în minutul ce duhul răului a venit de a vestezit verdele tău oliv și când altarele Salemului s-au aprins pentru alți Dumnezei.

Atunci s-a întunecat steaua Solimei; atunci au perit zilele sale de slavă, ca iarba câmpului pe care vântul deslănțat o smulge și o împrăștie. Dumbrăvile prin care îmbla odată cei puternici ai pâmântului sunt mute și pustiite. S-au afundat acele vinovate turnuri unde Baal împărățea ca Dumnezeu! Mergiți, o, izbânditorilor, zisă Domnul! Muiați săbiile voastre în sângele lor, și surpați zidurile sale pe care Domnul nu le mai apără! Fiicile Sionului părăsite calce în picioare oasele părinților lor, și valea uciderei din Enom să nu poată încăpea pe toți morții!

Melodia LI - Purcederea[modifică]

Măcar că văd cu durere fugind dinaintea ochilor mei iubitul țărm a Erinului, însă lângă tine voi afla pretutindeni Insula Verde.

În exil, sânul tău va fi patria mea, și ochii tăi lumina ce va străluci locurile unde vom nemernici. Voi fugi cu prietenul meu în vrun pustiu posomorât, pe țărmul rece încungiurat de stânci amenințătoare, unde ochiul streinului nu ne va ajunge. Viforul în furia sa e mai milostiv decât vrăjmașul mânios pe care îl lăsăm în urma noastră. Voi privi auritul tău păr care încoronează grațioasa ta frunte; cu capul răzemat pe dulcea ta arpă, o voi auzi slobozind sălbatecele ei acoarde, fără a mă mai teme că saxonul cu inima înghiețată va rumpe o coardă de la arpa ta sau o cosiță din părul tău.

Melodia LII[modifică]

De câte ori Benschee a țipat! De câte ori moartea a desfăcut legăturile strălucitoare pe care slava le a alcătuit! De câte ori ea a deslegat dulcile lanțe a amorului!

Pace nobilelor inimi ce răpausază! Pace ochilor credincioși ce plâng! Suspine îndelung frumoasele și vitezii pe mormintele eroilor!

Soartea ne făcu a ne naște în posomorâte și nenorocite zile; luceferii per unii după alții. Tot numele strălucitor ce-nrăvărsa lumina sa asupra țării noastre a fugit. Amare și triste sunt plânsurile acelui ce geme pe nădejdi stinse, pe bucurii perdute pentru de-a pururea, dar lacrimile ce curg pe groapa eroilor sunt strălucitoare de slavă și de nemurire! Toate farele noastre sunt stinse. Tu ai căzut, erou a o sută de războaie! și tu, iarăș tu, a cărui accente înfocate da lumei adevărul, pacea și libertatea! Nu mai sunt! Dar în câtă vreme va străluci vitezia, în câtă vreme dulcea îndurare va răspinge războiul, Erin va spune cu fală cum au trăit ei și cum au murit!

Melodia LIII - Cânt scos din „profetul învălit“ a lui KHorassan[modifică]

(traducție slobodă)

Este un duh a cărui suspine îmbalsamite ard în aer și pătrund până în adâncurile pământului; când un dulce colorit strălucește asupra fețelor, când un tânâr simtiment face a palpitá inimile, duhul este aproape: când buzele se întâlnesc, duhul este acolo! Suflul său este curat ca parfumul acestor flori, și ochii săi umezi... oh! ei samănă crinilor albaștri, când adierea zefirului clatină unda azurie împregiurul mlădițelor lor!

