Meglenoromânii/Volumul I/Dialectul Meglenoromân

Adaugă legături
←Introducere Meglenoromânii, volumul I de Theodor Capidan
Dialectul Meglenoromân 		A. Fonologia→
Descarcă această pagină ca EPUB Descarcă în format ePub


DIALECTUL MEGLENOROMÂN

1. LOCUL DIALECTULUI MEGLENOROMÂN IN LIMBA ROMÂNĂ

Limba pe care o vorbesc Meglenoromânii este românească. Originea ei comună cu limba română se dovedește nu numai din identitatea elementului constitutiv, cât mai ales din schimbările ce a suferit acest element. Unele din aceste schimbări ale dialectului meglenit reprezintă fazele cele mai vechi prin care a trecut graiul tuturor Românilor până când s’a constituit într’o limbă proprie, deosebită de limba celorlalte neamuri cu care Românii au venit în atingere. Despre aceste faze ne dau mărturie, în primul rând, tratarea elementului latin care, atât ca înțeles cât și ca formă, a suferit prefacerile proprii limbii românești; în al doilea rând, elementele străine.

Printre acestea, locul dintâiu îl ocupă elementul albanez care a pătruns în limbă odată cu elementul latin. Avem o întreagă serie de cuvinte albanezești în graiul Megleniților care se regăsește și în dialectele dacoromân, aromân și istroromân. După elementul albanez vin puținele cuvinte de origine bizantină. Acestea se găsesc numai în dialectele române și cele mai multe lipsind din celelalte limbi balcanice, mai ales din limba bulgară, prin care ar fi putut pătrunde în graiul meglenit. In fine, mai vine un număr de cuvinte de origine paleoslavă, care se găsesc și în dialectele dacoromân și aromân, foarte puține în dialectul istroromân, după aceea un număr și mai mare de elemente bulgărești care lipsește în celelalte dialecte și se întâlnește numai în dialectul dacoromân.

Existența acestor elemente străine în graiul Megleniților, despre care se va vorbi mai pe larg în capitolele care urmează, ne dau putința să mai facem următoarele două constatări: întâiu, că, după formarea limbii române, graiul Megleniților a continuat multă vreme să fie acelaș cu graiul celorlalți Români; al doilea, că, după despărțirea dialectului aromân, graiul Megleniților a mai continuat câtăva vreme să stea în legătură cu limba Românilor din care era să iasă Dacoromânii.

Numai mai târziu, când s’a despărțit cu desăvârșire de restul limbii române, el a evoluat pe un drum cu totul deosebit de acela pe care au evoluat celelalte dialecte. Din acest moment, graiul Meglenoromânilor, expus la invazia elementelor slave, a fost supus la prefaceri, care i‑au schimbat întrucâtva fizionomia, deosebindu‑l de graiul celorlalte regiuni locuite de Români. Din această cauză, limba lor nu poate fi înțeleasă deopotrivă de Aromâni ca și de Dacoromâni, fără un studiu prealabil. In privința aceasta, identitatea mai mare sau mai mică a lexicului cu acela din celelalte dialecte nu joacă aproape nici un rol, față de transformările stabile ce a suferit graiul meglenit, de la despărțire, și pe baza cărora un mare procent de cuvinte au primit o pronunțare cu totul deosebită. Din cauza acestor transformări, unele provenite de la sine, altele, cele mai multe, sub influențe străine, graiul meglenit nu ni se înfățișează numai ca un idiom cu mici diferențieri față de limba unei regiuni învecinate, ci ca un dialect propriu, în sensul celor spuse la p. 58, cu deosebiri tot așà de pronunțate, cum se observă și la celelalte dialecte române.

  1. Iată acum și transformările cari sunt proprii numai dialectului meglenit:
  1. Vocalele ā, ē, ī, ō, ū se pronunță (ca în bulg.) mai lungi decât de obiceiu: āpu, cămēș, pīn, fōc, fūr.
  2. Sunetele ă și â > o, ǫ, a: comp, lǫnă, mānc (câmp, lână, mânc).
  3. a inițial neaccentuat cade: daug (adaog), fară (afară), duc (aduc).
  5. e accentuat > i̯e > i̯ă: fi̯ăș < feș pentru fetš (< feci); mi̯ăjluc < mejluc (mijloc), etc.
  6. o accentuat > u̯ă: bu̯ău̯ < bou̯ (bou); cu̯ărb < corb; du̯ăi̯ < doi; cu̯ăla < cola, etc.
  7. o accentuat inițial > u̯o: u̯ocl’u < ocl’u (ochiu); u̯om < om; u̯opt < opt, etc.
  8. i final cade după anumite consonante; după r: fitšor pl. fitšor; după p: rǫpă pl. rǫp și rap; după orice consonantă șuerătoare și palatalizată: sirac pl. siraț; mes pl. meș; tu fuz, tu vez (tu fugi, vezi), mǫnă pl. mǫń, etc.
  9. i flexionar, în anumite cazuri, trece în ă; lanță (pl. de la lanț); dorńă pentru dorńi (dormi); u̯ocl’ă pentru u̯ocl’i (ochi); doi̯l’ă pentru doil’i; ńă, lă’ pentru ńi, l’i (îmi, îi), etc.
  10. La sfârșitul cuvintelor i̯e > i̯ă: ampl’ă pentru ampl’e (umple); jungl’ă pentru jungl’e; fitǫńă pentru fitǫńe (feată‑ǫńe), etc.
  11. ge, gi > ze, zi: ziniri (ginere); sǫnzi (sânge); furniz (furnigi); marzini (margine) etc. Se întâlnesc și cazuri, deșì mult mai rari, când ge, gi > dze, dzi: sǫndzi, mardzini, etc.
  12. Unele consonante finale sonore devin mute: ńazăț pentru ńazăz (miazăzi); cu̯orp pentru corb, roc pentru rog, etc.
  13. l final > ł: cał (cal), cățoł (cățel), deał (deal), crieł (creir), etc.
  14. ł în anumite condițiuni se vocalizează și ajunge u: cał artic. cau̯lu pentru całlu; ițăł artic. ițău̯lu; au̯ pentru ał, etc.
  15. h cade: rănes (hrănesc); streau̯ă (arom. streahă < bg. strĕha); vla (vlah), etc.
  16. h’ (< f) cade: i̯er (fier), i̯erb (fierb); ic (< fīcus), il’ (fiu).
  17. v > ghi̯: ghi̯ărmi (vierme), ghi̯aspi (viespe), ghiu (viu), etc.
  18. v > ghi̯ > y apoi dispare: ițǫl (vițel), ii̯u (viu), in, iń, ini (vin, vini, vine), etc.
  19. d final, când urmează după n, nu se pronunță: cǫn, con și căn (când); curǫn, curon și curăn (curând).
  20. c de la terminațiunea verbală sau adj. ‑esc cade: ạmpărțǫs, ạncălzǫs, ạnfluminzǫs, ạnflures, ạmpirătes, dumnes (domnesc), fitšures, etc.
  21. s trece, în anumite condițiuni, în ț: ạnțileș însă celelalte persoane: ạnțileapțiș, ạnțileapți, ạnțileapțim, etc.; copșu, coapțiș, coapți, etc. rupșu, rupțiș, etc. supșu, supțiș, etc.; ań ți mancă (mi‑e foame), ań ți pișă, etc.
  22. Nominativul plural articulat de la substantivele masculine se formează cu articolul ‑l, după ce terminațiunea pluralului i reapare: cucot pl. cucoț, articulat cucoț‑i‑l’ (nu cucoțl’i s. cucosl’i ca în aromână); pul’ pl. art. pul’‑i‑l’; u̯om-u̯amiń‑i‑l’, etc.
  23. Formarea genitivului articulat la substantivele masculine cu articolul lu pus înaintea substantivului: lu ạmpirātu, (mai rar) ạmpirātului. Tot așà la substantivele feminine: lu mul’ari, (mai des) mul’aril’ă. La plural, peste tot, la masculine ca și la feminine numai: lu ạmpiraț, lu mul’erli. La nume proprii de genul masculin avem pe lângă genitivul neregulat: lu Prondi, lu Gona și de la Prondi, de la Gona, iar mai vechiu di Prondi, di Gona. La numele proprii terminate în ‑a, avem și genitivul: lu Mustal’ă. La numele proprii feminine avem: Zlatăl’ă și la Zlata.

    La adjective, pronume și numerale se întrebuințează numai genitivul cu articolul lu: lu fitšoru țela bun; lu feata țea úbavă; lu țista, lu țeasta; lu doil’ fraț, etc.

  24. Dativul se formează cu prepozițiunea la, pusă înaintea substantivelor, adjectivelor și pronumelor de toate genurile și la amândouă numerile: la ạmpirātu, la ạmpirāț; la feată, la featili; la Gona; la țista, la țișta; la țeasta la țeasti; la doil’ fraț, la dǫu̯li feati, etc.
  25. Formele conjuncte ale pronumelui personal, la dativ singular sunt: ạń, ạț, ạl’, iar la plural avem na, va pentru persoana întâiu și a doua, la dativ și acusativ, și la pentru persoana a treia, la dativ, iar l’a pentru aceeaș persoană la acusativ.
  26. Unele verbe primesc terminațiunea ‑m la persoana întâiu singular de la indicativul și conjuctivul prezinte: amnum, si amnum; ampl’um, si ampl’um; antrum, si antrum; jungl’un, mutšcum, etc.
  27. Aceleaș verbe primesc la persoana a doua sing. de la acelaș mod și timp terminațiunea ‑ș: afliș, antriș, jungl’iș.
  28. Persoana a doua plurală de la perfectul simplu face: căntaț, căzuț, bătuț, durmiț (arom. cantatŭ, bătutŭ, durńitŭ).
  29. La perfectul simplu cu accentul pe tulpină, se observă o tendință de unificare a verbelor în si: după merg-merș, sparg-sparș, avem ạndireg-ạndireș (pentru ạndirepșu ca în arom.); daug-dauș (pentru dapșu); frig-friș (pentru fripșu); leg-leș (pentru lepșu); etc.
  2. Pe lângă perfectul compus format cu verbul ajutător am, mai există încă unul format cu sam, (la Țârnareca, unde lipsește sam) i̯es: sam vinit, i̯eș vinit, ăi̯ vinit, etc. sam juns, i̯eș juns, ăi̯ juns (am venit… am ajuns). Tot așà i̯es avdzăt (am auzit).
  3. Acelaș lucru există și la mai m. ca perfect; pe lângă veam măncat, veam durmit, se mai întrebuințează și ram măncat, ram durmit (mâncasem, dormisem).
  4. Viitorul se deosebește prin aceea că el este redus la formele: ăs cǫnt s. ă si cǫnt, amândouă formele se întrebuințează numai la Țârnareca (cf. arom. va s’căntu), și si s. să cǫnt, întrebuințat peste tot.
  5. Infinitivul se întrebuințează în funcțiune verbală, când depinde de verbul pot: ti poți duțiri (te poți duce), ạu̯ putem lari (o putem luà), nu putem fațiri (nu putem face), etc.
  6. Există o formă a gerunziului care se apropie de aceea a dialectului aromân, alcătuită din gerunziul propriu zis și terminațiunile: ‑ura, ‑ăra și ‑urlea: lăgǫndura, lăgǫndăra (alergând), stinindurlea (oftând).
  7. In Țârnareca formarea gerunziului se deosebește de cea precedentă prin aceea că se întrebuințează sufixul ‑e̯ai̯chi: nirdze̯ai̯chi (mergând), șide̯ai̯chi (sezând).
  8. O mulțime de verbe cu forme neregulate, în care intră și verbele ajutătoare, ca dun (adun) cu perf. s. dănai̯, dănaș, dănǫ, etc. imperat. dǫnă! leau̯ cu imperf. lăi̯am și lui̯am: scup cu pers. a doua singular de la ind. prez. scupiș și scup, cu perf. s. scupai̯, scupii și scupș, etc.; spar (speriu) cu perf. s. spărui̯, spăreai̯ și spărai̯, în fine și alte care se pot vedeà la § 120.
  9. La adverb avem o mulțime de forme pe care nu le întâlnim în celelalte dialecte ca: i̯undi, cola, untru, dințea, sprotiva, carșì; mo, moți, dirip, sabailea, napcum, napcunta, dimineațata (dimineasta), moi̯nista, poi̯moi̯nista, searta; cătirǫu̯, neac, unetšcut, dăncà, scunjos, dustur, dosta, culai̯, pără, ghi̯ua, ghi̯utš‑beleà, tucu, aer, bai̯a, odvam, vichim, opacu, belchi, blazei̯, sadi, nafile, nitšcum, aliz, pișim, slojnic, tislim[1].
  10. Deasemenea la conjuncțiune: acu, cu s. icu, ami, ați, demi, delmi, dermi, dirmi, dimi, delchi, dilchi, dali, em… em…, ili, tucu.
  11. Dintre sufixe cari nu se găsesc în celelalte dialecte avem: ‑tšoc (căltšoc-cal etc.), ‑incă (ticfincă-ticfă); ‑lif, ‑lifcă (rănlif, miruslifcă), ‑utină (i̯arbutină).
  12. Dialectul meglenit conține o mulțime de prefixe de origine bulgară, dintre care unele se aseamănă cu acelea din dialectul dacoromân, însă se deosebesc de acestea prin productivitatea, înlănțuirea lor cu alte prefixe și însemnarea lor: du‑ (du‑ard, du‑beau̯, du‑șǫd); iz‑ (iz‑bat, iz‑dun, iz‑jung); nă‑ (nă‑manc, nă‑ved, nă‑stup); pru‑ (pru‑cǫnt, pru‑dorm, pru‑urlu); pu‑ (pu‑cat, pu‑trec, pu‑torn); pud‑ (pud‑ardic put‑pizliv); ză‑ (ză‑cat, ză‑leau̯, ză‑ling).
  13. In sintaxă sunt deosebiri care nu se întâlnesc în nici unul din celelalte dialecte. Dintre acestea relevez punerea pronumelui posesiv înaintea substantivului: nostru cătun (cătunul nostru); noastră casă, la noștri fitšor. Atributul substantival în cazul genitiv stă înaintea substantivului pe care îl determină: Șidzù strin țarlui stoł (șezù pe scaunul împăratului); La lu Musta cunac (la conacul lui Musta); Lu Mustal’ă fitsor (băiatul lui Musta), etc., etc.
  14. In fine, mai sunt o mulțime de particularități mărunte din fonologie, ca: pu̯erc, pu̯ei̯rc snu̯ep, snu̯ei̯p, poi̯p, reducerea din oa în ǫ și chiar o: nǫu̯-nou̯, dǫu̯-dou̯ (pentru noau̯ă, doau̯ă); din morfologie și sintaxă care nu pot fi relevate toate aici și despre care se va vorbì la observațiile fiecărui paragraf în parte.

Toate aceste particularități proprii graiului meglenit împreună cu o mulțime de cuvinte nouă îl deosebesc simțitor de celelalte dialecte. Pe baza acestor particularități graiul Meglenoromânilor nu mai poate fi socotit ca un subdialect al dialectului dacoromân sau ca un dialect intermediar între dialectul aromân și dacoromân, ci ca un dialect propriu cu o nouă desvoltare de sunete, forme și construcțiuni, deosebită de a celorlalte trei dialecte române.

Trecând acum la chestiunea locului pe care îl ocupă dialectul meglenit în limba română, specificând mai deaproape apropierea sau depărtarea lui de celelalte dialecte, trebuie mai întâiu să subliniem care anume din particularitățile lui îl apropie sau îl depărtează de celelalte dialecte:

Incepem cu fiecare dialect în parte.

