Meditația IV: Sinucidul

Jump to navigation Jump to search
Meditația IV: Sinucidul
de Cezar Bolliac


Stăpîn preaputernic, creator nemărginit, tu, împărat al totului întreg!... Pentru ce ai înrădăcinat în inima mea astă veninoasă nemulțămire? Pentru ce pe mine numai nădejdea nu mă poate înșăla? Ce tulburări grozave!... ce simtimente necunoscute mă sfîșie de cum m-am pomenit în lume! Cumplit stăpîn!... Ce neiertat păcat a putut face pruncia mea de le-ai năpustit dodată cu junia a mă sfîșia! Părinte preaslăvit! Aste grozave tulburări fură orînduite a mă priimi în lume? Ori a trebuit a se naște dodată cu mine? Dumnezeu adevărat! Daca fără ele nu mă puteam naște, dacă p-ăst amărît pămînt eu nu-mi puteam găsi fericirea, de ce m-ai înființat? care așa mare trebuință fu a mă naște? ce te sili a-mi tulbura odihna ce gustam în sînul nesimțirii, pînă a nu te cunoaște, și a-mi da un trup, un suflet, ca să fie pradă pămînteștilor chinuri... Era trebuincios atomul meu la podoaba ăstui glob? Lipsa lutoasei mele îmbrăcăminte putea opri armonia universului?...

Ei fie! țărînosul meu trup fu trebuincios a-ți mobila nemărginitul palat; lipsa slabei mele înțelegeri putea să micșoreze înalta slavă ce ceri de la zidirea ta; cu un cuvînt, trebuia eu să fiu. Apoi neatîrnata-ți voință mă făcu fără a mai îngriji de soarta mea? Neînțeleasa-ți putere1, numită provedință, să lenevi a mai îngriji de fericirea mea? Întîmplarea mă aruncă în voia ursitei, fără nici un fel de condiție? îți lipsește dar ție cugetul ce jucăriile tale poruncești să-l aibă, încît vrei a înființa un norocit. Nimica, spre a-l lăsa în voia valurilor ticăloșiei? Este de crezut ca părinteasca-ți îngrijire să facă rău unde nu poate face bine? Daca nu vreai, sau nu puteai a mă mulțămi, de ce, luîndu-mi moartea, mi-ai rădicat și aceea ce în viață nu mi-o poți da? Eu nu te-am rugat a-mi da ființă; pă mine nu m-ai întrebat la hotărîrea ce ai făcut pentru zămislirea mea; părerea mea, de ar fi fost întrebată, negreșit că n-ar fi priimit viață de o zi măcar; de mi-ar fi fost încărcată de toate coroanele lumii, negreșit că n-aș fi schimbat acea liniștită nesimțire, nici chiar cu scaunul tău, daca și pă el ar fi trebuit să fiu viu!...

O, fatală ființă! Care sînt bunurile ce vrei să mă faci a crede că mi-ai dat? Tot ce mi-ai dat pentru slava ta mi-ai dat; simțiri mi-ai dat ca să mă mir de mărimea ta și să cunosc ticăloșia mea; hrană, ca să poci tîrî o viață trîndavă și monotonă, iar pentru scoposul tău. Ce mi-ai dat pentru fericirea mea? Soare? nu mă încălzește. Schimbarea timpurilor? nu mă mulțumesc. Împlinind toată voia ta, necunoscută nouă, ce o să-mi dai mai mult decît astea? Fiindu-ți împotrivitor, ce-o să-mi iei mai mult decît ce mi-ai dat? vederi? auz? simțitate? Tot ce mi-ai lua, îmi dai; că recîștig o parte din odihna ce aveam mai înainte d-a fi, n-oi să mai poci simți căldura soarelui? n-oi să mai văz schimbarea timpurilor? n-oi să mai auz armonia zburătoarelor? De astea toate nici acum nu mă bucur: pentru mine, ori negură, sau senin, or vară, sau iarnă, ori zgomote, sau armonie, sînt totuna.

Apoi să crez iarăși că tu poți a mă mulțumi și nu „vrei!... Nu știu; poate că și tu spînzuri de acea soartă de care spînzură totul! poate că și tu cerci ca și noi nemulțumiri! poate că și tu ești supus vreunei puteri mai înalte decît tine, necunoscute mărginitei noastre pătrunderi! Ce să zic! Sau că glasurile noastre, umilite și rezvoltate, nu pot ajunge pînă la înalta-ți lăcuință!...

Apoi iarăși, daca ființa-ți umple totul, daca nemărginita-ți întindere coprinde toate, daca tu ești stăpîn al soartei, preaputernic, milostiv și bun, ce te oprește d-a asculta duioasele gemete ce natura întreagă scoate subt apăsarea nesuferitei nenorociri?... Ce te oprește a precurma dureroasele țipete ce să răzgomoală, răzbubuie în acest deșărt, din rărunchii suferitoarei omeniri?...

