Meditația III: Neîncredințarea în prieteni

Jump to navigation Jump to search
Meditația III: Neîncredințarea în prieteni
de Cezar Bolliac


Dulce prieteșug! Înger trimis din ceruri spre a uni pe oameni prin compătimire! Tu ce ne deosibești din sălbaticile fiare! Tu ce ne înmulțești fericirile făcînd să le gustăm de atîtea ori de cîte ori le dobîndesc aceia cu care tu ne unești, și ne micșorezi durerile, făcînd să le împărțim cu dînșii! Tu ești un alt soare duhovnicesc, ale cărui raze purtătoare de nădejde, încredințare și netemere de ființele împotrivitoare, încălzește sufletele acelora în care intră. Cine te-a cunoscut pe tine și n-a mărturisit că ești venit numai a reprezenta pe atotputernicul? Cine, găsind în acela ce el a vrut un sentiment însuflat de tine, n-a mărturisit că ești o icoană ce ne înfățișezi aievea fericirile ce religiile dau credincioșilor? O, cît sînt de plăcute darurile tale!...

Tu la săvîrșirea unei mici jărtfe ce ceri de ia noi ne dai neprețuite comori...

Tu zici: „Iubiți-vă ca să fiți fericiți, și fără zăbavă plătești cu prisos făgăduielile tale celor ce te-au ascultat... O! Dar de ce făgăduielile tale cele sfinte, blînzi, nevinovate și neprimejdioase, să fie mai nesocotite decît ale îndrăcitului, aspru, vinovat și primejdios neprieteșug... El zice: „Vrăjmășiți-vă, ca să vă sfîșie o vecinică crudă nenorocire”, și iată-l gata a plăti cu dobîndă făgăduielile sale. Dar tu ne unești cu cerul; lanțurile tale țin un sfîrșit raport între inimile generoase și între îngeri... Tu ne aliezi în sfîrșit cu însuși Dumnezeu...

Noi fără porunca ta nu facem nimic bun și nimic iarăși rău cu voia ta.

Ei bine, dar pentru ce eu să nu mă împărtășesc din comorile tale?... Ce fel! pentru mine nu este nici o inimă care să păstreze în sînu-i o scînteie din tine? Eu singur fui osîndit a trăi fără prieteni? Ce fel! Inima-mi tare, fieroasă, fără cuvînt nu se încrede la nimeni din cîți mă încongiură... Sînt ei oare toți nevrednici de credință, ca acela ce odată mă amăgi?... Ei se arată triști, simțitori la durerile mele, ei născocesc felurimi de petreceri, mi-arată mii de nevinovate plăceri, ca să mă smulgă din absorbirea vinovatelor gînduri, ei se întristează văzînd că mă topesc în arșița delirului sfîșiitor; jură că vor fi părtași la durerile mele, jură că cu primejdia lor îmi vor ajuta... Ei! dar ei jură numai pînă atunci pînă n-or cunoaște covîrșirea patimilor mele. Poate fi oare între ei vreunul cu atîta tinerețe pentru mine care să priimească de bună voie parte din durerile mele, să priimească în el un vierme fără somn și să-și dea inima pradă ăstui foc mistuitor? Ei mă iubesc numai pînă atunci pînă cînd mă socotesc că doresc fericirea lor; mă mai pot ei iubi oare cînd m-or cunoaște al lor rival?... Negreșit că nu. Ei bine, să zic că prieteșugul înrădăcinat în inima lor îi va sili să jărtfească ș-acel dulce simtiment, ca să folosească pe un iubit părăsit de noroc, va putea gelozia mea a împărți cu dînșii un foc prin care simț, răsuflu și fără care n-aș putea trăi un minut? Voi putea eu împrăștia un simtiment sfînt, ce mă însuflă, mi-arată bunul cel neprețuit și mă povățuiește la fericirea cea adevărată, în vreme cînd gelozia-mi aprinsă fierbe că nu are acea putere electrică a-l strînge după unde îl vede împrăștiat, ca să-l adune tot la sineși?... Ce folos îmi poate da oricare, de-mi va afla focul ce mă mistuiește întocmai ca ceața cea groasă vălul pămîntului cel alb de zăpadă, și mă crește totdeodată cu dulcea ambrozie, ce zeitatea oarecînd își alese spre hrană?

Mai mult negreșit nu voi cîștiga decît de la rivali o ură, ce totdauna este dată lor, de la indiferenți batjocora, de o molicioasă slăbiciune, și de la prieteni o milă fără putere a mă ajuta.

Nu, oricare din astea voi cîștiga, îmi va fi mai nesuferită decît însuși moartea; nu, mai bine să mă sfîrșesc după cum m-am început, în chinuri, în spumegoasele valuri adăogate de vijălia nenorocirilor, decît să mă dau sujet criticii desfrînatei omeniri.