  1. Următoarele particularități îl apropie de dialectul aromân:
  1. a protetic la cuvintele începătoare cu prefixul ạn (< lat. in) ạmbet, ạmpart, ạncalic, ạngrec, etc. (cf. arom, ambunedz, angrec, angutšescu, angl’it, etc.).
  2. e precedat de o consonantă labială se păstrează, indiferent de felul vocalei din silaba următoare: ạmbet, ạnves, ạnveț, etc.
  4. Diftongul ea provenit din e accentuat și precedat de o labială nu trece în a, când în silaba următoare se află ă sau a: feată, peană, veară, etc. Acelaș lucru se constată și la ea < ĕ slav: izmeană, niveastă, etc.
  5. Diftongul ea din e accentuat trece în a, când urmează după r: rați pentru reați, curau̯ă pentru cureau̯ă; deasemenea și când ea urmează după ț (< t, nu din c): cățau̯ă (însă purțeau̯a). Acelaș lucru este și în arom. cățau̯ă, yițau̯ă, etc.
  6. Diftongul ea provenit din e accentuat urmat în silaba următoare de e, rămâne neschimbat: bisearică, fămeal’ă, feamin, etc.
  7. in din en precedat de o consonantă labială, rămâne neschimbat, ori care ar fi vocala care se găsește în silaba următoare: frimint, simință, vină; etc.
  8. e neaccentuat apare pretutindeni ca i: capiti, cripătură, niveastă. De la această regulă se abat numai substantivele feminine. La primirea articolului ‑a, terminațiunea i din e revine iarăș la e: parti însă partea, moarti însă moartea. Acelaș lucru este și în graiul Aromânilor din Epir.
  9. o neaccentuat trece în u în elementele latine și aproape în toate elementele din limba bulgară; cujoc, culac, cupan, gunes, etc. (arom. culac, cupane, agunescu).
  10. ce, ci apare ca țe, ți: țer, ținți, țină. Tot așà și ge, gi > dze, dzi și ze, zi: ziniri (ginere) arom. dziniri.
  11. Grupul tĕ, tī a dat numai țǫ (< ță, țâ) nu și țe, ți ca într’o parte din domeniul dialectului decor. (cf. Weigand, Linguist. Atlas, harta gen. No. 14).
  12. Deasemenea rē, rī > rǫ (< ră râ), nu și re, ri, cum se întâlnește în limba textelor vechi din dialectul dacoromân.
  13. l urmat de ĕ, ī și e în hiat s’a păstrat palatalizat: găl’ină, l’epuri, l’icșor, etc.
  14. ll precedet de e accentuat și urmat de a, dă eau̯ă: măseau̯ă, purțeau̯ă, steau̯ă, etc.
  15. n urmat de i flexionar sau i în hiat trece în ń și se păstrează: u̯amiń, tătǫń; bańă, răńă.
  16. Dintre consonantele labiale, f apare alterat peste tot: i̯er, ir (fier, fir); v apare în jumătate de cuvinte alterat: ghi̯armi, ghipt (vierme, vipt); p apare în 14 cuvinte alterat și în 11 cuvinte nealterat; m apare în două din trei părți de cuvinte alterat.
  17. Consonanta r nu trece în n sub influența unui n din silaba următoate: sirin (senin), ạncurun (cunun).
  18. Trecerea lui n între două vocale în r, ca în dialectele dacoromân și istroromân, lipsește cu desăvârșire.
  19. Trecerea lui a în ă din tulpina substantivelor feminine, când fac pluralul în i, este o regulă generală ca și în dialectul aromân. Cazuri cu a păstrat ca în dialectul dacor. (și mai ales în limba textelor vechi) nu există.
  20. La formarea pluralului avem acelaș suf. grecesc ‑az ca în aromână: căsăbǫ-căsăbaz; bui̯adžii̯a-bui̯adžaz, etc.
  21. Superlativul absolut se formează cu mult, având înțelesul de «foarte»; mult bună, mult úbavă (arom. multu bună, multu mușată), etc.
  22. Legătura substantivului cu numeralul prin prepoziția de se face de la unsprezece, ca în arom., nu de la douăzeci în sus: unsprăț di zǫli (unsprezece zile, arom. unsprădzaț di dzâle).
  23. Declinarea numeralelor cardinale în funcțiune de atribute, se face cu articolul pus la sfârșitul numeralului: doil’ fraț (arom. doil’i fraț) cei doi frați.
  24. Ora peste zi se arată cu forma feminină a numeralului cardinal, la plural, ca în aromânește: la dǫu̯li (arom. tu daule), la trei̯li, la patruli (la două, la trei etc.)
  25. Verbele de conj. II și IV cu tulpina în t, d, n, r nu apar la pers. I. sing. de la ind. prez. sub forma iotacizată ca în unele regiuni din dialectul dacoromân (auz < audio, văz < video, viu < venio, pieiu < pĕreo). Un singur caz întâlnim numai în comuna Cupa: s‑la arzu 16⁄56. Cazuri izolate se prezintă și în dialectul aromân: sămțu < sentio (Nicolaidi. Etym. lex. t. Kouts. gl. 464); sămțu (Weigand, Die Aromunen II 328 s. sintu). In schimb, lipsesc în amândouă dialectele forme iotacizate pentru derivatele verbale în ‑tor, ‑tură.
  27. Persoana 1 sing. de la imperfect se termină în ‑m. Nu este nici un caz, în care această terminațiune să lipsească ca în limba textelor vechi din dialectul dacor.[2].
  28. La verbele în ‑ari avem terminațiunea ă în loc de e pentru persoana a treia singular de la conjunctiv prezinte: si cǫntă.
  29. Verbele în ‑iri, cu indicativul prezent lung, fac peste tot persoana a doua singular de la imperativ în ‑ea: sirbeà, mai ales la verbele de origine străină: măntreà, trăi̯à, tureà (uită‑te, rabdă, varsă) arom. mutreà, aricheà, sburà, etc.
  30. Infinitivul substantivat se întrebuințează în locul supinului sau participiului în funcțiune de supin din dialectul dacoromân: Sfărsǫ di ararea (sfârșì de arat); pustăni di cvătširea (obosì de clocit), etc. Acceaș întrebuințare există și în dialectul aromânesc.
  31. Mai m. c. perfectul se formează prin perifrază ca în aromână: veam căntat (căntasem).
  32. Perfectul simplu cu accentul pe tulpină se formează la fel ca în dialectul aromân, afară de uncle particularități secundare proprii dialectului meglenit, despre care a fost vorba mai sus (cf. I 28).
  33. Formațiunile pronominale ca: ań‑ți mancă, ań‑ți bea (mi‑e foame, mi‑e sete) există și în dialectul aromân de nord: iń‑si măcă, iń‑si bea etc.
  34. Verbul ajutător sam face là pers. întâiu și a doua plural de la indicativul prezent im, iț din h’im, h’iț. Dacă pe lângă acestea mai adăugăm și formele pentru pers. întâiu și a doua de la singular întrebuințate în Țârnareca: i̯es, i̯eṣtšă (eṣtšă), am aveà toate formele din dialectul aromân.
  35. In afară de formele imperfectului: ram, rai̯, ra, etc., în Țârnareca se întrebuințează numai ăi̯ram, ăi̯rai̯, ăi̯rà, etc. care sunt identice cu formele i̯aram, i̯arai, i̯ara, etc. întrebuințate la Aromânii din Zagori, în Epir.
  37. In afară de aceste asemănări mai însemnate și cu caracter mai general, mai vin și o mulțime de alte particularități ce se observă numai la unele cuvinte ca: lant (arom. alantu) âlalt, tor plur. de la tari (arom. ahtări) atari. După aceea lipsa unui număr de cuvinte de origine albaneză, dintre împrumuturile mai vechi, care se găsesc numai în dialectul dacoromân și lipsesc și din dialectul aromân.
  1. Asemănările cu dialectul dacoromân:
  1. Pe lângă formele cu a + n > ǫn, în cuvintele în cari în silaba următoare se află o vocală deschisă, mai avem a + n > ǫi̯n (oi̯n): pǫni și pǫi̯ni; mǫni și mǫi̯ni; cǫni și cǫi̯ni etc.
  2. Multe cuvinte primesc un a epitetic; țista, țela, cola, etc.
  3. Diftongul au, eu, de regulă, se păstrează neschimbat: gaură, ud, preot.
  4. e inițial se pronunță i̯e: i̯ed, i̯es; în elementele străine: ieftin, i̯ej (ariciu) etc.
  5. u final se păstrează numai după o grupă de consonante în care ultima este o lcidă.
  6. l’ este înlocuit câteodată prin i (i̯): i̯ert pentru l’ert; boii pentru boil’; puil’ pentru pul’il’, etc.
  7. l dela articol cade: omu, bou, etc.
  8. dz > z: zac.
  9. dz > ž: joc, juni, ạnjos, etc.
  10. Dintre labiale, b rămâne nealterat; celelalte apar într’unele cuvinte nealterate într’altele alterate, în măsura arătată mai sus (II, 13), afară de f care apare peste tot alterat.
  12. Vocativul în ‑li: domnuli, pinuli, deșì el există și în arom.: dumnidzale.
  13. Gradul comparativ se formează cu mai̯.
  14. La numeral, pentru numărul «douăzeci» avem dǫu̯zǫț, nu yinyiț ca în dialectul aromânesc.
  15. La verb, persoana a treia plur. de la imperfect se termină în ‑u: căntau̯, cădeau̯, băteau̯, durmeau̯ (arom. căntà, cădeà, etc.). Persoana a treia sing. de la conjunctivul prez. a verbului «a fi», face să ii̯ă (arom. s‑hibă); participiul perfect: fost (arom. fută). Perfectul compus se întrebuințează mai des sub forma inversă măncat‑au̯ (în arom. lipsește). Tot la această formă verbală persoana a treia sing. face măncat‑au̯, însă ari mancat[3].

In afară de aceste asemănări, mai există un număr de particularități de mai puțină însemnătate care îl apropie de dialectul dacoromân; după aceea, se găsesc mai multe cuvinte latine (adverbele: șa, jos; pronumele țista, etc.) care nu există în dialectul aromân și șì mai multe cuvinte de origine slavă. Despre toate acestea se tratează mai pe larg în capitolele următoare.

  1. Asemănările ce prezintă dialectul megl. cu dialectul istroromân și care se găsesc numai în aceste două dialecte sunt foarte puține; cele mai multe se găsesc și în celelalte dialecte. Acì vom înșirà întâiu pe cele dintâi:
  1. i final dispare după p: ghi̯aspi plur. ghi̯esp; lup pl. lup, etc.
  2. Genitivul se formează cu articolul lu pus înaintea substantivului: lu ạmpirātu.
  3. Verbul «avere» face la persoana întâiu și a doua plur. de la indic. prezent vem, veț, cu a inițial căzut.
  4. In dialectul megl. întâlnim unele forme care se găsesc numai în dialectul istroromân: scant (scamnum); cul’b, cǫta… cǫta.

In afară de acestea, mai vin următoarele care se găsesc și în celelalte dialecte:

  1. l’ palatal se păstrează în dialectul megl. istror. și aromân.
  2. Pluralul analogic de la pronumele posesiv meu, tău se găsește în megl. mel’ ’tǫl’ (cf. și greu pl. grel’), în istror. mel’, tel’ și se̯l’[4] și în arom. mel’, tăl’.
  3. a epitetic în megl., istror. și dacor.
  4. d urmat de ĕ, ī > z în megl., istror. și dacor.
  5. Participiul trecut fost se găsește numai în megl. istror. și dacor.

Din această expunere a punctelor de asemănare ce există între dialectul meglenit și celelalte dialecte, rezultă că cele mai multe se găsesc în dialectul aromân. Pe când cu acest dialect avem 34 de puncte de asemănare, cu dialectul dacoromân avem numai 14, iar cu cel istroromân numai 4.

Deoarece însă în chestiune de apropiere între două limbi sau două dialecte, nu numărul prea mare al punctelor de asemănare joacă rolul principal, cât mai ales însemnătatea lor, vom căutà, mai întâiu, să facem între ele o deosebire din acest punct de vedere. Astfel, vom despărțì, în primul rând, acèle puncte de asemănare dintre dialectul meglenit și celelalte dialecte, care numai din cauza caracterului arhaic, le mai apropie, pentru care însă trebuie să presupunem că, odată, ele au existat și în dialectele în care astăzi au dispărut. Deasemenea vom face o deosebire și între acèle particularități ale dialectului meglenit, care s’au născut sub influențe străine și, prin urmare, sub aceleași influențe s’au putut produce și în alt dialect, de acelea care se dovedesc ca fiind specifice unui dialect, însă se găsesc și la un alt dialect. Acestea din urmă vor fi adevăratele puncte de apropiere între dialectul meglenit și celelalte dialecte; numai pe baza lor putem presupune un raport de dependență.

Revenind acum la particularitățile care apropie dialectul meglenit de cel aromân, constatăm că cele de sub 2, 4, 6, 7, 13, 15 și 31, deoarece mai toate se întâlnesc și în limba scrierilor vechi din dialectul dacoromân, însemnătatea lor pentru apropierea dialectului meglenoromân de cel aromân este relativă. In ele nu putem vedeà alt nimic particular acestor dialecte, decât numai o deosebită putere de rezistență, manifestată printr’un conservatism care formează nota comună mai mult a graiului românesc din dreapta Dunării.

Dintre celelalte particularități, avem cele de sub 20, 21, 23, 24, 29, 30 și 32 care, ca unele ce s’au născut sub influența limbilor balcanice cu care Aromânii ca și Meglenoromânii veneau în atingere și anume: 20 și 24, sub influența limbii grecești; 23, 29, 30, 32, sub influența limbii bulgare și 21, cu origine nedeterminată mai deaproape, întrucât există în toate limbile balcanice, au și mai puțină însemnătate pentru chestiunea care ne interesează, întrucât prezența lor în cele două dialecte ne arată numai că amândouă dialectele trebuie să fi stat multe veacuri în apropierea limbilor de unde le‑au împrumutat, fără însă ca din aceasta să putem deduce o dependență mai veche între ele.

Ajungem la a treia categorie din punctele de apropiere cu dialectul aromân. Acestea sunt singurele pe baza cărora se poate cunoaște până la un punct dacă, după despărțirea dialectelor, dialectul meglenoromân, care în unele puncte se aseamănă cu dialectul dacoromân iar în altele cu cel aromân și face impresia unui dialect intermediar, arată mai mare dependență de dialectul aromân și apare ca un idiom sudic (transdanubian), puternic influențat, mai ales în partea lexicală, de dialectul dacoromân, sau, în trăsurile lui generale se identifică cu dialectul dacoromân, și el nu reprezintă astăzi decât un subdialect al dialectului dacoromân, așà cum susține d‑l O. Densusianu[5]. Chestiunea aceasta își are însemnătatea ei, mai ales dacă ne gândim că de ca depinde și originea nordică sau sudică a Meglenoromânilor.

Și în această din urmă categorie, pentru o mai mare preciziune, trebuie să facem o deosebire între punctele de asemănare mai mărunte, adică acelea care pe de o parte se dovedesc ca mai nouă, iar pe de alta nu cuprind un număr de cuvinte prea mare, și între acelea care sunt mai vechi, cuprind un număr de cuvinte mai mare și care, prin nota comună ce dau acestor două dialecte, formează un zid de despărțire între dialectele meglenoromân și aromân, dintr’o parte, și între dialectele dacoromân și istroromân, din altă parte.

Dintre cele dintâiu avem pe acelea însemnate sub 1, 5, 8, 9, 14, 22, 27, 28, 33, 34. Vom vorbì despre fiecare din ele, ca să se vadă că, deșì, în seria de asemănări ce prezintă cu dialectul aromân, ele trec pe planul al doilea, totuș valoarea lor documentară pentru mai marea apropiere cu acest dialect, este incontestabilă.

Apariția lui a protetic (1) numai în cuvintele compuse cu prefixul in‑ în amândouă dialectele, atunci când în celelalte cazuri, în dialectul megl. cade, iar în cel arom. se adaugă, din cauzele expuse de Sextil Pușcariu (Dacoromania I. p. 371) poate fi considerată ca ceva specific graiului românesc sudic, care nu poate suferì sunetul î de la începutul cuvintelor. Acest sunet în dialectul aromân, în care nu‑i așà de răspândit ca în dialectul dacor., când se găsește la începutul cuvintelor, sau cade, și atunci avem un fel de n silabic în locul lui, sau este înlocuit prin a. In dialectul meglenit, tendința de a‑l exclude a mers până acolo încât a fost înlocuit printr’un a protetic, care, după cum se știe, cade în acest dialect la toate celelalte cuvinte. Trecerea diftongului ea în a, în elementele latine, când urmează după r (5): rau̯a (reus, ‑a, ‑um), curau̯ă (corrigia) etc. se găsește în dialectul arom. și meglenit și numai dialectal și în dacoromână. Reducerea vocalelor neaccentuate e, o în i, u (8, 9), peste tot (o > u chiar în elementele slave mai nouă) este o particularitate a dialectelor sudice. Este drept că în textele mai vechi din dialectul dacor. întâlnim mai des o > u, totuș reducerea lui precum și a lui e, în dialectele arom. și megl. este generală. Trecerea suf, ‑ella în ‑eau̯ă (11) se găsește în aceste dialecte, iar în dacoromână numai în Banat. Unirea numeralului cu substantivul prin prepozițiunea de, (22) începând de la 11, nu de la 20, este iarăș ceva particular numai dialectelor sudice. Persoana 3 sing. de la conj. prez. la verbele în ‑are face în ă pentru e (27) numai în aceste dialecte și dialectul istroromân. Persoana 1 și 2 plur. de la indicativul prezinte la verbul ajutător «a fi» (27) face im, iț pentru sem, seț s. sântem sânteți numai în dialectele arom. și megl. și este o particularitate veche. Tot așà imperfectul (34) de la acelaș verb: ăi̯ram, ăi̯raī, etc. (arom. i̯aram i̯arai) s’a păstrat sub forma veche numai în aceste dialecte. Cât pentru imperativul în ‑eà de la verbele în ‑ire cu ind. prezinte lung (22), observăm că însemnătatea lui pentru apropierea acestor dialecte constă în aceea că, pe când în dialectul dacoromân astăzi s’a mai păstrat numai în câteva cuvinte, în dialectele arom. și meglenit (ca și în istror.) este singura terminațiune, mai ales pentru cuvintele de origine străină. De o însemnătate mai mare de cât cele precedente sunt și acelea trecute sub 3, 11, 12, 19, 25, 26. Dacă după cum a arătat Sextil Pușcariu în Zur Rekonstr. des Urrum. apariția acelor fenomene în dialectul dacor. este veche, atunci lipsa lor din dialectul megl. este șì mai veche. Intr’adevăr, în acest dialect ca și în cel aromân n’avem nici un caz în care e + n s. c + m + explos. să nu treacă în i, (3); deasemenea tĕ, tī a dat pretutindeni numai țǫ, nu și țe ți ca în dialectul dacor. (11); tot așà re ri > rǫ (< ră, râ), nu și re, ri (12); a din tulpina subst. fem. cu plur în i, trece pretutindeni în ă; cazuri cu a, ca în dacor. nu avem (19); verbele de conj. II și VI nu apar, de regulă, la pers. 1. ind. prez, sub forma iotacizată (25); pers. 1 sing. de la imperf. se termină în ‑m, nu și fără ‑m ca în dialectul dacoromân.

