Meditația VII: Amorul

Jump to navigation Jump to search
Meditația VII: Amorul
de Cezar Bolliac


Cînd atotputernicul stăpîn, spărgînd tăcerea nimicu- lui, unelti universul și ființele lui, despărți și o parte din nenvinsa-i putere și o trimise zicîndu-i: „Du-te, coprinde toate zidirile viețuitoare și neînsuflețite, întemeiază în ele unirea și fă-le a te cunoaște stăpîn”. Ș-așa acest suflet al naturii, zburînd din înălțimea cerului, se întinse în tot coprinsul nemărginit; depuse în toată făptura cîte o scînteie din flacăra torții sale și o sili a se închina lui. D-atunci acest semeț, fatal Dumnezeu, despicînd vre- mea, înaintează în capul anilor, poruncind veacurilor să-i împodobească triumful. Tot universul, de cînd răsuflă natura, i s-a supus; nici un muritor nu s-a găsit atît de în- drăzneț ca să i se împotrivească; legile lui sînt destul de primejdioase, sfîrșiturile împlinirii poruncilor lui destul de amari, însă acest împărat al sufletelor, acest dumnezeu al simțirilor știu a-și acoperi veninul său subt masca celii mai dulce plăceri, și momind credulitatea ticăloasei omeniri pînă la vîrsta cea după urmă, își scoate masca, îi ridică vălul, și o face prada recelui mormînt.

O, putere, ce-n tot lucrul sădiși mărimea ta! Tu ce-n soare, în lună, în stea, în cuvînt, în necuvînt, tu ce-n văz-duh, pămînt și apă vărsași al tău venin, tu nu ai vreun sfîrșit? Toată zeitatea, și chiar dreptul creator, de multe ori și-n multe locuri fu necunoscut; dar tu în toată vremea, în om, în dobitoc, în tot locul, în tot veacul apururea să triumfezi? Zeu spurcat, ce-n a ta cursă lumea-ntreagă o tîrăști!... Cer nedrept, ce l-a lui cruzime atîta ne-ai supus, tu, ce atîtor rele, furii, simțitoare batere ne zidiși! Vezi în turmele-ți un duh ce se scutură, se saltă dintr-ale voastre nedreptăți, ce s-ardică, se folosește d-al său puțin cuvînt, ce cunoaște, vede ș-aleargă la absoluta fericire; se bucură, se mîndrește d-un azil ce își găsi; se înalță, se duce, zboară și de voi își bate joc.