Vezi șiroaiele lacrămilor cum curg în templurile tale; vezi la picioarele miniștrilor altarelor tale îngenucheată omenirea, ca să-i roage a trimite la scaunul tău, prin cădelnița lor, tămîia și fierbintele lor rugăciuni; vezi pe acești cuvioși, propoveduiți ai tăi, aleși prin monumenturile ce ne-ai lăsat, umiliți la apăsata omenire, lăcrămînd înaintea tabernaclului tău, cerînd cu mîna pe semnile credinței lor a trimite și pe pămînt parte din fericirea, ce toată nesațiul tău o păstrează numai pentru tine...

O, Dumnezeu slăvit, părinte și stăpîn, ziditor preaputernic al totului întreg! Deschide poarta vecinicilor tării; ascultă glasul ce să rătăcește, neputînd a străbate pînă la tine, trimite mîna-ți prea darnică a mă scoate din labirentul chinurilor... Părinte preadrepte! Aridică-mă în azilul tău, trage-ți înapoi raza ce ai depus în mine; smulgemă din groaznica tortură a agoniei! Vino, cu o moarte prea grabnică odihnește-mi tulburatul suflet; sparge-i printr-însa întunerecul ce-l îneacă, vezi-l cum te caută deznădăjduit! Trage-l în scînteietoarele lumini ce îți strălucesc lăcașul! Întoarce-ți ochiul mărinimos asupra ființii mele! Umilește-te! Îmbrățișază o slabă neputincioasă creatură!

Vezi-o spăimîntată, îngrozită în gheara ursitei! Vezi-mă în genunche, smuls, sfîșiat dedesubtul bolților tale!...

Tremur!... Părinte!... Of!... puteri nu mai am!... ziua să ivește iară, nevoile se deșteaptă, și cerul încă nu s-a deschis. O, cruzime! tiran nenduplecat!... Urechea-ți nesimțitoare nu se apleacă decît numai la concertele cîntăreților și organelor; tu nu-ți tulburi a ta trîndăvie ca să asculți țipete jalnice; nu, văitări, lacrămi, gemete, pe tine nu te umilesc, crude!. Inima-ți tare nu se mișcă, nu să atinge de milă; tu nu repriimești întristarea ce odată ai depărtat de la tine.

„Răscoale-se zbieretele astor nimicite făpturi, rezvoalte-se țipetele viermilor mărginiți; stavila ce am pus puterilor e destul de departe de tăriile mele. În zgomote atmosfera lor, pînă pe rîndu-i fieșcare va întoarce împrumutata țărînă de unde a luat-o; în tarele mele bolți, nici mîna lor, nici glasul nu va putea răzbi în veci.” Ah! De ce nu poci să răzbesc la tine! Cum aș ști să-mi răzbun! Aș scăpa cel puțin lumea nenăscută încă; aș usca izvorul efemerilor tale lucrări, ca un potop m-ai vedea stingînd focul, ce, plin de venin, ațîți pentru învierea nevinovatei nesimțiri! Ah! dar asta... Este o zadarnică cugetare; asprul despot a știut a se asigura. Suflete nenorocite f păstrează și afară din mine dreapta ură ce ca o moștenire îți las cu jurămînt. Depărtează-te de dînsul cît vei putea, fugi de îngrijirea lui; vezi-l pregătindu-ți îndoite fiare decît acestea care ți le sparg eu acum! Vezi-l pizmaș pă nemurirea ta, cum te așteaptă a-ți da o rolă mai grea, mai ostenitoare decît asta care ți-o precurm eu; vezi o altă formă ce-ți este gătită; vezi-l cu o mînă slobodă la împărțeala chinurilor, cum grămădește în ea necazurile și te așteaptă a te împovăra cu dînsa... Dar, necăjit suflet! fugi de dînsul... Fugi cît vei putea... Și unde poți fugi? În care azil poți scăpa de dînsul? În care ocean? În care gaură te poți apăra de sugrumătoarea-i gheară!

Of! sufletul meu nu-l voi putea scăpa!... Ah! stăpîn nestrămutat! Dă-i, de este în mîna ta, dă-i și lui moartea. Destul! Mulțumește-te cu chinurile ce sufer în mine. Destul! Oprește-te de a-i mai da un trup!... Dar către cine vorbesc! cine m-aude? O, rătăcire! Rugăciunile mele totdauna absurde nu se vor asculta în veci? Cine alt îmi poate da și mie, și sufletului meu odihna, decît eu? Eu însumi numai îmi poci da fericirea ce cer de la el; sufletul meu, de va putea, urmeze-mi; dar, eu numai; acum cînd mîna-mi sinucidă, grăbind fulgerul morții, îi va întoarce înapoi darul ce, fără să-i cer, mi-a dat... Țeava vulcanică ce nenorociții cei mai-nainte de mine a născocitără nu este în mîna mea? Plumbul, stăpînul morții, n-așteaptă mișcarea degetului meu? Ce mai aștept?

Adio, prieteni, muritori nenorociți! Urmați-mi; umpleți-vă-ți țevele; înflăcăreze-se grindina de plumb; aprinză-se silitra; turbeze Etna, verse-se Vezuvul. Ardeți... Dărîmați... Pustiiți pămîntul... Vă jur... Vă jur pe odihna morții: urmați-mi... Urmați...