Trecând acum la celelalte puncte de asemănare care se arată mai vechi și cuprind un număr mare de cuvinte, în primul rând trebuie să punem trecerea lui ce, ci în țe, ți și a lui ge, gi în ze, zi și dze dzi. Nu ne vom acupà aici de faptul, dacă țe, ti s’a desvoltat din formele intermediare tše tši sau din tśe, tśi; despre aceasta se va vedeà mai pe larg la capitolul despre guturale (§ 53). Aici chestiunca care ne preocupă, în primul rând, este vechimea lui. Dacă pentru începutul palatalizării lui ce, ci latin, în limba română, se presupune a fi secolul al V sau al VI, este evident că evoluarea lui mai departe trebuie să se fi produs după această epocă. Un mijloc direct pentru fixarea acestei epoci nu avem. Avem însă alte mijloace cu ajutorul cărora putem să deducem, cu aproximație, când anume trecerea lui c în ț în cuvintele în care se cuprindeau ce, ci, erà terminată. După cum pentru rotacizarea lui ‑l‑ latin trebuie să admitem că ea erà sfârșită în epoca când au început să pătrundă primele clemente slave în limba română, tot așà și pentru epoca de palatalizare a lui c în ț trebuie să admitem că ea erà sfârșită, atunci când primele cuvinte slave pătrundeau în limba română. Atât în dialectul meglenit cât și în cel aromân nu se găsește nici un cuvânt slav cu c trecut în ț. Aceasta este dovada cea mai sigură că evoluarea acestui fenomen lingvistic erà încheiată, la venirea Românilor în contact cu Slavii care aveau acest sunet și care, judecând după reflexele lui de astăzi în limba bulgară, nu trebue să se fi deosebit de sunetul românesc. Din această constatare rezultă că fenomenul în chestiune este o inovațiune străveche în limba română. El trebuie să se fi petrecut în cursul secolilor V, VI sau VII. In condițiunile acestea, unitatea, din acest punct de vedere, între dialectul megl. și aromân pentru o epocă așà de îndepărtată apare ca una dintre cele mai evidente. Aici nu poate fi vorba despre o localizare a acestui fenomen linguistic numai în cuprinsul dialectului aromân, de unde mai târziu, prin contactul Aromânilor cu Meglenoromânii, el ar fi putut să se introducă și la aceștia din urmă. Din studierea amănunțită a întregului material de care dispunem asupra dialectului meglenit, rezultă că o mică influență aromână s’a exersat asupra acestui dialect, însă aceasta numai în timpul din urmă de tot, adică din momentul așezării Aromânilor grămosteni în unicul sat aromânesc Livădz, așezat în apropierea ținutului locuit de Meglenoromâni. Ceva mai mult, chiar această mică influență se mărginește aproape numai asupra comunei Țârnareca. Inainte de aceasta nu puteà aveà loc nici o altă influență. Celor ce nu cunosc mai deaproape locurile ocupate de Meglenoromâni și așezările Aromânilor din Macedonia le vine greu ca să nu admită o influență reciprocă între două populațiuni de aceeaș origine, așezate în aceeaș provincie. Cu toate acestea, lucrurile se prezintă altfel: locuințele primitive ale Aromânilor au fost în Pind și în Tesalia, nu în Macedonia. Numai în aceste părți s’au păstrat până azi unele nume de localități de origine română și tot numai în aceste părți aromânismul mai continuă să existe încă până astăzi, în centre cu o populațiune compactă. De acì, din Tesalia și munții Pind, s’au întins Aromânii între secolul XII—XIII în munții Gramoste și în Albania, și numai mai târziu o parte dintre cei din Albania îi vedem grupați împrejurul Moscopolei, cel mai însemnat centru cultural al lor din sec. XVIII, iar o altă parte pornind din Pind ajunge în spre Nord abià până la poalele muntelui Olimp. Pe vremea aceea, adică cu 3—4 secole înainte de aceste așezări, nu se știà nimic despre centrele mai nouă din Macedonia, propriu zis, ca acèle din împrejurul orașelor Bitolia și Veria. Toate acestea datează din urmă de tot și numărul Aromânilor din aceste părți precum și din celelalte orașele și comune din Macedonia a început să se înmulțească abià după distrugerea Moscopolei. Că în uncle din aceste centre se vor fi găsit Aromâni singuratici și înaintea de venirea celor din Albania și Epir, lucrul nu pare cu neputință, dacă ținem seamă de faptul că Aromânii, ca păstori și mai în urmă ca neguțători, s’au găsit din toate timpurile și în toate părțile în Peninsula Balcanică. Cu toate acestea, contactul lor cu Meglenoromânii nu erà așà de ușor. Aceștia, așezați în munții Caragiova, au fost despărțiți întotdeauna de Aromâni. Numai Aromânii din Nânta, ca unii care se ocupau cu olăritul, se coborau prin orașele din Macedonia ca să vânză fabricatele lor. Ceilalți n’au avut prilejul să cunoască pe Aromâni decât venind în contact cu acei din Gevgheli și Livădz, mai rar cu cei din Veria. Dar acest contact este nou de tot și nu puteà exersà o influență așà de puternică asupra graiului lor, ca să introducă o particularitate care alcătuește una din punctele distinctive din graiul lor dintre cele mai caracteristice.

O altă particularitate a acestor Români sudici mai erà și alterarea labialelor. Nu voim să discutăm dacă această particularitate, care se întâlnește și în graiul Românilor nordici, a trecut de la cei dintâi. Aici faptul care ne interesează este că la Românii din Sud ea este generală, pe când la ceilalți labialele se păstrează și sub forma nealterată. Sub această dublă formă labialele se prezintă și în dialectul meglenit. Faptul acesta a făcut aproape pe toți să creadă că dialectul meglenit, nu reprezintă, decât graiul Românilor nordici, cu mici modificări provenite de pe urma influențelor străine, și din contactul lui cu dialectul aromân. In fond, lucrurile se prezintă altfel și după cele ce voiu arătà la capitolul despre tratarea labialelor (Observ. ad. § 44—49) se va vedea că șì în dialectul meglenit, la început, n’au existat decât cuvinte cu labialele alterate. Aici mă mulțumesc să relevez numai două puncte: întâiu, că numărul cuvintelor cu labiala alterată este mai mare decât acela cu labiala nealterată; al doilea, că oricât de multă influență venită din partea dialectului aromân s’ar admite în această privință, trecerea unor labiale, cum este aceea a lui v în ghi̯ (ghi̯armi < vĕrmis ‑em; ghipt < victus, ‑um etc.) în nici un caz nu se poate explicà prin contact cu Aromânii, din singurul motiv că ea nu există în dialectul aromânesc. In acest dialect avem v > y (yermu, yiptu). Dacă într’adevăr cuvintele cu v alterat au trecut din dialectul aromânesc, atunci aceste cuvinte trebuià să se păstreze până astăzi sau sub forma aromână, sau cu y căzut, cum sunt unele cazuri în graiul din Țârnareca, mai ales că h’ și y în dialectul meglenit dispar.

La aceste două particularități se mai adaugă și următoarea: în dialectul megl. ca și în cel aromân lipsesc cuvinte cu n > r. Pe când această particularitate se arată în amândouă dialectele nordice, din contră, în dialectele sudice lipsește. Ceva mai mult, după cum în dialectul arom. nici ‑r‑ sub influența unui n nu se asimilează cu acesta (sirin, ancurun, dacor. senin, cunun), tot așà și în dialectul megl. ‑r‑ rămâne neschimbat. La aceasta se mai adaugă și lipsa unor cuvinte de origine albaneză ca bunget, ceafă, viezure, zară, etc. din amândouă dialectele. Despre toate acestea se va vorbi mai pe larg în capitolul asupra elementului albanez. Aci ne mulțumim să arătăm numai că lipsa lor din două dialecte, care de veacuri se găsesc alături de limba albaneză, dovedește că în timpurile străvechi raporturile dintre graiul Românilor nordici și limba albaneză erau mult mai strânse. Insă prin aceasta aflăm din nou apropierea mai mare ce a trebuit să existe odată între dialectele megl. și aromân.

Trecând la asemănările ce prezintă dialectul megl. cu cel dacor., observăm mai întâiu că ele sunt mai puține. In afară de acestea, aproape nici una nu prezintă vechimea și însemnătatea particularităților discutate în urmă, care îl apropie de dialectul aromân. Printre cele mai însemnate relevez acelea trecute sub 8 și 9. Prefacerile dz în z (zac) și d urmat de ĕ, ī (zic, zați) în z, pentru care în dialectul arom. avem dz (dzîc, dzați) pot fi explicate în două feluri: sau ca o influență a graiului dacor., sau, și mai probabil, ele au evoluat în dialectul meglenit, după cum ge, gi latin nu ni s’a păstrat ca dže, dži, cum îl întâlnim în dialectul dacor., nici ca dze, dzi cum se păstrează în dialectul aromân, ci au mers mai departe, ajungând la ze, zi (ziniri, dacor. ginere, arom. dzinire), așà cum nu se întâlnesc în nici un dialect. In afară de acestea, toate celelalte particularități se explică prin contactul mai îndelungat ce a existat între dialectul megl. și dacoromân. Din acest contact se explică păstrarea labialei nealterată la unele cuvinte; vocativul în ‑li la subst. masculine, cari există și în dialectul aromân; formele poi̯ni, moi̯ni, etc. Tot prin contact se explică și existența unui număr însemnat de cuvinte de origine slavă comune celor două dialecte. In ce privește cuvintele de origine latină cari lipsesc din dialectul aromân și se găsesc în dialectul meglenit și dacor., ele nu prezintă însemnătate mare, dacă ținem seamă de faptul că între dialectele dacor. și aromân există un număr de cuvinte identice cu mult mai mare.

Din cele expuse până acì, cu privire la legăturile mai strânse ce au existat odată între dialectul megl. și celelalte dialecte, rezultă următoarele:

1. Dialectele aromân și meglenoromân formau încă de la început (înainte de despărțirea dialectelor) un singur idiom sudic, care se deosebià în unele puncte de graiul Românilor nordici, mai ales prin prununțarea lui ce, ci, ge, gi ca, țe, ți, dze, dzi și prin lipsa rotacismului.

2. După despărțirea acestui idiom de dialectul nordic, prin coborîrea Aromânilor în Epir și Tesalia, o parte din dialectul sudic a rămas încă multă vreme în atingere cu dialectul nordic. Din această epocă avem asemănările acestui idiom cu graiul Românilor nordici, precum și cu acela al Istroromânilor. In acest interval, acest rest din dialectul sudic s’ar fi contopit cu dialectul nordic, dacă puținul număr de Români sudici n’ar fi luat drumul Aromânilor, unii așezându‑se în mijlocul lor, cum sunt Românii din Gopeș și Moloviște, iar alții oprindu‑se acolo unde găsim azi pe Meglenoromâni.

3. Graiul acestor Români care a evoluat mai departe, luând înfățișarea unui dialect deosebit, sau s’a contopit cu graiul aromân, așà cum s’a întâmplat cu limba Gopeșenilor și a Moloviștenilor și cum se va fi întâmplat și cu alți Români întârziați, despre a căror urmă astăzi nu știm nimic, sau a reușit să se păstreze și mai departe, sub forma cum ni se înfățișează azi în limba vorbită de Meglenoromâni.


2. Elementul latin.


Elementul latin din dialectul meglenoromân a suferit multe pierderi, în cursul veacurilor, de la despărțirea lui din sânul limbii străromâne, sub influența elementelor străine și, în special, sub înrâurirea elementului slav. In privința aceasta, cu toate asemănările izbitoare ce arată, ici și colea, în lexic, cu dialectul dacoromân, el vine, în ce privește păstrarea elementului latin, după dialectul aromân. Chiar cuvintele comune care se găsesc numai în dialectul dacoromân și meglenoromân, lipsind în dialectul aromân, sunt mult mai puțin numeroase decât acelea care se găsesc între dialectul dacor. și aromân, lipsind din dialectul meglenoromân. Cu toată această inferioritate față de dialectul aromân, tesaurul latin rămas până astăzi, privit în întregime și din punctul de vedere al rolului de element constitutiv, se arată ca unul și acelaș cu elementul latin din celelalte dialecte.

Această identitate nu reese numai din desvoltarea lui normală, în forma sub care ni se înfățișază astăzi, dar chiar și din toate abaterile de la această desvoltare ce se observă peste tot în limba română, față de celelalte limbi surori.

Vom urmări această identitate din punctul de vedere I al lexicului și II al transformărilor lui.

I. Lexicul este acelaș. Cu toate că în bună parte el a fost înlocuit cu cuvinte de origine slavă, totuș formele pentru exprimarea noțiunilor de prima necesitate sunt de origine latină. Printre acestea, observăm că cuvintele referitoare la corpul omenesc au rămas neatinse. Singura formă referitoare la părțile rușinoase (organul genital la femei) de origine slavă este aceeaș care se găsește în toate dialectele. Dintre părțile externe ale corpului omenesc dialectul meglenoromân a pierdut numai cuvintele ficat și fiere înlocuindu‑le prin forme de origine slavă; în colo toate celelalte sunt de origine latină. Dintre cuvintele referitoare la cele cinci simțuri, patru dintre acestea ved, ud (aud), gust și sint (simt) sunt de origine latină; al cincelea miros este străin ca în toate dialectele; deasemenea și derivatul verbal mirizmă s. f. «miros» (Cǫn antrǫm ăn cāsă i̯undi rănim bubi, tribui̯aști si nu sințǫm mirizmă… «trebuie să nu simțim miros») este ca și în dialectul aromânesc (ańurizmă) de origine greacă. Acelaș conservatism se poate observà și la cuvintele cari se refere la lumea înconjurătoare. Dintre acestea, toate acelea privitoare la corpurile cerești sunt de origine latină; lipsește numai luceafăr, iar forma lumi «lume» arată acceaș trecere de înțeles sub influența formei slave свѣтъ cu înțelesul de «lumină» și «lume», ca și în celelalte dialecte. Pământul cu părțile lui precum și bogățiile lui în metale și minerale sunt, în afară de deał care arată aceeaș origine slavă cu forma dacoromână (în arom. ohtu < όχτος) și breag (< bg. brĕg), toate latinești. Dintre formele referitoare la numele de metale aflătoare în limba română, dialectul meglenit a pierdut cuvintele pentru aramă și plumb, fiind înlocuite ca și în dialectul aromân cu cuvintele turcești: băcǫr și curșum (arom. băcâre și curșume, alături de plumbu, mult mai întrebuințat). Deasemenea cuvântul rugină a fost înlocuit prin rǫghi̯ă (< mbg. ărghi̯a bg. răžda). In domeniul arborilor și al plantelor se observă mai multe pierderi în elementul latin. Numele de flori au suferit cele mai multe pierderi, fiind înlocuite cu numiri bulgărești. In privința aceasta, cuvintele referitoare la animalele domestice se păstrează mai bine; în schimb, acelea referitoare la păsări și pești s’au păstrat mai puțin. Aceleași pierderi se constată și la reptile și mai ales la insecte.

Dintre părțile de cuvânt, numeralul s’a păstrat aproape neatins. In afară de sută care arată o origine slavă comună pentru toate dialectele, celelalte forme sunt toate latinești. Păstrarea acestei părți de cuvânt își are însemnătatea ei deosebită pentru puterea de rezistență a dialectului meglenit, dacă ținem seamă de marele număr de cuvinte slave pătrunse în acest dialect. In privința aceasta, dialectul aromân se arată mai puțin conservativ: la Sud numeralul se întrebuințează în socotelile zilnice numai până la douăzeci; pentru numerile mai mari, în cele mai multe cazuri se aud formele grecești. Numai la Nord, în Macedonia propriu zis — afară de regiunea Veriei — numeralul se păstrează intact. Dintre celelalte părți de cuvânt, numai adverbul arată unele pierderi, sub influența limbeì slave.

Se înțelege că oricare ar fi pierderile ce se observă în elementul latin, ele par neînsemnate, dacă ținem seama de numărul restrâns al Meglenoromânilor, de situația lor cu totul izolată de restul românismului și, mai ales, de întrebuințarea foarte deasă a formelor de origine latină în vorbirea zilnică.