Mă închin ție! Mă închin, o, puternice Dumnezeu, duh de amor și de fericire! ceasul ce îți este consfințit înaintează: niciodată luna n-a răspândit o luce mai dulce și mai misterioasă, grăbește a veni! în numele fecioarei și a ostașului ce se însoțesc roșindu-se, precum valurile și soarele de seară să amestecă în orizon! Pe plânsurile care patima face a răspândi, asemene picăturilor de ploaie ce cad din cerul înflăcărat! Pe cea întâi săltare de amor ce face a se bate inima junelui amorez! Pe fericirea de a se revidea! Pe durerea de a se dispărți! Pe toate bucuriile ce tu ai dat muritorilor și care, dacă ar trebui a ținea pururea, ar face un rai din pământul acesta!

Te chiemăm, putere înaltă! Duh de dragoste și de fericire! Ceasul ce-ți este consfințit să apropie, și niciodată o mai dulce luce n-a luminat un cer mai senin. Grăbește a veni!

Melodia LIV[modifică]

Când văd ochii acești zâmbitori, plini de nădejde, de bucurie și de lumină, ca și când nici un nor n-ar putea întuneca un cer atât de strălucitor și curat, suspin gândind cu ce iuțală durere poate înnegura toate aste raze și a face mai a uita acestei inimi atât de vesele, atât de fericite acum c-a cunoscut vrodată bucuria.

Timpul s-apropie cu toate dezâncântările, nădejdile amăgite, prietenii ingrați și amorul care lasă pretutindeni pe unde trece o inimă înghiațată sau aprinsă!

Juneța curată ca zăpada pe care ploaie furtunelor n-a pâtat-o încă, o dată ce a vărsat plânsurile patimelor, nu poate lua mai mult primavareasca sa strălucire!

Melodia LV[modifică]

Adeseori, în vremea liniștei nopții, până nu apucă somnul a înlănța simțurile mele, memoria aduce împregiurul meu lumina zilelor trecute; zâmbirile, plânsurile copilandrii, vorbele de amor atât de scumpe atunci; ochii ce strălucea, acum veștezi sau închiși, inimile vesele ce nu mai saltă!

Astfel, în vremea nopței liniștite, până nu apucă somnul a înlănța simțurile mele, tristul suvenir readuci lumina zilelor trecute.

Când îmi aduc aminte de toți prietenii pe care i-am văzut căzând împregiurul meu, ca frunzele în negura toamnei, mi să pare că îmblu singur prin sala deșartă a bancheturilor. Făcliile sunt stinse, ghirlandele vestezite, toți oaspeții s-au dus, toți, afară numai de mine! Astfel, în vremea nopței liniștite, până nu apucă somnul a se îngreuia asupra mea, tristul suvenir readuci slaba lucire a zilelor ce nu mai sunt!

Melodia LVI - Cânt sacru[modifică]

Nu veni, Doamne! în vestmintele luminoase ce aveai pe munte în ziua mâniei tale; vino, învâlit de umbrele acele adânci și mărețe pe care tânăra îndurare tinde pe fața ta ce de foc! Doamne! tu îți aduci aminte de noaptea în care norodul tău făcea față vrăjmașului pe țărmurile Mării Roși; stâlpul tău cel luminos vestea Egiptului moartea și pustiirea, în vreme ce Israil se bucura, noaptea, întru lucire focului razelor tale! Astfel, când strașnicii nori ai mâniei tale îngrozesc lumea, ascunde-ne, în îndurarea ta, amerințătoarea ta față. în vreme ce, împilați de spaimă, vinovații te privesc, întoarce spre noi dulcea lumină a dragostei tale!

Melodia LVII[modifică]

Soarele dimineții strălucea de o vie lumină, văzui o barcă ușoară legănându-să cu molătate pe ape. Mă înturnăi când soarele îngălbenind să depărta de țărm, barca era tot acolo, dar valurile fugiseră. Ah! astfel este soartea strălucitoarelor nădejdi a dimineții vieții. Trecătoarele valuri a bucuriei ne sprijinesc un minut și apoi ne părăsesc. Tot valul ce ne purta pe strălucita sa creasta, când vine seara, ne lasă singuri pe țărmul pustiu. Nu-mi mai vorbiți niciodată de lumina dulce și senină care împodobește apusul zilelor noastre, de liniștea nopții. Oh! Dați-mi, dați-mi via răcoare a dimineții; norii săi și plânsurile sale plătesc mai mult decât frumoasa lumină a serii. Oh! cine n-ar dori înturnarea ceasului când patima deșteaptă o nuouă viață în toată ființa noastră, când sufletul, asemene lemnului ce să face prețios arzând, îi slobozi toate parfumele sale în delicioasele focuri a amorului!

