Meditație

Jump to navigation Jump to search
Meditație
de Gheorghe Asachi


Dacă soarele acufundă în ochean a sa făclie,
Pe munte m-așez, la umbra învechitului stejar,
Și duioasa a me privală o preumbl pe-astă câmpie
Din a căria felurime mii de zugrăveli răsar.

Râul dincoace răsună cu spumoase unde înalbite,
Ce-ntre maluri înfloriți șărpind fuge împregiur,
Lacul dincolo întinde a sale ape adormite
Sau al sării ste răsare din a ceriului azur.

De păduri posomorâte acea culm-încununată
S-aurează încă de raze ce lucesc din a lor tron,
Ș-amu carul cel de abur din umră întunecată
Să ridică ș-înalbează geana a lui horizon.

De-altă parte acea tăcere și văzduhul să dispică
De sunet melanholiii călăuz lui călător,
Ș-amorțitul clopot iarăș din zidire acea gotică
Sara al său conțert adauge spre uietul muritor.

Dar acestor zugrăvele în inima me împietrită
Toate haruri și plăcere au încheiet a mele sorți.
Privesc lume ce o asamăn cu o umbră rătăcită,
Căci a viețuirei soare nu încălzește pe-acei morți.

În zădar din munte în munte eu preumbl a me privală,
De la sud la noaptei miezu, de l-apus la răsărit,
Ș-a cerești tării noianul cercetând întru clipală,
Amar mie, nicăire, zic, eu n-oi fi norocit!

Ceste văi, bordei, palaturi oare ce-m agiută mie?
Toate pentru mine aice acum făr de haruri sânt.
Văi, păraie, stânci și codruri, singuratică câmpie,
O ființă vă lipsește și-i pustiu în tot pământ.

Sau că soarele să nască, sau s-apuie cătră sară,
Urmez cale sa cu ochii fără dor în al mieu piept.
Să apuie în sănin soarele, au în nori ca să răsară,
De la soarele nimică, nimic de la zile aștept.

De-aș pute s-urmez în cursul întru care el rotează,
Pretutindene ai mei ochi ar zări pustiu subt cer.
Nu doresc nimic din toate cele ce el luminează
Și din lumi nemărginite nimic pentru mine cer.

Însă poate că aiure, dincolo de-a noastre sfere,
Unde lucie dreptul soarele altor ceriuri pe alte căi,
De-aș pute să las aice pământeasca dispoiere,
Cele ce-am visat atâta s-ar vădi la ochii mei.

Îmbăta-m-aș la izvorul unde sufletul oftează
Și-acolň aș găsi iarăș pre nădejde și p-amor
Ș-idealu acela bine, ce tot omul îl vânează
Și ce n-are nici un nume între neamul muritor.

Ah, di ce nu pot pe-aripe sau pe carul de Avroră
Neștiut obiect dorirei spre tine să mă răpăd;
Pre pămâtul cel nemernic, o sărmană inimioară,
Nici o dulce legătură pentru tine eu nu văd.

Dacă a codrilor frunzime pre pământ cade oborâtă,
Vântul sării să stârnește ș-o înalță de pe văi;
Și pre mine care samen cu o frunză văstejită
Mă răpiț ca și pre dânsa, o, îndurați dumnezăi.