In afară de aceste coincidențe ce ne înfățișază lexicul din dialectul meglenoromân cu acelaș lexic din celelalte dialecte, identitatea lui se poate urmărì și în afară de domeniul limbii române. Toate cuvintele din limba română care nu se găsesc în celelalte limbi romanice, sau și dacă se găsesc, există, în parte, numai la unele dialecte, sau cu înțeles deosebit de acela din limba română, se întâlnesc, aproape toate, și în dialectul meglenit. Dintre acestea însemnez următoarele:

alb < albus, ‑a, ‑um
alghină < alvīna, ‑am
aflu < aflo, ‑are
ạmpărțǫs < impartio, ‑ire
ạnsor < *uxōro, ‑are
ạntreb < interrogo, ‑are
ạntunic < *in‑noctico, ‑are
astăz < ista dies
az, as
bărbat < barbatus, ‑a, ‑um
bisearică < basĭlĭca, ‑am
bucată < *būccata, ‑am
bureati < *bolētis, ‑em
carti < charta, ‑am
cat < cavito, ‑are
cola < eccum ĭlloc
cǫntic < cantĭcum
crătšun < calatio, ‑ōnem
criștin < chrĭstianus, ‑a, ‑um
cufuri < *čon‑forio, ‑ire
cul’b < *čubium
curat < colatus, ‑a, ‑um
curǫn < currendo
cuțit < *cotītus, ‑um
cuvânt < conventum
tšinușă < *cĭnusia, ‑am
dicǫt
dimineața (mane)
diparti
dispic < de‑spico, ‑are

drac < draco
duc < dūco,‑ēre
dumnezeu̯ < dom(i)ne deus
durmitez < dormīto, ‑are
falcă < *falca, ‑am
feată < fēta, ‑am
fitšor < *fetiolus, ‑um
foamiti < fames, ‑*item
frimint < fermento, ‑are
frunză < frondia, ‑am
ful’or < *fōlliolus, ‑um
fur < fur, ‑em
gură < gula, ‑am
i̯ed < haedus, ‑um
inimă < anima, ‑am
joc < *joco, ‑are
jutor < adjutorium
la
leau̯ < lĕvo, ‑are
l’ert < liberto, ‑are
ling < lingo, ‑are
lingură < lĭngūla, ‑am
lucrez < lūcro, ‑are
lumi < lūmen
lumină < *lumina, ‑am
l’urea < aliūbi
luțol (dim. din*(a)lu̯at)
mari
mărdzeau̯ă < margella, ‑am
măseau̯ă < maxĭlla, ‑am
measă < mē[n]sa, ‑am
meardzi < mergo, ‑ĕre
mic < *mīcus, ‑a, ‑um
mintšună < mentio, ‑onem
mǫnă < manus
nalt < altus, ‑a, ‑um
nibun
niști
niscai̯
niscǫt
nucă < nux
u̯ai̯e < ovis, ‑em
pitšor < *peciōlus, ‑um
plățintă < placenta, ‑am
plec < plico, ‑are
priamnu < perambulo, ‑are
prind < ap‑pre(h)endo, ‑ĕre
puțin < *pūtīnus, ‑a, ‑um
putrid < putrĭdus, ‑a, ‑um
răcoari
ramură < *ramūla, ‑am
roș < rōscus, ‑a, ‑um
runc < averunco, ‑are
rușine < rosinus, ‑a, ‑um
să < se
sănătos < *sanĭtosus, ‑a, ‑um
sărbătoari
scurt
scutur
și < sic
singur < sĭngūlus, ‑a, ‑um
spel
spic < spīcum
spun < expono, ‑ĕre
spin < spīnus, ‑um
știu < scio, ‑īre
strig < *strīgo, ‑are
sud < exsūdo, ‑are
suflet < suflĭtus
supțăsoară < sub subala
surup < *sub‑rūpo, ‑are
țeapă < caepa, ‑am
totdeauna
trec < traicio, ‑ĕre
tunțea < ad‑tunc‑ce
ud < udo, ‑are
unt < unctum
licșor < levis, ‑e + (u)șor
uspeț < hospĭtium
viață < vivitia
vindic < vĭndĭco, ‑are
vărtos < virtuosus, ‑a, ‑um
vis < vīsum
vinăt < vĕnĕtus, ‑a, ‑um
vut (avut)
zbor < *ex‑volo, ‑are

Dintre acestea, următoarele se găsesc numai în limba română sau sunt mai rari în limbile romanice, și ca atare există și în dialectul meglenoromân: alb, alghină, am, părțos, ạntreb, bisearică, cǫntic, crătšun, criștin, cufurì, dispic, durmites, frimin, ful or, fur, i̯ed, jutor, l’ert, ling, lingură, luțǫl, mărdzeau̯ă, measă, niști, niscai, niscăt, oaie, priamnu, putrid, ramură, știu, sud, supțăsoară, surup, țeapă, trec, ud, uspeț, vinăt, vis[6].

Următoarele arată derivațiuni sau formațiuni de cuvinte cari sunt proprii limbii românești; ele sunt importante pentru dovedirea unității dialectelor: ạnsor, astăz, az s. as, bureati, cat, cola, cufurì, cul’b, cuțǫ’t, tšinușă, dicǫt, dimineața, diparti, foamiti, frunză, lumină, l’urea, mic, mintšună, mǫnă, nalt, nucă, sănătos, sărbătoari, scurt, scutur, spel, spic, spun, strig, suflit, totdi̯auna, tunțea, l’icșor, vi̯ață, vărtos, zbor.

De aceeaș însemnătate sunt și următoarele care arată o desvoltare a înțelesului deosebită de aceea care se întâlnește la celelalte limbi romanice: bărbat, bucată, carte, curat, curǫn, drac, duc, falcă, feată, fitšor, gură, inimă, joc, la, leau, lucrez, lucru, lumi, mare, măseau̯ă, merg, mic, nibun, ‑or, pitšor, plec, puțǫn, roș, runc, rușini, să (si), sănătos, sărbătoari, și, singur, spun, suflit, totdi̯auna, unt, vindic, vut (bogat).

Trecând la terminologia creștină, vom vedeà că aproape toată se păstrează intactă. Astfel avem:

bisearică < basĭlĭca, ‑am
crătšun < calatio, ‑onem
sărbătoari
duminică < domĭnĭca(dies)
altar < altarium
bátiz < baptĭzo, ‑are
criștin < christianus, ‑a, ‑um
cruți < crux, ‑ucem
cuminic < commĭnĭco, ‑are
domn < dominus
picat < peccatum
păresiń < qua(d)ra(g)esĭma
pașt < paschae
prift < prĕbĭter, ‑t(e)rum
rugătšuni < rogatio, ‑ōnem
rog < rogo, ‑are
mi ạncl’in < (in)clino, ‑are

Dintre celelalte cuvinte care se găsesc în dialectul dacoromân, lipsesc următoarele: dumnezeu, fiind înlocuit prin domn. Judecând însă după derivatul dumnizes «dumnezeesc», pierderea primitivului trebuie să se fi întâmplat în sânul dialectului; zău lipsește atât ca substantiv cât și ca expresie în formule de jurământ. In cazul din urmă, se întrebuințează pri domnu și, mai puțin întrebuințat, pri țista domn s. pri un domn. Cuvântul lipsește și în dialectul aromân. Acì se aude numai cu dumnidză și pare a fi, ca alcătuire, acelaș cu grecescul μὰ τὸν Θεὸν. In afară de acestea, mai lipsesc: înger pentru care avem anghil, împrumut nou din limba greacă, ca în dialectul arom. (anghelu̯); martur pentru care avem atât în megl. cât și în arom. n.‑grecescul martir; lege și credință sunt înlocuite prin veră (bg. vĕra), în arom. numai la Aromânii din Albania leadze, încolo piste (< πίστις). Tot printre termenii religioși care lipsesc pot fi socotiți și: ajun, cumând s. comând, ca verb și subst., îndreà (< (sanct‑)Andreas), priveghiu, tâmplă (< templum s. pl. templa cf. Puș. EW. 1731), vărgură, etc.

Dintre termenii latini pentru însemnarea sărbătorilor avem: crătšun, pașt (paștu), sămdžorz, stămăria, sămedru, sămtodre și rusal’; acesta din urmă, împreună cu forma aromână arusal’e derivă direct din forma latină rosalia și nici de cum din slav роусалнꙗ.

Trecând la cuvintele profane moștenite din limba latină, vom vedeà că și dintre acestea cele mai multe s’au păstrat:

ạncǫnt < incanto, ‑are
discǫnt < *dĭs‑canto, ‑are
blastim < *blastemo, ‑are
drac < draco
murmint < monumentum
zǫnă < diana, ‑am (?)
pimint < pavimentum
țară < terra, ‑am

Dintre acestea, pimint lipsește din dialectul aromân, iar zǫnă se găsește și în limba albaneză (cf. E. Cozzi, Credenze e supertizioni nelle Montagne dell’ Albania în «Anthropos» ap. Ind. Jahrb. IV B. 1916, p. 100), ceeace dovedește că cuvântul a fost răspândit odată în întreaga Peninsula Balcanică română.

***

In ce privește comunitatea elementului latin din dialectul meglenit și celelalte dialecte, observăm că cele mai multe cuvinte comune le are cu dialectul dacoromân, mult mai puține cu dialectul aromân și șì mai puține cu cel istroromân.

1. Cuvinte comune cu dialectul dacor, care nu există în dialectele aromân și istror.:
al di al de
ạnfrunzǫs înfrunzesc
ạnțileg înțeleg
ạmpirāt împărat
ascut ascut
beat beat
beată bată
boș, boași boș, boașe
cat cat
cărnat cărnat
cǫntu s. cânt s.
crieł creier
cucă (?) cucă «deal»
cuti cute
des des
dispic despic
dor durez
faric ferec
frig frig
flamund flămând
floari floare
frigur friguri
furnigar furnigar
gaură gaură
i̯undi unde
izvint zvânt
izvintur vântur
jungl’u junghiu
jur jur
jurămint jurământ
laur laur
mai̯ mai
mǫnic mânec
mastic mestec
mint mint
migl’ină neghină
mucos mucos

nalbă nalbă
nas nas
negru negru
nigres înegresc
nigreață negreață
nimea, nimini nime(ni)
pălăumbră porumbă
papră papură
peati pată
piduțǫl păducel
pimint pământ
rădic, ardic rădic
ramă, ramură ramură
roată roată
rost rost
rugătšuni rugăciune
rugămint rugământ
șa așa
sălbatic sălbatec
sărut sărut
schimb schimb
sirbes șerbesc
spurc spurc
țerc cerc
tindecl’ă tindeche
ți̯st țâst
tăntu atât
timp timp
ulm ulm
untură untură
uțid ucid
virgat vărgat
vită vită
viță viță

Dintre acestea, forma ascut se întrebuințează numai ca adjectiv verbal: scuțǫt «ascuțit». Pentru des < de(n)sus nu există în dialectul aromân ndes, cum se dă în Puș. EW. 504 și de aicì la CDDE, 485. Forma ndes-ndisure însemnează numai «îndes». Frig se aude rar în arom., iar friguri deloc; tot așà de rar este și floare. Pentru țerc în arom. se întrebuințează țercl’u. Forma pimint se aude în arom. numai în expresia ań urdzeaște a pimintu «miroase a pământ» (cf. Dalametra). Pentru timp avem în arom. numai derivatul timpuriu în: ńel timpuriu. Forma untură nu este cunoscută în arom.; în locul ei se întrebuințează usăndză; totuș, Weigand o dă pentru Epir și nu este exclus ca ea să existe. Tot Weigand dă și tsid pentru ucid.

2. Cuvinte comune cu dialectul aromân, care nu există în dialectele dacor. și istror.:

u̯a ar au̯a aici
apir ” apir se face ziua
aură ” avră răcoare
căloari ” căroare căldură
căprină ” căprină lână de capră
căstǫń ” căstâńu castan
căstǫńă ” căstâńe castană
cățǫn ” cățân strachină
ic ” h’ic smochin
ică ” h’ică smochină
mes ” mes lună
săriń ” sărińe locul unde se dă sare la vite
spridžur ” spridžur mă jur
surin ” surin loc expus la soare
turtură ” turtură turtureà

Dintre acestea u̯a, ar. au̯a se întâlnește și în dialectul dacor. sub forma auace (cf. arom. auațe) și istror. ăts. Deasemenea cățǫn ar. cățân există și în dacoromâna ca nume de munte: Cățîn (Puș. EW. 318).

3. Cuvinte comune cu dialectul istroromân care nu se găsesc în dialectele dacor. și aromân:

scand istror. scǫnd scaun

4. Cuvinte comune cu dialectele istroromân și dacor. care nu există în dialectul aromân:

altar altǫr altar
ạnțert țertu cert
ạnțileg anțeleg înțeleg
bitǫrn betăr bătrân
boș boș boș, boașe
cul’b cul’b cuib
domn domn domn
mănānc marancu mănânc
scand scǫnd scaun
sătul sătu sătul
tšur tšur ciur
uțid utšid ucid

Dintre aceste, bitǫrn și sătul există și în dialectul aromân, însă cu întrebuințare foarte rară. Domnu n’are înțelesul de D‑zeu, ca în megl. și istroromâna.

Din această mică comparație a elementului latin în cele patru dialecte, reiese că dialectul meglenit, în ce privește comunitatea elementului latin, se apropie în primul rând de dialectul dacoromân; după aceea de cel aromân și mai puțin de cel istroromân. In schimb, cu acest din urmă dialect, în care, de bună seamă foarte mult din elementul latin comun cu acela din dialectul meglenoromân s’a pierdut, are comun un mic număr de cuvinte care se regăsesc și în dialectul dacoromân, însă care lipsesc în dialectul aromân.

De sigur, însă, că această apropiere a dialectului meglenor. de cel dacor. este relativă, dacă vom căută să ținem seamă de acelaș raport care există între dialectul aromân și cel dacoromân. In privința aceasta, elementul comun între aceste două dialecte este mult mai numeros, decât acela dintre dialectul megl. și dacoromân.

Iată cuvintele comune între dialectul aromân și dacor. care nu există în dialectul meglenoromân. Acì dau numai cuvintele care se cuprind între literile a și f.:

abure abure
acoapir acopăr
adastu adast
dineavra adineaori
agurliu agur
albastru albastru
amăreață amăreață
mănar amnar
amurțăscu amorțesc
alin anin
apăr apăr
apătos apătos
apuc apuc
apun apun
arină arină
arinos arinos
armu «ciosvârtă» arm
armă armă
așcl’ez așchiez
aestu ăsta
asurdzăscu asurzesc
ahăt, (ahăntu, ahtăntu) atăta
auș auș (aușel)
balțu balț
mbișic vb. bășic vb.
bătal’e (bătańe) bătaie
birbicar berbecar
boațe boace
broatic broatec
brumar brumar
bucată bucată
călcătură călcătură
căldură căldură
cale cale
canură (cănoară) canură
căpățănă căpățână
căpățân (de usturoiu) căpățân
caprioară (curșută) căprioară
cărăbuș cărăbuș
cărare cărare
cărbunar cărbunar
cărnos cărnos
cănut cărunt
cășar cășar
țeară ceară
țilar celar
țer (arbore) cer
cățăl (usturoiu) cățel
țirțel cercel
anțernu cern
călpitor, cărp‑, crăp‑ cărpător
coațin coacin
curnut cornut
crăpitură, cripi‑ crăpătură
curcubetă curcubetă
cucută cucută
culeg culeg

cupă cupă
curte curte
cusutură cusătură
cutedzu̯ cutez
cutreambur cutremur
deadzir (dzeadzir) deger
dińic dumic
dipărtedz depărtez
dipun depun
discalțu descalț
discoapir descopăr
disculțu desculț
dișertu deșert
disńerdu desmierd
doamnă doamnă
dumnidzău dumnezeu
fărinar fărinar
fărinos făinos
fet s. făt s.
afet vb. făt vb.
favru faur
flivar făurar
fireastă fereastră
h’ară fiară
h’il’astru fiastru
h’icat ficat
h’are fiere
h’il’in fin
h’avră fior
flamură flamură
floc floc
flueară fluer
flitură (flutur) fluture
flutur vb. flutur vb.
foame foame
foamită foamete
frăpsinet frăsinet
friptură friptură
fuldzir vb. fulger vb.
furtu furt
fusar etc. etc. fusar etc. etc.

Dialectul meglenit, izolat de restul limbii române, a păstrat unele cuvinte de origine latină care s’au pierdut în celelalte dialecte. Dintre acestea însemnăm următoarele:

căldaru < caldarium
corp < corpus
dărtoari < dolatoria, ‑am
muntur < *mūtulus, ‑a, ‑um
nui̯b < *in‑obvio, ‑are (și în istr.)
piduriță < pedūlis, ‑e
pricur < per‑colo,‑are
pril’ < *Arilius, ‑um
poteț < pottum
ramă < *rama‑am (?)
urdin < ordo, ‑ĭnem

 
3. Elementul albanez[7].


Elementul albanez din dialectul meglenoromân este relativ redus, față de acelaș element din dialectele dacoromân și aromân. Comparat cu elementul din aceste două dialecte, idiomului meglenit îi lipsesc foarte multe cuvinte din împrumuturile vechi, care mai există astăzi numai în dialectul dacoromân și tot așà de multe din împrumuturile mai nouă, care se găsesc în număr destul de mare în dialectul aromân. Pentru acestea din urmă se poate spune, de la început, că dialectul meglenit nu le‑a avut niciodată, din cauza lipsei de contact între Meglenoromâni și Albanezi, fie chiar prin intermediul Aromânilor; iar pentru cele dintâiu trebuie stabilit dacă le‑a avut odată și numai pe urmă le‑a pierdut, sau nu le‑a avut deloc, mai ales că ele nu se găsesc nici în dialectul aromân.

In elementul albanez am trecut nu numai cuvintele a căror derivațiune nu prezintă nici o greutate, dar și pe acelea care se aseamănă cu corespunzătoarele lor din limba albaneză și pentru care, de obiceiu, se presupune un prototip comun pentru amândouă limbile.

Dintre acestea avem mai întâiu cuvintele care se refere la:

1. Arbori și plante: brad (cf. alb. breδ); curpăn (cf. alb. kul’pεn Zfrph. XXXVIII, 393, kul’pεr. G. Meyer, AW. 213); *mugur, numai în derivatul ạnmugur vb = încep să înfloresc, dau în boboci, în muguri: Ca ișǫră nafară, cǫn si pucătară la viță, ia‑u ạnmugurǫtă «când ieșiră afară, când se uitară puțin la viță, uite‑o îmbobocită» 9/31 (alb. muguł, G. Meyer, AW. 288); sǫmburi (alb. Θombułε, la Cavallioti sumbul’. G. Meyer AW. 92). Tot acì aparține și cupatš din care avem derivatele cupătšină, cupătšǫlnic (alb. kopatš «Baumstumpf, Block» G. Meyer AW. 198).

2. Viețuitoare: mǫnz (cf. alb. mεs. «männliches Füllen von Pferd und Esel»). După Pușcariu (Lateinisches ti̯ u. ki̯ în Iahresb. XI, p. 51) cuvântul s’ar reduce la un prototip *mandius, cu înțelesul fundamental «Junge eines kauenden Haustieres» mai ales că extensiunea geografică a cuvântului nu se mărginește numai în Dacia și Iliria, ci trece și în domeniul romanic de vest. Oricare ar fi originea, cuvântul românesc nu poate fi despărțit de forma albaneză (Vezi și Zfrph. XXXVIII, p. 394); murg «de coloare neagră» p. ext. despre vite și în special despre câini de coloare închisă; Murdži nostru la tăltšǫră ăn gărnișoară «pe Murgea (nume de câine) al nostru l‑au ucis în porumbiște» (cf. alb. murk). Se pare că cuvântul din limba română a trecut în limba albaneză; șăprătcă «șarpe, năpârcă» Niști fitšor tăltšau̯ ună șăprătcă «niște băeți omorau o năpârcă» 1/53 cf. 2/53 (cf. alb. nepɛrkε, la Cavallioti nepɛrtkε, iar în arom. năpărtică) sub influența lui șarpi (cf. § 29); strepiz «strepede, vierme de brânză, vierme ce se face în lapte și‑l acrește; derivat: stripijǫs vb. îmi strepezesc dinții mâncând fructe acre (cf. alb. štrep «Wurm, made» G. Meyer AW. 137); căpușă (alb. kεpušε. G. Meyer AW. 188). Tot acì aparțin și împrumuturile mai nouă; bibă «carne», la început «carne de rață». Cuvântul este răspândit în toată Peninsula Balcanică (alb. bibε Truthenne, junger wasservogel; bg. biba Ente, Truthenne etc. cf., G. Meyer AW. 34). Cuvântul există și la Aromâni cu înțelesul de rață; daș (arom. mânar) «miel de casă» (alb. daš pl. dēš Widder, Schafbock. Weigand, Albanesich‑deutsches Wöterbuch, p. 11; G. Meyer, AW. 62).