Melodia LVIII - Cântu sacru a Mariamei[modifică]

„Iară Mariam prorocița, sora lui Moisi, au luat timbana în mâna sa, și au ieșit toate muierile după ea, cu timbane și cu hore“ (Biblia, Ieșirea, XV, 20).

Răsune timbana sonoră pe posomorâta mare a Egiptului! Iehova biruiește, norodul său este slobod! Cântați, căci trufia tiranului s-a sfârâmat; carele și călăreții, atât de frumoși și de vitezi, în zadar să fălea! Domnul a grăit și carele și călăreții s-au afundat în spumoasele ape! Răsune timbana sonoră pe posomorâta mare a Egiptului! Iehova triumfează, norodul său este slobod!

Slavă împăratului oștilor, slavă Domnului! Graiul său este săgeata noastră, și suflarea sa sabia noastră! Cine se va mai înturna la Egipt ca să spuie soartea acelor pe care el i-a trimis în făloasa lui trufie? Domnul și-a plecat ochii din vârful stâlpului scânteilor și ale lui mii de vitezi au perit în ape! Răsune timpana sonoră pe posomorâta mare a Egiptului! Iehova triumfează, norodul său este slobod!

Melodia LIX[modifică]

Toată lumea aceasta nu este decât o umbră fugătoare unde iluziile să urmează cu răpezie; zâmbetele bucuriei, lacrimile durerei sunt minciunoase păreri care strălucesc în ochii omului ca să-l înșale, ca să-l îndure. Numai cerul este adevărat! Lucirea aripilor slavei este minciunoasă și trecătoare, ca și văpselile cele întunecate de seară, florile amorului, a nădejdei, a frumuseții se deschid pentru mormânt. Numai cerul este strălucitor! Săraci călători a unei zile viforoase, izgoniți din val în val, fulgerul imaginației, raza mai liniștită a mintei numai cât ne arată primejdiile calei. Numai cerul este liniștit!

Melodia LX[modifică]

Nu plângeți asupra acelor pe care vălul mormântului i-a ascuns din ochii noștri în fericita dimineață a vieții, pân a nu vestezi păcatul răcoare și junețea sufletului, pân a nu pângări pământul aceea ce era născut pentru ceruri. Moartea secă această undă frumoasă pân a nu o pătá durerea; ea îngheață în toată strălucire cursului său. Ea va dormita până ce un soare nemuritor va veni a topi recele ei lanțe, și o va da Edemului pe care ea înrourează și unde ș-a luat izvorul ei dintăi! Nu plângeți etc.

Nu plângeți asupra tinerei soții a Vallei, cea mai drăgălașă și mai zburdatecâ dintre frumoasele noastre, care e acum perdută de-a pururea pentru noi. Pân a nu apuca a se-ntuneca primăvăreasca strălucire a vieții, când florile răcoroase ieșite din ghirlanda amorului împodobea încă fruntea sa, duhul iubit fugi din lumea astă neguroasă, din care ea nu cunoștea decât zilele soarelui; și imnele pe care cu un glas atât de dulce le murmura murind, buze pre atât de curate ca și ale sale, le rezisese în ceruri!

Nu plângeți asupra ei... în primăvara vieții ea a zburat spre pământul acel unde sufletul își desfășură în sfârșit aripile sale; și acum, asemenea stelei ce se zărește pintre rece rouă a serii, strălucitoare, privește de sus plânsurile care noi, vărsăm.