Melancolie (Negruzzi)

Jump to navigation Jump to search
Melancolie
de Constantin Negruzzi
Publicată în Almanah literar pe anul 1839, București, 1839


O puternică plecare ce nu rabdă-mpotrivire
Mă îndeamnă să cânt astăzi acea tânără simțire
Ce-n singurătate numai își are locașul seu,
Dar ceresc trimis în lume din sânul lui Dumnezeu.
Fie ca aceste versuri ce curând vor fi uitate
Să aducă alinare vrunor inimi întristate,
Și resfirând pe-a lor cale niște nemernice flori,
Să le-mprăștie necazul ș-ai supărărilor nori;
Căci plăcerile sunt multe care vin din bucurie,
Însă nu puține are și dulcea melancolie;
Ș-un om simțitor alege, decât agere clătiri,
Pe ale melancoliei liniștitele uimiri.
Îl privești cătând să afle în al artelor locașe
Nu icoane renumite, pomeniri mândre, trufașe,
Ci tabloul melanholic unde-un june-amorezat
Stă jălind pe străini țărmuri de iubita-i depărtat;
Sau un tânăr ce suspină întru-o singurătate,
Suferind pentru-a sa țară, pentru drept și libertate.
Câte ori a zilei rază îl găsește încă treaz,
Adâncit în reverie și cu lacrimi pe obraz!
Câte ori petrece noaptea absorbit întru gândirea
Unui fulger de nădejde ce-i menise fericirea,
Cugetând la suvenirea unor dulci îmbrățoșeri,
Uitând viața ș-ale lumii minciunoasele plăceri!
Ah! Amorul e virtute pentru cine-l prețuiește,
Pentru cel care îl simte, și din inimă iubește!
Fericit cine-l cunoaște! fericit cine-l simți!
Iată lina primăvară începu a ne zâmbi;
Mii de flori însmaltă câmpul răvărsând a lor miroase,
Iar zefirii pintre frunze cu-a lor aripi răcoroase
Răspândesc un dulce sunet pe natură-nveselind,
Și la glasul lor făptura se resimte înviind.
Dar decât acel lux mare a naturii înflorite
Preferăm mai bine umbra celor rădiuri liniștite;
Acolo în încântare sub frunzișul nepătruns,
Inima își dezvălește simtimentul său ascuns.
Când copaci plecând asupră-ți a lor frunte despletită
Îți întovărășesc pașii pe-o carare mult iubită;
Când zefirul care-n șesuri de abia răsuflă lin,
Pintre frunze se aude ca un gemăt de suspin;
Toate chem la reverie, toate plec la îndurare,
Și-n răcoarea acea dulce inim-află stâmpărare.
Căci condusă de natură spre mai tinere gândiri,
Cu plăcere-și amintește trecutele suferiri.
Vezi părâul acest trândav, scăldând pajiștea cea verde,
Cum prin flori trufaș se primblă, și subt arce verzi se pierde?
Valul său pare că poartă lacrimi limpezi și oftări,
Îndemnând cu-a sa murmură la duioase cugetări;
Lângă el o mândră salce cu lungi ramuri atârnate
Își împlânt-într-a lui ape cosițele-i resfirate;
Acea undă gemătoare, acel arbure jălind
Parcă sunt doi juni prieteni ce, al nostru chin privind,
Se îndur l-a noastre patimi, la a noastră grea durere,
Și ne-aduc prin a lor freamăt o plăcută mângăiere;
Noi iubind compătimirea ce ei vor a ne-arăta,
Aflăm vie mulțămire lângă dânșii a ofta.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
S-ascultăm, ce se aude? Ce nou glas răsună oare?
A dumbrăvii cântăreață, gingașa privighetoare,
Prin accente iscusite rădiul tot a încântat;
Ascultând-o simt că-n sine-mi un nou ce s-a deșteptat.
Cât iubesc să-mi opresc pașii subt umbra de desfătare
Unde cade în suspine a ei jalnică cântare!
Gânditor și dat cu totul s-aud dulcele ei glas,
Sub copaciul acest mândru în uimire am rămas,
Nu bag seamă că deasupră-mi vijelie se stârnește,
Sau că soarele apune, ori că tunetul vuiește,
Și c-a zilei luminare de pe cer acum s-a stâns;
Simt a ei durere numai, ascult numai al ei plâns,
Dar tăcu — nu mai răsună tânguioasa-i melodie,