3. Termeni ciobănești: bască «bucata de lână ce rămâne la tunsul unei oi»: ună bască di lǫnă neagră 5/61 (cf. alb. baskε «Fliess» G. Meyer. AW. 28); bardză «nume de capră» ca: neagra, rusa, siva, etc., la început din capră bardză cf. arom. bardzu, ‑ă adj.: mulă bardză «catâr bălan» (alb. bard «alb»); baligă cu derivatul ạmbalig vb. (cf. alb. bag’ε și bagεl’ε din bal’εgε. G. Meyer AW. 23); sterp adj.; derivate: stearpă oaie stearpă care nu dă lapte, în opoziție cu mlazniță oaie care dă lapte: Du‑ti tu cu mlaznițili, ca s‑mi duc i̯o cu sterpili 10/3; stirpar și stărpar, stirpes, stirpitšuni (cf. alb. šterpe G. Meyer AW. 417); stăpǫn (alb. stopàn). Cuvântul există în bg. stopan și stopanin (vsl.) sârb. stopanin, însă acestea întâmpină greutăți formale pentru cuvântul românesc; (Vezi Barić H., Albanorumänische Studien, I Teil, Sarajevo, 1919, p. 93 și Dacoromania. I, p. 508), de aceea G. Giuglea îl derivă din lat. stipanus din stĭps, ‑is «petite piece de monnaie, cotisation, tribut». (Dacoromania III, p. 610 și urm.); strungă «Târlă» Si‑ń dar u̯a strunga ăn drum «o să‑mi fac strunga aici în drum» 3 51 (cf. alb. štrungε). Despre originea acestui cuvânt vezi tot expunerile lui G. Giuglea, Cuvinte și lucruri în Dacoromania, II, p. 327 și urm.; țap (cf. alb. tsap. G. Meyer AW. 387; Barić o. c. 104 și Zfrph. XXXVIII, p. 408). Acum în urmă, O. Densusianu vrea să‑l derive din iranică (cf. Grai și Suflet, I, p. 242), o încercare făcută mai de mult, după cum am arătat în studiul meu Raporturile albano‑române, p. 551, de Vasmer și Roswadowski; urdă (cf. alb. urδε «brânză» care este un împrumut nou din dialectul aromân. Tot acì aparține, ca chestiune de apropiere, și cuvântul batš, despre a cărui răspândire vezi Pușcariu, Dicț. Limb. Rom. a. T. I, p. 409, care se regăsește și în alb. bats «älterer Bruder, Gesselle» G. Meyer, AW. 29 cf. Barić o. c. p. 2 și Zfrph. XXXVIII, p. 390.

4. Corpul omului și părțile lui: buză; derivat: nabuzǫs «mă busumflu» (cf. alb. buzε Lippe; Spitze Rand, Schnabel eines Gefässes; Mundart. G. Meyer, AW. 57); cocă «cap» numai în batjocură. (Alb. kokε G. Meyer, AW. 165); gușă, (cf. alb. guš «Hals» G. Meyer, AW. 135). Se pare că forma alb. cste de origine română; derivatul meglenit gușnes «iau pe cineva de gușă, îmbrățișez» derivă din aor. bulgar gušnach de la guša-gušam id.

5. Imbrăcăminte: brǫn se aduce în legătură cu alb. bres-brezi, a cărui etimologie nu este clară; cătšuu̯ă. Cuvântul, după cum se știe, este răspândit în toate limbile balcanice. Pușcariu (EW. 248) îl derivă din *catteula, ‑am de la *cattea «pisică». In cazul acesta, forma albaneză kεsul’ε «Mütze» socotită ca un împrumut din limba română, ar rămâne neexplicată și totuș ea trebuie pusă în legătură cu cuvântul românesc.

6. Nume de înrudire: cupilaș (din copil + ‑aș) «copil» (Unā l’ă turiră tătšunil’, și fęsiră doi̯ cupilaș ăn fustani 17/29); «tânăr de la 15 ani în sus, tânăr bun de însurat, mire». (Cupilașu nu va si culcă cu i̯a 22/94). In alb. kopil’ însemnează «slugă» (fem. kopil’e slujnică) «om tânăr și bastard». Ințelesul al doilea coincide cu acela din dialectul megl., iar al treilea cu singurul înțeles pe care‑l are cuvântul în dialectul aromân copil și cochiu «copil din flori», înțeles care se întâlnește și în limba bulgară. Este unul dintre cuvintele răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică (cf. Berneker SEW. 564), eu originea încă nelămurită; moș «om în vârstă, bătrân și moș» nou masculin refăcut din moașă «bătrână» și acesta din alb. moșe (vezi Observ. ad. § 35—41).

7. Cuvinte cu diferite însemnări: bucur vb.; derivate: bucuros, ‑oasă, bucuril’ă, ză‑bucur vb. (cf. alb. bukurε «frumos». G. Meyer AW. 52); codru «plăcintă preparată cu legume; partea satului unde se strâng sătenii; (rar, în Liumnița) pădure; nume de localități: Codru‑nalt (Liumnița), Codru‑negru (Oșani)». Se aduce în legătură cu alb, kodrɛ. «Hügel» G. Meyer AW. 193. Se pare că cuvântul albanez derivă din limba română. (Vezi mai pe larg Dacoromania I, p. 509); cuu̯ă «coajă»; cuu̯ă di pimint «coaja pământului» 553, cf. și 4/82 (alb. kua «Rinde des Brotes» scut. «Schale», etc. G. Meyer, AW. 209); florcă (< fluărcă < fluercă < fluer + ‑că) întrebuințat numai în Țărnareca, frieł mai rar, sfrui̯ali la Huma. (cf. alb. fl’oere, fl’ojere. Vezi mai pe larg despre acest cuvânt Observ. ad. § 35—41); groapă, derivate: grupiști, a̯ngrop, dizgrop, niduangrupat adj. «neîngropat peste tot» 14/84 (alb. gropε G. Meyer AW. 131); peatic «petec» și «scutec»: Anfaș ǫ pija ăn peatiți înfășè pruncul în «scutece» (cf. alb. petkε). Derivația lui dintr’o formă *pitt‑icus dată de Candrea (Conv. Lit. 38, 874) nu este admisă de autor in CDDE.; scrum. S‑la arzu ăn furnă, di cu scrum treați «să‑l ard în cuptor și cu scrum se vindecă». 16/56 (cf. alb. škrump, G. Meyer AW. 409; despre legătura lui cu forma cumană kurum, cf. Dens. H. l. r. I 383. Intrucât însă cuvântul există și la Aromâni, prezența lui în limba română și alb. trebuie să fie înainte de influența cumană; spuză (și spruză), (alb. špuzɛ G. Meyer AW. 415); Tot acì aparțin și: gard (cf. alb. garδ, cu aceeaș însemnare din limba română și spre deosebire de formele bulg. sârb. grad «cetate, oraș, grădină, cf. Zfrph. XXXVIII, 390); cătun «comună, sat» (cf. alb. katunt‑di «Gebiet, Stadt, Dorf» G. Meyer AW. 183). Despre originea cuvântului, vezi Dacoromania I p. 476; jumitati (alb. g’ümes cf. Miklosich, Beiträge, II, 12); potš «ulcior» (alb. pots «irdener Topf, Flaschenkürbis» G. Meyer, AW. 350).


4. Elementul bizantin și neogrec.


Elementul străin cel mai puțin numeros, după cel albanez, care a influențat dialectul meglenit este elementul grec. Cu multă greutate se poate face o deosebire între elementul vechiu grecesc: bizantin sau medio‑grec, și între cuvintele mai nouă pătrunse în dialect. Pentru a face această deosebire, drumul cel mai sigur ar fi acela de a grupà dintr’o parte, puținele cuvinte care se găsesc și în dialectul dacoromân, acestea ar fi să reprezinte elementul bizantin sau mediogrec, iar, din altă parte, restul cuvintelor grecești, și acestea, care ar aveà aceeaș însemnare cu corespunzătoarele lor din limba greacă, ar fi cuvintele nouă intrare în dialect. Cum însă cea mai mare parte din aceste cuvinte se găsesc și în limba bulgară, cu o întrebuințare tot așa de frecventă ca și în limba română, n’ar fi deloc cu neputință ca aceste cuvinte să fi intrat și prin intermediul limbii bulgare, lucru care, de altfel, s’ar putea admite și pentru uncle cuvinte din dialectul dacoromân. In cele ce urmează voiu da mai întâiu puținele forme care se găsesc în dialectele dacoromân și aromân, lipsind din limba bulgară: frică (φρίϰη) cu derivatele ạnfric (refl.) mă speriu, mi‑e frică și ạnfrichez (i̯eł tumția si’nfrichizǫ 6/77); cuvântul există și în alb. frikε; nafură (ἀναφορά), astăzi cu înțelesul de «cerere, petiție»; proaspăt (πρόσφατος) ar. proaspit dacor. proaspăt; cuvântul arată aceeaș disimilare a lui f sub influența lui p inițial, ceeace dovedește că a intrat în limbă înainte de despărțirea dialectelor. Forma megl. se apropie mai mult de cea dacor. prin păstrarea lui a neaccentuat din silaba finală. In dialectul aromân avem i pentru ă; scafă (σϰάφη), ca înțeles, cuvântul se apropie de forma aromână. In amândouă dialectele însemnează numai «pahar», înțeles care lipsește din greaca modernă. Deasemenea și ca întrebuințare cuvântul este răspândit peste tot în aromână și meglenoromână, pe când în dacoromână este cunoscut numai în Moldova, cu înțelesul «strachină de lemn»; traistur (τάγιστρον) arom. trastu, dacor. traistă. Forma megl. arată mai mare apropiere de cea dacoromână. In Nordul Macedoniei se aude și treastu (ca freate, preaș pentru frate, praș).

In afară de aceste patru cuvinte vechi, care pot fi considerate ca împrumuturi directe din limba bizantină sau medio‑greacă, mai vin următoarele, care, deși se găsesc și în dialectul dacoromân și aromân și, prin urmare, ar puteà fi considerate tot ca împrumuturi vechi, însă fiindcă există și în celelalte limbi balcanice, mai ales în limba bulgară, ele ar fi putut pătrunde în dialect și prin aceasta limbă: argat (ἀργάτης) arom. arγat, dacor. argat (bulg. argat, sârb. argatin); aspră (ἄσπρον) arom. aspru, dacor. aspră (bulg. aspra, sârb. aspra, jaspra) cf. G. Meyer AW. 18, N. S. III 13 și Pușcariu, Dicț. Limb. Rom. T. I 319); cămilă (ϰαμήλα) arom., dacor. id. (bg. kamíla sârbă kamila); chirămidă (ϰεραμίδα) dacor. cărămidă. In arom. cuvântul se pronunț. tšur(u)ńidă. Trecerea lui kε în tše < tšu a făcut pe Papahagi (Scr. Arom., p. 206) să creadă că «cuvântul este de mai mult intrat în limbă».

De fapt în aromână cuvântul vine din forma sârbă ćeremida, care a trecut și la Albanezi în dialectul scutarin tšeremidε, și de unde l‑ar fi putut aveà și Aromânii (cf. G. Meyer, AW. 223 și mai ales Densusianu, H. l. r. I 321); cundil’ (ϰονδύλι), arom. cundil’u̯, dacor. condeiu (in mbg. kondil’); disagă (cu plur, regulat disǫz ca și în arom. disagă-disădz; cf. dacor. desagi, cu a netrecut în ă), din δισάϰϰι m.‑gr. δισάϰϰιον. In bulg. și mai ales în mbg. cuvântul există sub două forme; bisagi și disagi (Despre diferitele forme ale cuvântului și răspândirea lui din prototipul latin bisaccium, din care fr. bissac, etc., cf. G, Meyer, NS. III, p. 15 și în urmă Boracker SEW. p. 57); eftin (εὐθηνός) arom. dacor. eftin. Cuvântul există și în bg. eftin, sârb. ieftin; guridă (ἀγουρίδα) arom. aγuridă, dacor. aguridă, cf. bg., sarb; jagorida; miruses (μυρίζομαι) arom. ańurdzescu dacor. miros. Formele megl. și decor. derivă mai de grabă din vsl. (миросати); forma aromână din (μυρίζω), influențat, în ce privește palatalizarea lui mi‑ inițial neaccentuat, de ańurizmă «miros» din (μύρισμα), (cf. dacor. mireasmă, bulg. mirizma «miros») care trebuie să fie relativ veche, din cauza lui μυ > ńu pentru ńi, dacă nu s’ar găsì și în grecește sub această formă; timeal’ă (θεμέλιον), forma plur. de la sing. timel’ neîntrebuințat; arom. timel’u̯ dacor. temeiu, Cuvântul există și în vsl. (темель), bg., temél, etc., tigańă (τηγάνι), arom. tiγane, dacor. tigaie, cf. vsl. (тиганъ), bg., sârb. tigan, alb. tigan (G. Meyre, AW. 430); văpses (βάπτω), arom. văpsescu, dacor. vopsesc, cf. vsl. (вапьсати) și bg. vapsuvam.

Restul cuvintelor de origine greacă, vreo optzeci la număr, dintre care uncle sunt nouă de tot, altele mai vechi, au intrat prin intermediul limbilor balcanice, în special limba bulgară sau prin dialectul aromânesc; foarte puține direct. Dintre acestea vom lăsà să urmeze mai întâiu cuvintele care se găsesc în aromână și lipsesc în limba bulgară: acsen (ξένος), arom. id «străin»; anghil (ἄγγελος), cu derivatul ạnghiluses vb. «speriu pe cineva pe neașteptate», arom. anghelu̯ «înger»; ạngunises (ἀγωνίζομαι) și zăngunises «mă pripesc», arom. aγuńusescu «mă grăbesc»; băbuchi (μπουμποῦϰι). arom. bubuche «mugur, boboc»; căcărască (ϰαραϰάξα < turc. karagatše > bg. karagačka) arom. caracacsă «caragace, coțofană»; călises (ϰαλῶ) «invit»; cărul’, la Oșani: cărălus, cărluș, cărlăuș (ϰαροῦλι), arom. cărul’ «scripete, mosor»; cărfii̯ă (ϰαρφί) arom. cărfiță (cf. dacor. cărfiță) «cuiu»; cati (ϰάθε), arom. caθe «fiecare, orice»; cuprǫiă (ϰοπριά), arom. cuprie «gunoiu»; drămoń (δρομόνι), arom. dirmońu «dârmon»; duchimises (δοϰιμάζω) arom. δuchimâsescu «observ»; furisit (de la furises < ἀφορίζω) afurisescu dacor. id., ghi̯afur (διάφορο) arom. diafur «folos»; ghi̯asmă (ἁγίασμα), arom. ayazmă «aghiasmă»; lăcses (ἀλλάσσω), arom. alăcsescu «schimb, premenesc»; lămărină (λαμαρίνα), arom. lămărină «tinicheà neagră»; măntari (μανιτάρι), «ciuperci, mânătărci»; mulă (μούλα G. Meyer, NS III p. 45), arom. mulă și mulare (< μουλάρι) «catâr»; (Dacoromania III, 843); nătinusit de la tinuses (τιμῶ), arom. tińisescu «cinstesc, ndiples (διπλώνω), arom. nduplisescu «îndoesc, pun bine»; para (πάρα), arom. para «prea»; părnar (πουρνάρι), arom. părnare «arbust spinos» se întrebuințează la aprinderea cuptoarelor; păspal’ vb. (πασπαλίζω), arom. pispilescu «presar»; peză (παίζο), arom. peză «bătaie de joc, râs»; pidipses (παιδεύομαι), arom. pidipsescu «chinuesc»; pipoń pl. pipoańă (πεπόνι), arom. pipoń «pepene»; primătii̯ă (πραγματεία), arom. părmătie «marfă»; proată (πρῶτα), arom. protă «mai întâiu»; remă (ρεῦμα), arom. remă «guturaiu»; savin (σάβανον), derivat: săvănises «îngălbenesc, mă fac galben ca ceara», arom. savan «giulgiu»; scul’o (σχολεῖον), arom. scul’o și sculie «școală»; sinfadă (συννυφάδα), «cumnată»; sinor (σύνορον), arom. sinor «graniță»; sistră (ξύστρα), arom. csistră «răzătoare»; staidă (σταφίδα), arom. stah’idă «stafidă»; staii̯ă (στοιχειό), arom. stih’ie (și stih’i̯ó), «stafie»; stifă (στῖφος), arom. stifă «grămadă, adunătură»; sucardi (σωϰάρδι cf. Bogrea DR. I 280) «sarică» tăcses (τάζω), arom. tăcsescu «făgăduesc»; țărui (τσαροῦχι), arom. țăruh’e «opinci»; țimbidi (τσιμπίδι), arom. țimbidă «furculiță»; tińiă (τιμή) arom. tińie «cinste»; unuzescu (ὁμοιάζω), arom. undzescu «seamăn cuiva», etc.

Următoarele se găsesc și în limba bulgară: aftăses (φθάνω), bulg. ftas(u)vam (pe langa stigam «ajung, sosesc») «sosesc»; arises (ἀρίζω s. ἀρέσϰω aor. ἄρεσα), arom. arisescu bg. aresvam (haresvam) «plac»; aschitii̯ă (ἀσϰητής), arom. ascheti, bg. aschet «ascet»; avlii̯ă (αὐλή), arom. avlie, mbg. avlija «curte, casă palat»; călămar (ϰαλαμάρι), arom. călimare, bg. kalamar «călimară»; bucă (μποῦϰα), «deschizătură, gura unui canal» (în bulg. lipsește); căndises (ϰαντίζω din turc.), arom. căndisescu, bg. kandisvam «sunt de acecaș părere, înduplec pe cineva să primească ceva»; chicăses (ἀπειϰάζω), arom. achicăsescu, mbg. apikasvam «pricep, înțeleg»; chinises (ϰινῶ aor. ἐϰίνησα), nu de la (ϰυνηγῶ), cum dă Tiktin, (Rumänisches Elementarbuch p. 225), arom. închisescu, bg. kinisvam «pornesc, mă pun pe drum»; cății̯ă (ϰατσί), arom. căție, bg. katzija, alb. katsi, katsijε «lopățică de fier, vătraiu» (cf. Puș. EW. 320); chiratà (ϰερατᾶς), arom. cherătă bg., turc. keratà «Schuft»; chirdises (ϰερδίζω), arom. nchirdisescu, bg. kerdosvam «câștig» (în arom. și bg. înțelesurile se deosebesc puțin); martir (μάρτυρας), arom. martur, bg. martir «martor»; mistrie (μυστρί), arom. mistrie, bg. mistrija; natimă (ἀνάθημα), arom. anaΘima, bg. anatema «anatemă»; pănăghir (πανηγύρι) arom. pănăghir bg. pana(g)ir «târg», picăses v. chicăses; pirustii̯ă (πυροστιὰ), arom. pirustie, bg. pirostija «pirostrii», pitrup (ἐπίτροπος), arom. ipitrop, bg. epitrop, pricupțes (προϰόπτω), arom. prucupsescu, mbg. prokopsvam «pricopsesc»; psăles (ψάλλω), arom. psăltisescu (< psaltu < (ψάλτης), bg. psalam și psaluvam cânt (despre cântăreții de la biserică); tălaz (θάλασσα), arom. bg. «talaz»; trindafil (τρανταφύλλο), arom. trandafil, bg. trandafil «trandafir»; vlăstar (Βλαστάρι), arom. vlăstar, bg. vlastar; cloță (ϰλότζος) derivat: cluțăi̯es «dau cu piciorul», arom. cloță (și scloță din care cluțuesc și scluțuesc), bg. kl’otza (și mbg. sklotza) «lovitură de picior» (cf. G. Meyer NS. III 36); cuclă (ϰοῦϰλα) arom. cuclă, bg. kukla etc. păpușe (cf. ib. 34); cuconă (ϰοϰώνα), arom. cuconă, bg. kokona (cf. Cihac, II 649) «cocoană»; cumat (ϰομμάτι), arom. cumată bg. komat «bucată»; dascăl (δάσϰαλος), arom. dascal bg. dackal; dicses (δέχομαι), arom. dicsescu, bg. deksam «primesc, accept»; lambă, (λάμπα) < it. lampa), arom. lambă, bg. lamba și lampa «lampă»; limońă (λεμόνι), arom. limońe, bg. limon «lămâie»; liturghii̯ă (λειτουργία), arom. liturγie (în bg. numai cu înțelesul de «slujbă bisericească») «prescure» și «serviciu divin»; macar (μαϰάρι), Cuvântul este răspândit în toate limbile balcanice. Despre origina lui orientală cf. G. Meyer AW. 255, etc.

Cu privire la transformările fonetice ce a suferit elementul greces din dialectul meglenit, oricare ar fi filiaițiunea prin care a pătruns, avem de observat următoarele:

In vocalism:

  1. a inițial ncaccentuat cade: guridă, chicăses; însă și: arises, aschitii̯ă.
  2. a protetic în: acsen, aftăses.
  3. a neaccentuat apare ca i în trindafil.
  4. a > ă în proaspăt.
  5. e ncaccentuat trece în i: chirămidă, e inițial cade: pitrup.
  6. o accentuat urmat în silaba următoare de ă trece în oa: proaspăt.
  7. o neaccentuat trece în u: miruses, unuzes, prucupses.
  8. u neaccentuat apare ca ă: băbuchi.

In Consonantism.

  1. δ se pronunță ca d: dicses.
  2. γ se pronunță ca g: gurida, liturghii̯ă ạngunises.
  3. m urmat de i apare palatalizat: tińiă.
  4. m apare ca n în: unuzescu, nătinusit.
  5. h (< χ, φ) urmat de i, se palatilizează și după aceea cade: stăidă, țărui, stăii̯ă.
  6. h > c numai în culeră < χολέρα

In flexiune:

Ca în toate dialectele române (arom. și dacor.) verbele grecești au trecut în dialect prin forma de la aorist: aftăses, chinises, duchimăses, lăcses, pidipses, tăcses, etc.


5. Elementul slav.


Dintre cuvintele străine cari au influențat cel mai mult dialectul meglenoromân, sunt acelea cari au pătruns din vechea limbă slavă și din limba bulgară, mai ales, din dialectul megleno‑bulgar vorbit până în Vodena, pe care noi îl prescurtăm cu mbg. Acestea întrec cuvintele de origine latină și sunt mai numeroase decât cuvintele slave din dialectul dacoromân. In privința aceasta, dialectul meglenoromân se arată mult mai puternic influențat de limba slavă decât chiar dialectul aromân de limba greacă.

Desigur că numărul prea mare al elementelor slave, vechi sau nouă, presupune o conviețuire mai îndelungată a Meglenoromânilor cu Slavii, și mai ales cu Bulgarii, cu care au trăit și trăiesc încă până astăzi, de la despărțirea lor de ceilalți Români. Legăturile dintre Meglenoromâni și Bulgari au fost și mai strânse, mai ales de la năvălirea Turcilor și colonizarea Meglenului cu Turci asiatici. După cum trecerea la islamism a Bulgarilor din Caragiova atrăsese după sine și turcirea Românilor din Nânta, tot așa trecerea la islamism a acestora din urmă ar fi silit și pe Românii din celelalte sate să aibă aceeaș soartă, dacă mulți dintr’ânșii nu s’ar fi refugiat prin satele bulgărești mai îndepărtate, rămânând acolo mai mulți ani dearândul, de unde apoi reîntorcându‑se în vechile lor căminuri, veneau cu limba bulgară bine învățată și cu copiii cari vorbeau numai bulgărește. Tot din vremea aceea trebuie să dateze și stingerea cântecelor românești și înlocuirea lor cu cântece bulgărești.

Presupunem această intensificare a influenții bulgare, că ar fi o urmare a prigonirilor îndreptate pentru convertirea Meglenoromânior, din singura considerațiune că, după cele ce am putut constatà, și Meglenoromânii se arată tot așà de conservativi ca și Aromâni, în ce privește păstrarea și întrebuințarea exclusivă a limbii în vieața din familie. Și la ei factorul principal al acestui conservatism este femeia. Dacă bărbații sunt nevoiți să învețe bulgărește, mai rar turcește, în orașele unde se coboară pentru desfacerea produselor muncii lor, femeia, ocupată cu gospodăria casii și munca câmpului, rămâne acasă și este păstrătoarea limbii și obiceiurilor strămoșești. Numai așà se explică de ce în timpurile din urmă, când prigonirile încetaseră și Meglenoromânii nu mai erau nevoiți să se refugieze în centrele mai mari bulgărești, femeile nu știu aproape deloc bulgărește, iar dintre băieți și fete sunt rari cari cunosc această limbă.

Oricari ar fi cauzele cari au determinat intensificarea sau slăbirea influenții slave asupra dialectului meglenoromân, ținând seama de tot ceeace graiul lor ne înfățișează astăzi ca element în limbă de proveniență slavă, vom face o expunere a acestui element tratându‑l ca și elementul latin, din punctul de vedere: I al lexicului și II al transformărilor lui în dialect.

I. Lexicul slav din dialectul meglenit se înfățișează sub o îndoită formă: o parte care derivă din limba veche slavă și se regăsește și în celelalte dialecte; o altă parte, mult mai numeroasă decât cea dintâiu, care derivă din limba bulgară, și există și în dialectul meglenoromân. Toate formele slave la olaltă și cele vechi ca și cele mai nouă au pătruns în graiul meglenit, înlocuind sau existând alături pe lângă formele latine, pentru exprimarea unor noțiuni din toate domeniurile. Astfel, luând corpul omenesc și părțile lui, vom vedeà că unele denumiri sunt de origine slavă; trup, ubraz, usnă (buză), grătlan (gâtlej), drob (ficat), slăbină (partea dela buric în jos până la încheietura picioarelor, bg. slabina), pusleadic (soarta în care se află fătul născut bg. poslĕdъk), cusiță (cosițe), patiț (cărarea părului mbg. patets). Tot așà la celelalte viețuitoare: mărșă (cadavru), tărbușǫńă (burtă, stomac la animale, bg. tărbuh), jilăndreț (stomacul păsărilor, pipotă, mbg. želudets, bg. želud «stomac»), cupită, cupan, etc. La îmbrăcăminte avem: cujoc, upincă, scorni (cizme), izmeani, etc. Dintre mâncări avem: mandžă (mâncare, bucate; cuvânt italian întrebuințat la Bulgarii din Macedonia pentru i̯astie), băcădarnic (un fel de mămăligă), gabaniță (un fel de plăcintă preparată cu mai multe foi, arom. pituroańe, din bg. guba «foaie de cocă» și ar fi, ca formațiune, identic cu pituroańe dela petură. Alții cred că gabanitsa ar derivà din Ban, ca tsarevitsa din tsar. Cuvântul însă există și în sârbește: gibanitsa (de la gibati «a îndoì») «un fel de plăcintă răsucită». In cazul acesta el trebuie socotit ca un derivat dela acest verb), pituliță (un fel de gogoși), etc. Cuvinte referitoare la termenii de înrudire: dead (moș), babă, tetă (mătușe), chercă (rar, fiică din forma mbg. k’erka), niveastă, tšitša (unchiu, unchiaș), bebi (nene), dodă (termen ce se dă la o soră mai mare cf. țață), nină (mătușe din partea tatălui), pusestrimă (surată), dirvișnic (fărtat din bg. dever «fărtat»), rămasnică (logodnică mbg. ramasnic), etc. Cuvinte referitoare la locuința omului: sobă (cameră), steană (piatră mai mare), prag, tream (tinda casei), ubor (curte), vratnitšcă (ușa mai mică), etc. Pentru termenii religioși avem: Buguridiță (pe lângă Stămăria), cămbană (clopot), cloput, criștinic (fin, din bg. krăstnik, influențat de criștin?), dovnic (duhovnic), duves (spovedesc), maghii̯ă, (farmece), maghi̯esniță (fermecătoare), vrăjal’că (id.), popă, veară (lege, credință), vlădică, vodiță (bobotează), etc.

Insă cele mai multe împrumuturi se constată în domeniul ocupațiunilor omenești. Astfel avem cuvinte cari se refere la diferite instrumente, în special la cele de la arat: raliță s. lariță (plug bg. ralitsa), palișnic (fierul mare bg. palešnik «Pflugschar»), utreș (cuiul de lemn care ține pârvoiul, bg. utriž «Zapfen am vorderen Pflugbaum»), jegli (resteul mbg. žegli), podvărzi (sforile de pe lângă resteu mbg. podvărski), vila (bg. vila) «furcă» (cf. arom. yilă); Alte referitoare la țesut: război, bărdi (brațe, brățare, mănuși), scripeati (scripeț. cf. cărăluș, cărluș, cărul’), privărtal’că (slobozitor), suval’că (suveică), țavi (țeavă), vărtești (vârtelniță), prășlen (greutatea de la capătul de jos al fusului), jiri̯aghi̯ă (măsură de tort lucrat cf. bg. žrĕbii), etc. Foarte multe la diferite scule: mel’ță (aparat pentru curățitul bumbacului, bg. mĕlitza), țesală, cleaști, cl’in, cl’utš (lacăt), coasă, cusor (cosor), cuvalnă (nicovală), dichel (târnăcop cu doi dinți), greblă, lupată, băĺtac (topor s. secure), bradvă (bardă), pirghet (compas), strug (cuțitoiu), trăon (fierăstrău), sfredel, etc.

In domeniul plantelor (pomi, fructe, legume, flori) și al animalelor (pasări, pești, insecte) cuvintele de origine slavă sunt și mai numeroase. Dintre cele dintâiu avem: bujancă (arom. pirpirună, bg. božjanka), busil’oc, buseaĭ (bg. bozĕi), cătšuncă bg. katšunka (șofrănel), călincă (rodie), căpină (mur), caranfil, tšubrică (bg. tšubr, tšubritsa «cimbru»), tšărnitš (dud), tšeclaz (mustățile spicului), cucar (arpagic), corin (rădăcină), crăstăveț, cutšan (cotor), dud, ela (brad), făsul’ (fasole), găduń (gutuiu), gorniț (păr sălbatec), javur (un fel de platan care crește prin văi), jir, lobudă, loznă (viță sălbateca), łubiniță, lușnac, (nucă fără coajă și un fel de pasăre mică: aușel), maslincă (măslin), pălămidă, plod, reapă (morcov), șăfran, șarlagan, slatšcă (plantă), smocf (smochin), steajăr (stejar), știr, tăpolă (pleop), ticvă (dovleac), timinușcă (floare de câmp cu miros de tămâie), urov (măzăriche), uvez, etc., etc. Dintre animale avem cărtał (șoim, vultur), cărtitšoańă, găselniță și căs‑ (omidă), coză (capră), cucot (cocos), cucureati (id.), dănac (vițel de un an), dănatšcă (vițel de un an), ej s. i̯ej (ariciu), glis (limbric), gloabă, gǫscă (gâscă), gănsac, gălup și (gulub), guvidină (carne de bou, derivat de govedo), i̯azuvet (viezure), iribiță (potârniche), jegaviță (urechelniță), jabă (broască), jel’că (broască țestoasă), lisiță (vulpe), mătšoc (pisoiu), misircă (curcă), misircu (curcan), metšcă (ursă), mǫscă (catâr), nivistul’că (nevăstuică), pii̯uveati (lipitoare), rac, scacaleț (lacustă), scovran (mierlă), slaveai̯ (privighetoare), soi̯că (drăpneauă), som (somn, pește), stratšcă (caragață, coțofană), zmeu̯, etc.

In afară de acestea, mai avem și un număr de cuvinte referitoare la pământul și tot ce‑i clădit pe el: breag (înălțătură, ridicătură de pământ), bară (lac, mocirlă), bărlog, colibă, cușară, deal, drum, dupcă (gaură), goră (pădure), i̯asli (iesle), pul’ană (poiană), tǫrlă (târlă), ugor, etc.

La acestea se adaugă și un număr destul de mare de verbe, care toate țin de conjugarea IV; mai multe adjective ca: criv (șchiop), crăstav (rîios), croinic (domestic, blând), div (sălbatec), glupav (prost), itru (șiret), i̯unac (voinic), lesnic (ușurel), loș (bolnav), lud (prost, nebun), l’ut (iute), mił (drag), mǫndru (înțelept, cuminte) etc.; tot atâtea adverbe (pentru care cf. § 127, 128, 129); foarte puține conjuncțiuni, și un număr destul de însemnat de sufixe (cf. § 133) și prefixe (pentru care vezi § 134).