Eu stau încă, ascult încă cuprins de melancolie.
Steaua zilei ostenește tânjitoarele-mi vederi;
Ochiul meu muiat în lacrimi află mai multe plăceri
Când pe nori d-azur și aur căutând se obosește
Lumina ce nu se vede, dar tot încă se simțește:
Ziua astă care moare, noaptea care s-a întins,
Umbra cea misterioasă ce pădurile-a încins,
Dulcea paserei cântare ce treptat se micșurează,
Trandafirul ce s-ascunde, râul care murmurează,
Șesul, câmpii ce de umbră peste tot s-au învălit,
Răcoreala ce răvarsă un văzduh îmbălsămit,
Luna galeșă ce-ncepe să se nalțe cu trufie,
Arătându-și printre neguri a sa frunte argintie,
Linul zuzet ce din apă se rădică cu amor,
A nemernicei bufnițe cântecul îngrozitor,
Aduc multă alinare la a inimii durere,
Și sub vălul său natura are-o mai vie plăcere.
Toamna veștedă și tristă are iarăși frumuseți
Ca și omul ce ajunse ale vrâstei cărunteți.
Când din văi cu turbăciune achilonul se rădică,
Și când frunza-ngălbenită l-ai copacilor trunchi pică,
Muritorul melancolic văzând natura murind,
La al său iubit prieten departe de el gândind,
Află-o crudă mulțămire în a firei dezbracare,
Căci frumoasa primăvară înfrunta a sa-ntristare;
Însă toamna suferindă potrivită cu-al său chin
E un leac l-a lui durere, un părtaș l-al său suspin.
Acel șes, acea dumbravă și colnicele cernite
Îl privesc, și de-a lui jale parcă-s și ele mâhnite.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cât iubesc printre ruine să mă primblu-adeseori,
Monumente părăsite a căror locuitori
Făceau lumea să răsune de-a lor fapte lăudate,
Trei lucruri iubind în viață, onor, glorie, dreptate.
Dar pierir-acum eroii, și ai lor urmași mișei,
Interesul au povață și-nvrăjbirea între ei! —
Nu mai sunt! — A lor cenușă ce-n văzduh fu aruncată
De fii corci și fără cuget cu dispreț este călcată!
Ah! curând sosi-va vremea ticăloșii a simți
În ce râpă egoismul are a-i prăpăstui!...
Cugetând la vechi eroii, și privind a lor morminte
De Saturn desfigurate, îmi aduc ades aminte
Cât de mari au fost odată, câte neamuri au învins,
Și simt ochi-mi că se împlu de un patriotic plâns.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Văd o veche monastire, sfânt azil de pocăință,
Unde nevinovăția își aleasă locuință.
Al aramei tristul sunet gândul meu a deșteptat,
Spre locașul mântuirii pașii mei a îndreptat.
În aceste ziduri sfinte unde Domnul se mărește,
Păcătosul alinare conștiinței lui găsește;
Aici suflete viteze, părăsind a lumii greu,
Își petrec restul vieții lăudând pre Dumnezeu.
Gândul lor fugind din lume este numai vecinicia,
Când îi văd, un nou preț are în ochi-mi melancolia,
Judecând că-n lumea asta ne e dat să suferim...
Unde sunt? Unde mă aflu? — Lângă-un jalnic ținterim!
Ce cucernică privire! Ce icoan-înavuțită!
Câte gânduri mângăioase pentr-o inimă rănită!
Îns-aice nu se vede nici un falnic mausoleu,
Care să învecinicească pomenirea vrunui reu;
Nu, nici marmură, nici aur, nici aramă se zărește,
Pe-a saracilor morminte numai iarbă verde crește.

Te salut, locaș cucernic sărmanului muncitor,
Care-a fost toată viața statului folositor!
Te salut! pentru că traiu-i pururea în asuprire,
De abia aice află o adâncă liniștire;
Cu respect și duioșie mă închin astui mormânt...
Patriot a fost acesta, de folos l-al său pământ.
Nu un trântor ce în viață numai rău știu a face
Și din a țării lui sânge să se-ngrașe-n bună pace.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Aurora se ivește vestitoarea dimineții.
Altă zi — Luna s-ascunde — Un nou pas pe calea vieții!

1838, septemv.