***

Făcând un studiu comparativ asupra elementului slav din dialectele dacoromân, meglenoromân și aromân, vom vedea că în toate dialectele există câte un strat de cuvinte slave de origine mai veche, și un altul de proveniență mai nou, Dintre cuvintele vechi găsim un număr destul de mare care există în câteși trei dialectele. Aceste cuvinte sunt aproape toate împrumutate din limba veche slavă, încă pe când Dacoromânii, Meglenoromânii și Aromânii trăiau laolaltă, și graiul lor nu căpătase coloritul dialectal de mai târziu. Este interesant a ne ocupà de aceste cuvinte, introducând întâiu forma meglenoromână și apoi formele dialectale, spre a urmărì mai de aproape cele dintâiu împrumuturi pe care Străromânii le‑au făcut din limba slavă veche: ạmplites (плетѫ); arom. amplitescu, dacor. împletesc; ạnvăles (валити), arom. nvălescu, dacor. învălesc; ạnvărtes (брътѣти), arom. nvărtescu, dacor. învârtesc; babă (баба), arom., dacor. babă; bańă (банꙗ), arom. bańe, dacor. baie; beał (бѣлъ), arom. bealiș (derivat din beal) «frumușel» (mai ales pentru copii sau mieii albi), dacor. bălan (din băl.); brazdă (бразда) arom., dacor. brazdă; cleaști (клѣштє), arom. cleaște, dacor. clește; cl’in (клинъ), arom. cl’in, dacor. cl’in; clopot (клопотъ), arom. cloput și cluputic, dacor. clopot; coajă (кожа), arom. dacor. coajă; coasă (коса), arom., dacor. coasă; colac (колач), arom. culac, dacor. colac; coș (кошь), arom., dacor. coș; cutšan (sl. kočanj), arom. cutšan, dacor. cocean; tšudă (чоудь), arom. tšudie (derivat din tšudă), dacor. ciudă; crui̯es (кроіити), arom. cruiescu, dacor. croiesc; cucot (кокоть «cocoș»), arom. cucot, dacor. cocoș (din кокошъ «găină»); cusiță (коса), arom. cusiță, dacor. cosiță; dărułes (даровати) arom. dăruescu, dacor. dăruesc; gărdină (градина), arom. gărdină, dacor. grădină; gărliță «boală de gât» (bg. gъrlica), arom. gurliță, dacor. gârliță; goi̯ (голь), arom., dacor. gol; gres (граиати) arom. grescu, dacor. grăiesc; grindă (грѧда) arom. grendă, dacor. grind pl.‑uri și grindă; grișǫs (грешити), arom. agărșescu «uit», dacor. greșesc; gunes (гонити) arom. agunescu, dacor. gonesc; izvor, izvoarcă (изворъ), arom. izvur, dacor. izvor; jali (жаль), arom., dacor. jale; jar (жаръ), arom. jer, dacor. jar; leani (лѣнь), arom. leane, dacor. lene; lipes (лѣпити și leapcă < лѣпка «Klebkraut»), arom. alichescu, dacor. lipesc; lupată (лопата), arom. lupată, dacor. lopată; milă (милъ), arom. ńilă, dacor. milă; mintes (съмѧсти, съмѧтѫ), arom. mintescu, dacor. smintesc; niveastă (невѣста), arom. nveastă, dacor. nevastă; aceleași derivate: nivistul’ă arom. nivistul’e, dacor. nevăstuică (cf. bulg. nevĕstulka «Wiesel», gr. νυφίτζα); nivol’ă (неволꙗ), arom, nivol’e, dacor. nevoie; padi, padină (cf. rus. padina), arom. pade, dacor. padină; pădar (пѫдарь), arom., dacor. pândar; pizdă (пизда) arom. chizdă (pe lângă pitše) megl. pizdă; plătes (платити) arom. plătescu, dacor. plătesc; poală (пола), arom., dacor. poală; prag (прагъ), arom., dacor. prag; praști (прашта), arom. proaști, dacor. praștie. In megl. mai există și forma praștilă din bg. prăștilo; pri (прѣ), arom., dacor. prea; pufă (поухъ), arom., dacor. puf; pui̯angu (па(и)ѫкъ), arom. păi̯angu, dacor. păianjen și variante, puliță (полица), arom. puliță, dacor. poliță; pumean(ă) (помѣнъ), arom. pumeană «pomană și pomenire», dacor. pomană; pupăres (опарити), arom. upărescu, dacor. opăresc; rac (ракъ), arom., dacor. rac; piper (bg. piper), arom., dacor. piper; pridau̯ (предати), arom. pridau, dacor. predau; pust (поустъ), arom. pustu, dacor. cf. pusta, pustie; rană (рана), arom. arană, dacor. rană; roguz (рогозъ), arom. arugoz, dacor. rogoz; deasemenea și derivatul: megl. arom. ruguzină (рогозина), dacor. rogojină; scǫmp (скѫпъ), arom. scumpu, dacor. scump; sită (сито), arom., dacor. sită; slab (слабъ), arom., dacor. slab; șut (шоутъ), arom., dacor. șut; sută (съто), arom., dacor. sută; sutšos (bg. sutša), arom. șuț, dacor. suceesc; stog (стогъ) arom. stogu̯, dacor. stog; trap (трапъ), arom. trapu̯, dacor. trap; trup (трочпъ) arom. trupu̯, dacor. trup; tupes (топити), arom. tuchescu, dacor. topesc; ubor (оборъ), arom. ubor, dacor. obor; ubel’ pl. de la *ubi̯ală (обити), arom. bi̯ială, dacor. obială; vrăstă (връста), arom. vrâstă, dacor. vârstă.

Din toate aceste cuvinte, formele ạmplites, ạnvăles, ạnvărtes arată în toate dialectele acceaș derivațiune cu prefixul de origine latină ạn (n, în) < in, ceeace dovedește că derivațiunea s’a făcut în străromână. Tot acì aparține și ạnțap arom. nțap, dacor. înțap toate derivate dintr’un primitiv comun pentru toate dialectele țeapă < цѣпъ, care s’a păstrat numai în dialectul dacoromân. De la forma slavă коса «păr» avem în toate dialectele numai derivatul cu suf. ‑iță: cusiță, cosiță. Se poate ca cuvântul să fi pătruns în limba română chiar sub această formă, mai ales că înțelesul din toate dialectele este acela din bulg. kositsa «Zöpfchen». Formele megl. și arom. cl’in < клинъ arată l’ pentru l; ele trebuie să fie mai nouă înlocuite fiind cu o formă din dialectele bulgare de răsărit, în care, după cum vom vedeà, apropape toate consonantele și în special l, apar palatalizate. Cu toate acestea, după cum arată formele arom. cl’in, scl’intšu, grupa kl din slavă s’a pronunțat ca cl din elementele latine. De la грѧда în aromâna ar fi trebuit să avem, ca și în celelalte dialecte, grindă; forma arom. trebuie să fie sau un împrumut relativ mai nou, sau, șì mai sigur, o formă veche înlocuită printr’alta dialectală bulgărească grenda. Ințelesul cuvântului arom. agârșescu a evoluat mai departe de cel etimologic care se păstrează numai în megl. și dacoromână. In formele megl. mił și milă avem înțelesul nou din limba bulgară. Se poate, cuvântul să derive din limba bulgară. Forma mintes este aceeaș cu arom. mintescu și presupun o formă vsl. *мѧтѫ spre deosebire de dacor. smintesc. Tot așà pupăres derivă din bg. poparja id.

In afară de aceste cuvinte comune celor trei dialecte, mai vine o altă serie de cuvinte, mult mai numeroase decât cele dintâiu, care sunt comune numai pentru dialectul meglenoromân și dacoromân. Aproape mai toate sunt împrumuturi mai vechi și derivă, desigur, încă din vremea când, după despărțirea Aromânilor de restul românismului, Meglenoromânii mai continuau să trăească în apropierea Dacoromânilor.

Iată aceste cuvinte: bărlog (брълогъ), bivul (бꙑволъ), dacor. bivol; buluvan (балъванъ), dacor. bolovan, bg. boluvan; călit (калити), dacor. id.; cărmes (кръма), dacor. id.; tšas (часъ), dacor. id.; clatin (калити), dacor. id.; culibă (колива), dacor. colibă; cuteț (котьць), dacor. coteț; cremini (кремень), dacor. cremene; cujoc (кожоухъ), dacor. cojoc; cuses (косити), dacor. coses; cusor (косорь), dacor. cosor; cuvalnă (наковалинꙗ și наковало), dacor. nicovală și năcovalnă, nicovală. Cuvântul megl. poate să reprezinte o formă bulgară dialectală mai nouă pentru na kovalnija, forma bulgară obișnuită; dar (даръ), dacor. id.; dira (*дира? cf. bg. dyrja, sârb dira), dacor. dâră; drum (дроумъ), dacor. id.; dumbrǫvi (дѫбрава), dacor. dumbravă; duovnic (доухoвникъ), dacor. duhovnic; gad (гадъ), dacor. gadină (< гадина). Amândouă formele pot să derive din limba bulgară în care avem gad și gadina; gănsac (*гѫсакъ cf. sârb. gusak), dacor. gânsac și gâscan; gârbov (гръбовъ), dacor. gârbov; glas (гласъ), dacor. id.; gleznă (глезьна), dacor. id.; gloabà (глоба) «amendă», dacor. id.; grădiști (градиште), dacor. grădiște; grămadă (грамада), dacor. id.; gǫscă (гѫска), dacor. gâscă; grăbăes (грабити), dacor. grăbesc; Forma mgel. poate să derive și direct din bg. grabam «răpesc». Ințelesul din dialectul dacor. se apropie mai mult de înțelesul cuvântului sârbesc: Nema devojke y tselom selu, koja se nebi grabila, da do Tsvetka igra u kolu «nu‑i fată în tot satul, care să nu se fi grăbit, ca să joace lângă Tsvetko la horă»; greblă (гребло), dacor. id.; i̯asli (иасли), dacor. iesle; i̯ăves (иавити), dacor. ivesc; itru (*хꙑтръ), dacor. hâtru; jir (жиръ) dacor. id.; lariță (bg. ralitsa «Pflugsterz»), dacor. raliță; leac (лѣкъ), dacor. id.; leasă (лѣсъ), dacor. id.; lobudă (лобода), dacor, lobodă; l’ut (люутъ), dacor. iute. Forma megl. poate să fie și un împrumut mai nou din limba bulgară, ca și derivatul l’utiță «șarpe veninos» bg. ljotitsa id.; mai ales că cuvântul dacor. derivă din forma adverbială (люутѣ loc. ca зълѣ, добрѣ cf. Leskien, Handbuch d. altbulg. Spr. 98); mart și marta (мартъ) luna Martie, dacor. Mart; maști (маштеха), dacor. maștehă, mașteră; matcă (*матка); mijǫs (мижати), «deschid ochii pe jumătate», dacor. mijì; mreajă (мрѣжа), dacor. id.; mǫncă (мѫка), dacor. muncă; mǫndru (мѫндръ) «cuminte, înțelept», dacor. mândru; mulitvă (молитва), dacor. molitvă; nărăntšǫs dau ordin poruncesc cf. dacor. porunccsc (< нарѫчати) bg. narătš[v]am, id.; năi̯mes (наимати), dacor. năimesc; nivol’ă (неволꙗ), dacor. nevoie; nusilă (носило), dacor. năsalie; opacu «pe dos, pe dindărăt, invers» (опакоу din care opačiti >), dacor. opăcì. In megl. cuvântul se poate să fie și din limba bulgară; păles (палити), dacor. pălesc; peaștiră (пештера), dacor. peșteră; perniță (bg. pernitsa), dacor. id., plas «bucată de lână scârmănată» (bg. plasa) dacor. plasă; plean (плѣнъ), dacor. id.; pleavă (плѣва), dacor. id.; plod (плодъ), dacor. id.; plusnes (плѣснѫти), dacor. pleznesc. Forma megl. poate derivà și din mbg. pluskam aor. plusnah id.; pod (подъ), dacor. id.; post (постъ), dacor. id.; popă (попъ), dacor. id.; pujar (пожаръ), dacor. id.; prășos (прашити), dacor. prășesc; prăjǫs (пражити), dacor. prăjesc; pra (u) (прахъ), dacor. praf; priblijini (прѣображение), dacor. preobrejenie «Schimbarea la față»; prii̯atil (приꙗтель), dacor. prieten. Forma dacor. arată schimbare de terminațiune; primeajdă (прѣмеждие), dacor. primejdie; primines (прѣменити), dacor. premenesc; prizăres (прѣзрѣти), dacor. prizăresc; înțelesul megl. este acelaș cu bulg. prizíram; prost (простъ), dacor. prost; pubărdes îmbrobodesc: Au flǫ mumă‑sa ăn tream pubărdită cu ună bul’că neagră «o găsì pe mamă‑sa în tindă îmbrobodită cu o năframă neagră» 8/91 (bg. podbraždam aor. podbradih «sich das Kinn unterbinden, im Kopftuch setzen» cf. Weigand, Jahresb. XV p. 168), dacor. îmbrobodesc; pucrov (покровъ), dacor, procov; pugatšă (*погача) dacor. pogatše; puives (ꙗвитй), dacor. ivesc; pul’ană (полꙗна), dacor. poiană; pruvules (провалити), dacor. prăvălesc; rai̯ (раи), dacor. id.; rod (родъ), dacor. id.; rudes (родити), dacor. rodesc; sădes (садити), și sădes (сѫдити), daocr. sădesc judec; șăngav (шѫга), dacor. șagă (< *șeagă < *șegă). Cuvântul megl. derivă dintr’o formă bulg. dialectală; sfărșǫs (съвръшити), dаcor. săvârșesc și sfârșesc; silă (сила), dacor. id.; sirac (bg. sirak), dacor. sărac; smintes (съмѫчти, съмѫтѫ), dacor. smintesc; snop (снопъ), dacor. id.; spuvides (ісповедати), dacor. spovedesc; străjǫs (стража), dacor. strajă, străjesc; taligă (талѣга), dacor. teleagă. Forma megl. este mai nouă din bg. taliga; țăpes (< ?) dacor. țip; timniță (тьмьница) dacor. temniță; trăi̯es (траити), dacor. trăiesc. Cuvântul meglenit și‑a păstrat înțelesul primitiv «rabd»; trăznes (трѣснѫти), dacor. trăznesc; trebui̯es (трѣбовати), dacor. trebuie; tǫrlă (търло) dacor. târlă; tucmes (тъкмо), dacor. tocmesc. In dial. megl. cuvântul are și înțelesul «mă logodesc», după bulg. tăkmja «eine Verlobung zustande bringen»; ubraz (образъ), dacor. obraz; uglindală (de la o formă dial. oglendalo cf. arom. grendă), dacor. oglindă (оглѫдати); ugor (огорѣти) dacor. ogor; upincă (опьнъкъ), dacor. opincă; utroavă (отрава), dacor. otravă; Forma megl. din bg. otrova; uvez (овѣсъ), dacor. ovăz; var (варъ), dacor. id.; veac (бѣкъ), dacor. id.; vearigà (вѣрига), dacor. verigă; vlădică (владикъ), dacor id.; vlaga (влага), dacor. id.; vratniță (вратница), dacoг. id.; vrău (бръхъ), dacor. vârf; vreami (врѣмѫ) dacor. vreme; vrednic (брѣдъ брѣденъ), dacor. vrednic; zăboves (забавити) dacor. zăboves; zid (зидъ), dacor. id.; zmeu̯ (змеи)? dacor. id. Mai sunt o mulțime de derivate din aceeaș tulpină slavă, însă care au intrat atât în dialectul meglenoromân cât și în cel dacoromân în diferite epoci și pe căi deosebite.

II. Transformările ce a suferit lexicul slav din dialectul meglenit sunt aproape aceleași cari se observă și în celelalte dialecte. Cu toate acestea, printre ele se găsesc și unele particularități care lipsesc din celelalte dialecte și care s’au întins și asupra cuvintelor de origine latină. Acestea sunt relativ mai nouă și au pătruns în dialectul meglenit într’o epocă când Meglenoromânii nu mai erau în contact nici cu Aromânii și nici cu Dacoromânii, și dintr’o regiune a limbii bulgare, în apropierea căreia trebuie să fie locuit odată, vreme mai îndelungată, Meglenoromânii, înainte de așezarca lor în locurile unde îi întâlnim astăzi.

Aceste particularități sunt două: 1. Redarea sunetului slav ъ, (ă) prin ǫ și 2. Pronunțarea guturală a lui ł, la sfârșitul cuvintelor și, câteodată, și la mijlocul lor.

Și fiindcă, după cum am spus, ele sunt relativ mai nouă venite din medio‑bulgara, ca să putem ajunge mai ușor în regiunea pe unde au trecut ele în graiul meglenit, suntem nevoiți să facem o scurtă expunere a dialectelor bulgare.

Limba bulgară se împarte în două mari dialecte: dialectul răsăritean care începe de la o linie dusă perpendicular de lângă orașul Nicopole, pe Dunăre, până la gurile râului Bistrița, dincolo de Salonic, cuprinzând toată Bulgaria și Tracia de răsărit între Marea‑Neagră și Marea‑Egee și dialectul apusean care cuprinde restul Bulgariei apusene împreună cu teritoriile de limbă bulgară din Macedonia. Deosebirea principală dintre aceste două mari dialecte constă, în primul loc, în tratarea sunetului ѣ (ĕ) vechiu slav și, în al doilea, în accentuarea cuvintelor. Pe când în dialectul răsăritean pronunțarea lui ѣ este mai deschisă, un sunet care se aude între e și a, un fel de ę (deschis), însemnat în studiile slave ale lui Miletič (de la care împrumutăm aceste note) cu ä, iar accentul este mobil, arătând un caracter mai vechiu, în dialectul apusean, din contră, pronunțarea lui ѣ este mijlocie, ca în limba română, iar în privința accentului, se manifestă o împingere către începutul cuvântului, mai ales în dialectul sud‑vestic.

In sânul dialectului răsăritean există o mulțime de subdialecte. Dintre accstea dialectul rupțic sau tracic se întinde de la extremitatea vestică peste toată câmpia Traciei, peste munții Rodope în spre răsărit și sud până la Egee și Marea‑Neagră. Din cauza întinderii prea mari a acestui subdialect răsăritean, precum și din cauza unor particularități ivite în sânul lui, el se subîmparte în două părți: una estică care se întinde de la mare până la munții Rodope, și alta vestică care cuprinde munții Rodope și restul vestic al dialectului tracic sau rupțic. Acest din urmă dialect se mai cunoaște și sub numele de dialectul din Rodope; el este cel mai însemnat dialect tracic, pentrucă într’ânsul se cuprind subdialecte, din ale căror particularități rezultă că vechea limbă slavă, în care s’au scris textele bisericești, trebuie să‑și fi luat naștere într’o regiune din apropierea acestor dialecte. Pentru noi, în special, el este însemnat și pentru faptul că particularitățile dialectului meglenit ce ne interesează, își au obârșia din sediul central al acestui dialect.

Caracteristica generală a dialectului din Rodope, cu toate subdialectele lui, constă în aceea că vocalcle ъ, ь, ѫ și a sunt reduse la ъ, care se pronunță ca o deschis, întocmai ca și ǫ din dialectul meglenit. In unele împrejurări această reducere se extinde și asupra lui ѧ ѣ și i. Sunetul ѣ se aude ca ä mai ales în subdialectul central. In consonantism se observă palatalizarea lui t urmat de e, ë, i, ъ care ajunge până la k’ și pronunțarea guturală a sunetului ł.

In privința aceasta, dialectul din Rodope se împarte și șase grupe, fiecare reprezentând câte un subdialect cu mici diferențieri de la unul la altul.

Dintre toate aceste subdialecte, cel mai însemnat și în acelaș timp cel mai întins este dialectul central, cunoscut și sub numele de dialectul din Achârčelebi. El se întinde în regiunea superioară a râului Arda, un afluent al lui Marița, cuprinzând regiunea centrală a munților Rodope, și ajungând la miază‑noapte până aproape de orașul Plovdiv, la miazăzì până la Xanti și Drama, iar la apus până la Nevrocop.

In graiul din această regiune propriu zis, orice ъ (ă) rezultat din vechile vocale reduse (ъ, ь), sau din ѫ, ѧ și а se pronunță ca o deschis având ca bază sunetul a, pe care noi îl însemnăm cu ǫ. Sunetul ѣ se aude peste tot ca e deschis. Dintre consonante ł se pronunță gutural înaintea vocalelor a, o, u și la sfârșitul cuvintelor, înaintea unui ъ dispărut. In privința acestei din urmă particularități, dialectul din Șiroka și Lъka care se găsește între dialectele centrale, merge și mai departe; acì ł gutural se pronunță peste tot, nu în măsura restrânsă a celorlalte dialecte din Rodope.

Revenind acum la celelalte două particularități ale elementului slav din dialectul meglenit, vedem că ele coincid cu aceleași particularități din dialectele bulgare centrale. Cu alte cuvinte și în dialectul meglenit avem ǫ pentru ă, fie că acest ă derivă din ъ slav, sau din ă latin: mǫscă: mъska «catâr»; gǫscă: gъska «gască», lǫnă: lana, ‑am, sǫmt: sanctus. Deasemenea l final se pronunță gutural în elementele slave ca și în elementele latine: goł: goł; mił: mił; cał: caballus; cățǫł: catĕllus. Din această coincidență rezultă că aceste două fenomene linguistice care alcătuesc două particularități specifice ale dialectului meglenit, mai ales că ele nu se mai găsesc în celelalte dialecte sau subdialecte românești, sunt împrumutate din limba bulgară, și anume din subdialectul central al dialectului din Rodope, într’o epocă când Românii din munții Balcani, în drumul lor spre Macedonia, au trebuit să se oprească mai multă vreme prin ținuturile Rodopei, după care apoi au ajuns în dreapta Vardarului, acolo unde îi găsim așezați astăzi. Trebuie să admitem acest contact al Românilor balcanici cu populațiunile bulgare din munții Rodope, mai ales că și din punctul de vedere istoric existența Vlahilor în Rodope este atestată, dacă voim să ne explicăm cele două particularități. Căci dacă pentru guturalizarea lui l s’ar puteà admite, la rigoare, o influență bulgărească venită și din partea dialectelor vestice, cum este bunăoară graiul din împrejurimile Sofiei în care ori ce l urmat de ĕ, se pronunță ł, pentru trecerea lui ъ în ǫ nu putem admite decât numai influența dialectului din Rodope, căci, din studiile făcute asupra dialectelor bulgare, această particularitate nu există în nici un alt dialect estic sau vestic din întregul domeniu al limbii bulgare[8]. Dar chiar pentru introducerea lui ł gutural, este mai ușor de admis că ea s’a făcut dintr’o regiune unde pronunțarea lui guturală formà o regulă generală, cum am văzut că este cazul pentru subdialectul din Șiroka și Lъka, din imediata apropiere a dialectelor centrale, decât dintr’un alt dialect, în care această particularitate este rară.

De altfel, întreaga influență slavă asupra dialectului meglenit derivă din dialectele bulgare răsăritene. In privința aceasta mai avem două cazuri, dintre care mai ales unul este în măsură să confirme proveniența acestei influențe. Se știe că sunetul ѣ se pronunță ca ea numai în dialectele răsăritene, și acì, astăzi, în anumite condițiuni și anume când ѣ accentuat este urmat de vocalele a, o, u, . Inainte de vocalele e, i și în poziție neaccentuată, ѣ se aude ca e mijlociu sau ceva mai deschis. De la această regulă face excepție numai dialectul din Rodope și în special subdialectele centrale, în care pronunțarea lui ѣ se apropie cel mai mult de aceea a vechii limbi slave. In dialectul meglenit avem cuvinte de origine veche slavă sau bulgară în care ъ urmat de vocalele palatale ca și velare se pronunță ca ea: pugaze̯aị́: (bg. pogazĕi) «tinerii cari duc miresii zestrea»; veaniț: вѣнец «cunună»; cleaști: клѣшти; jireaghii̯ă: жрѣбии, «măsură de tort lucrat», și tot așà beał: бѣлъ, vreami: врѣма etc. Se înțelege că această pronunțare a lui ѣ slav ca ea este veche; și întrucât se știe că la început ѣ slav se pronunțà peste tot în limba bulgară deschis și numai mai târziu în dialectul apusean a fost redus la e, ar urmà că și împrumuturile din dialectul meglenit să dateze dintr’o epocă veche. Cum însă printre acestea sunt și împrumuturi mai nouă, se înțelege că ele n’au putut intrà în meglenoromână decât din dialectul răsăritean, unde a fost continuitate în pronunțarea deschisă a lui ѣ.

O altă particularitate a elementului slav din dialectul meglenit mai este și aceea că în foarte multe cuvinte l se pronunță palatal: gl’eată (bg. gleto din dleto-dlato, din care dacor. daltă) «maiu», cl’ęti (bg. klĕtъ) «cameră de provizii»; ugol’ (bg. ogolъ) «mereu, într’una»; mel’iță (bg. mĕlitsa) «aparat pentru curățitul bumbacul») l’ubiniță (bg. lubenitza); val’aviță (bg. valavitsa) «moară unde se bate postav, șaiac (vezi alte citate la observ. ad § 56—60). Se știe că în consonantism, ceeace deosibește mai mult dialectul bulgar răsăritean de cel apusean este palatalizarea mai mare a consonantelor. In dialectul apusean se poate spune că, în regulă generală, consonantele urmate de vocale tari, se pronunță tare; iar cele urmate de vocale moi, se pronunță ceva mai moale. Dialectul răsăritean, în afară de această categorie de consonante, mai cunoaște o serie de consonante palatale, care se nasc mai ales în unire cu a din ѣ. Cu alte cuvinte, tendința de a palatalizà consonantele este mult mai răspândită în dialectul bulgar de răsărit decât în cel apusean. Prin urmare nu‑i exclus cazul ca formele din dialectul meglenit cu l palatal să fi pătruns din dialectul răsăritean, mai ales că în dialectu bulgar meglenit, după câte am putut constatà, ele se pronunță cu l nealterat. Se înțelege însă că în privința aceasta, întrucât nu avem la îndemână un dicționar dialectal, sau cel puțin material dialectal suficient, nu se poate susține încă nimic cu siguranță.

***

In ceeace privește celelalte transformări ce a suferit lexicul slav din dialectul meglenit, ele sunt aproape aceleași ca în celelalte dialecte și anume:

In vocalism:

1. Sunetul ѫ apare numai într’un singur cuvânt ca un, um: dumbravă (pl. dumbrǫvi) < дѫбрава, încolo pretutindeni ǫn, ǫm, din mai vechiu un, um, ca în dialectul dacoromân: scǫmp < скѫпъ; mǫncă мѫка; mǫndru < мѫдръ; zǫmbă < зѫбъ.

In dialectul dacoromân toate aceste cuvinte arată un din ѫ; muncă scump, afară de mândru, în care, ca și în dialectul megl., avem ân pentru un. Formele meglenite scǫmp, mǫnca, mǫndru trebuie să fi existat odată și în dialectul meglenit cu un pentru ǫn: *muncă, *scump, *mândru, mai ales că cel din urmă (scumpu) se găsește și în dialectul aromân, însă, cu timpul, au fost înlocuite de formele medio‑bulgare skъmp, cari vor fi pătruns dintr’o regiune din nordul Salonicului, unde continuă să se păstreze încă până astăzi, în comunele Sucho, Zarovo și Visoka. In aceste comune avem cuvintele: mъndъr (măndăr) мѫдръ; mъnkă (mănkă) мѫнка; skъmp (skămp) скѫпъ; tъnga (tănga cf. megl. tǫngă) тѫгъ; зъmpъ (zămp) зѫпъ etc. Va să zică cu ѫ › ъn (ăn) din care în dialectul megl. ǫn. Cuvintele pădur și gǫscă sunt împrumuturi mai nouă.

2. Sunetul ѧ apare ca in < en: грѧда > grindă (arom. mai nou grendă); оглѧдало > uglindală; съмѧтъ > smintes, etc. Pronunțarea cu ѧ > en se întâlnește și în comunele bulgărești citate mai sus: grènda, uglèndalu. (Pentru cuvintele cu ѧ > ъn și ѧ > en în bulgărește vezi A. P. Stoilovъ, Ostatъci ot nasalizъma v solunskitĕ sela Zarovo i Visoka, apărută în Periodičesko Spisanie, kn, LXI (1901).

3. Sunetele ъ și ь nu se pronunță când se găsesc la sfârșitul unui cuvânt sau a unei silabe: izvur < изворъ; rac < ракъ; plean < плѣнъ; plod < плодъ; post < постъ; prag < прагъ; scǫmp < скѫпъ; slab < слабъ etc. Tot așà: gol < голь; temniță < тьмница; coteț < котьцъ, ovez < овьсъ etc.

4. Sunetul ъ îș păstrează pronunțarea veche sau actuală bulgărească când se află în grupa ръ: învărtes < врътѣти; bărlog < брълогъ; sfărșǫs < съвършити; vrâstă < връстъ; vrâu връхъ, etc. etc.

5. In unele cuvinte ъ din grupa ръ apare ca ǫ: cǫrpă < връпа; tǫrlă < търло.

6. ъ final se pronunță ca ă numai în: milă < милъ; pоpă < попъ; pufă < поꙋхъ; pumea.nă < помѣнъ; upincă < опънъкъ.

7. Sunetul ь apare ca e în: cremini < кремень; leani (< leane) лѣнь; temniță < тьмьница. După aceea, accentuat în: coteț < котьць și oves < овьсь.

8. Celelalte vocale arată aceleași schimbări ca în dialectul dacoromân, despre care se vorbește mai pe larg la fonologie. Acì relevez numai faptul că ъ > o din mijlocul cuvintelor se arată numai în tucmes (cu u < o) din тъкъмо, din care avem și tocmă «logodnă». In schimb, o neaccentuat apare pretutindeni ca u.

In consonantism:

In afară de schimbările cc a suferit l, despre care a fost vorba mai sus, sunetul h cade la începutul, mijlocul și sfârșitul cuvintelor: rănes < хранити; prā < прахъ; streau̯ă < стрѣха (cf. § 66).

In flexiune:

1. La declinarea substantivelor, dativul se formează cu prepozițiunea la: la țar; la lup, după bulg. na tsarъt; na vъlkъt; tot așà și la dativul adjectivului pronumelui și numeralului.

3. Numeralul cardinal de la 11—19 precum și zecimile se formează în felul numeralului slav — ca în toate dialectele române.

4. Unele verbe primesc terminațiunea ‑m la persoana întâiu singulară de la prez. indicativ: aflum, amnum, antrum, ampl’um, etc. sub influența verbelor bulgare, care se termină în ‑m la această persoană. Această influență a mers așà de departe încât și persoana a doua de la unele din aceste verbe face în ‑iș: afliș, antriș, etc.; întocmai ca verbele bulgărești; iar persoana întâiu de la verbul «a fi» reprezintă peste tot forma bulgărească dialectală: sǫm (bg. sъm, sǫm cf. Miletič, Südslavische Dialekte II, p. 217).


6. Elementul turc.


Mai numeros decât elementul albanez și grec este elementul turc. In privința aceasta, se poate spune că dintre toate dialectele limbii române, cel mai mare număr de cuvinte turcești, proporțional cu celelalte elemente străine, îl are dialectul meglenoromân. In acest dialect sunt foarte multe cuvinte care nu există nici în dialectul aromân. In schimb, aproape toate se găsesc în dialectele bulgare din Macedonia și în special în dialectul bulgar din Meglen. Din această cauză este aproape cu neputință de a puteà stabilì care cuvinte turcești au intrat direct din limba turcă, și care prin mijlocirea limbii bulgare. Și nici schimbările fonetice ce au suferit cuvintele turcești nu pot fi de folos pentru stabilirea provenienții lor directe sau indirecte. Aceasta pentru faptul că, sau că ele nu există, sau, dacă există, sunt aproape la fel cu acelea din dialectele bulgare. Cu toată această asemănare, un bun număr de cuvinte turcești au intrat direct sub forma lor populară, așà cum au pătruns în toate limbile balcanice. De la colonizarea Meglenului cu Turcii asiatici, Românii fiind în apropierea lor, au fost în continuu contact cu ei și din acest contact Românii au fost nevoiți să împrumute, direct, multe din cuvintele pe care la au azi.

Deoarece din stabilirea raportului în elementul turc din dialectele meglenoromân, aromân și dacoromân, nu poate rezultà aproape nimic pentru cunoașterea legăturilor dintre aceste dialecte, nu vom încercà să‑l supunem la acelaș studiu, cum am făcut cu celelalte elemente. Cuvintele turcești au intrat prea târziu în dialect, spre a puteà aveà însemnătatea celorlalte cuvinte străine, chiar atunci când multe din ele sunt identice în câteșitrei dialectele. Cuvintele turcești, care prezintă unele schimbări formale, sânt tratate împreună cu celalte elemente la Fonologie.


7. Elemente romane.


Prin elemente romane înțelegem acèle puține cuvinte de origine italiană sau franceză care au pătruns în dialectul meglenit. Un studiu asupra acestor elemente a făcut G. Pascu (Elementele romanice din dialectele macedo‑ și megleno‑române p. 192—195). Autorul dă pentru dialectul meglenit vreo 64 de cuvinte.

Printr’ânsele se găsesc unele care n’au nevoie să fie de origine romană, din momentul ce pot fi derivate din limba latină sau din alte limbi. Astfel ạnjur nu vine din ital. ingiuriare, cum dă autorul, (p. 177) ci din lat. *ĭnjurio, ‑are (= injurior, ‑ari), așà cum îl dau dicționarele noastre (cf. Puș. EW. 866; CDDE. 868); deasemenea buțe’ł cu buțeau̯ă, buțilușcă nu vin din ital. (ven.) bozza, când pot fi derivate foarte bine din buti (CDDE. 202). Cuvintele tšireĭp și snuép nu pot fi trecute printre elementele romane, pentru singurul motiv că arată eĭ și ue pentru ea și o. Deasemenea mires «viser, mesurer» n’are nici o legătură cu ital. mira «viser» gr. μιράρω id., ci derivă direct din bulg. mĕrja 1. messen, abmessen, wiegen. 2. mit den Augen abmessen, zielen auf jn, (cf. Mi duc să li mirim midžiți «mă duc să măsor piesele de 20 de piastri 6/93. Iu mireà, colo pugudeà «unde ocheà, acolo nemereà» 11/67); stignes «tendre un corde» nu se potrivește deloc cu ital. stringare. Cuvântul este bulgăresc stĕgam aor. stĕgnah din care stignes, ca jignes de la aor. žegnah-žegam; to așà: aprăsnes, lăpnes, măi̯nes (scurnes, etc.) Ințelesul cuvântului este de «a întinde strângând cevà», ca în bulgărește. (Despre celelalte forme vezi vol. III al acestei lucrări).

Există și cuvinte de origine romană. Astfel, ca să citez numai câteva, avem: cașcaval, cumandar (comandant), gaz (petroleu), lamarină (tinichea moale), lampă (și lambă), martină (pușcă sistem Martini), muzică, rom, țigară, etc., etc. Dar toate acestea nefiind decât cuvinte culturale, ele au pătruns în întreaga Peninsula Balcanică, unele în întreaga lume, odată cu obiectul, și este greu de admis că Meglenoromânii din munții Caragiovei, au fost cei dintâiu care le‑au împrumutat. Multe din ele ei trebuie să le fi primit de la Bulgari, după cum Aromânii au primit multe elemente romane de la Greci, Turci sau alții. Din acest punct de vedere, puținele cuvinte de origine romană n’au decât o valoare relativă.

Note de subsol[modifică]

  1. ↑ Despre însemnarea și originea adverbelor a se vedeà §§ 127, 128, 129.
  2. ↑ Pentru 3, 11, 19, 25, 26 vezi mai pe larg Sextil Pușcariu, Zur Rekonstr. des Urrum. pp. 28, 30, 31, 32.
  3. ↑ Trecerea accentului de pe tulpină pe terminațiune, în aromână, nu este o regulă generală la pers. întâiu și a doua plur. de la verbele de conj. III (bătém, vindém) pentru bátim, víndim, spre a stabilì o deosebire între dialectul megl. și aromân. Deasemenea și perfectul simplu de la «venire» în aromâna nu face numai viń ci și vinii; cea din urmă se aude în Macedonia, iar cea dintâiu mai mult în Epir (cf. Dens., H. l. r, I, p. 332).
  4. ↑ Iosef Popovici, Dialectele Române, IX. Dialectele române din Istria. Halle (1914) p. 72.
  5. ↑ «Sa dépendance (adică a dialectului megl.) du dr. est incontestable, de sorte qu’il est plus naturel de le considérer comme une subdivision de celui‑ci ou plutôt comme un parler mixte résulté de la fusion du daco‑ avec le macédo‑roumain». (Histoire de la langue roumaine. Tome I, p. 337).
  6. ↑ Cf. Sextil Pușcariu, Locul limbii române între limbile romanice. Academia Română. 1920, p. 31.
  7. ↑ Pentru elementul albanez din limba română a se vedeà studiul meu Raporturile Albano‑române, publicat în Dacoromania II p. 444—554. Intrucât lucrarea de față mi‑a servit ca teză de habilitare, înainte de publicarea studiului asupra elementului albanez, la tipărirea ei, care s’a făcut abià după trei ani de la publicarea acelui studiu, am fost obligat să nu schimb nimic din expunerile făcute atunci.
  8. ↑ Sandfeld‑Jensen, admite influența dialectului bulgar meglenit. cf. Die nichtlateinischen Bestandteile im Rumänischen in Grundriss der romanischen Philologie II², p. 532.
Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Meglenoromânii/Volumul_I/Dialectul_Meglenoromân&oldid=137032”