Meșterul Manole (Bolliac)

Jump to navigation Jump to search
Meșterul Manole
de Cezar Bolliac


Manole, Manole,
Meștere Manole,
Zidul rău mă strînge,
Țîțișoara-mi curge,
Copilașu-mi plînge.
Manole, Manole!

Vara toată stau la muncă
Meșteri cîți în țară sînt;
Iarna lucrul tot se strică,
Osteneala merge-n vînt.
Toată lumea e-n veghere
Și să miră în tăcere.

Neagul-Vodă poruncește
Și să jură-n Dumnezeu:
Sau că zidul se-întărește,
Sau că mor cum e mai rău;
Căci e chiar o dievolie
Mînăstirea să nu ție.

Meșterii se-nfiorară
Și-ncepură-a se gîndi
Cum să facă să nu moară,
Căci ei mîine n-or mai fi.
Neagul-Vodă ce vorbește
Negreșit că se-mplinește.

Meșterul Manole-ncepe
Iscusit a le vorbi;
Căci el singur se pricepe
Ce ispită poate fi
De se surpă peste gloată
Ce-au lucrat o vară toată.

„De cuvînt să am eu parte,
Meșteri buni, mă ascultați!
Omenie aibă foarte
Fiecare dintre frați:
Cere zidul o muiere,
Ca să-i fie-ntemeiere!

Mîine-n zid să se zidească
Măcar care din femei,
Ce va fi să se ivească
Cu merinzi, la soțul ei!”
Meșterii se spăimîntară
Ș-ochii-n jos cu toți lăsară.

„Stați pe loc! și fără frică,
Cu credință să jurați!
Că din voi nici unu strică
Fapt-aceasta ce-apucați!
La primejdia obștească,
Trebuie unul să jărtfească.

Sufletu-i să se unească
Cu al Iudii la un loc,
Și țărina-i n-o priimească
Nici pămînt, nici vint, nici foc!
Blestemat fie-n vecie
Cel ce-o spune la soție!”

Ei cu toții se jurară
Cum că taina nu o vînd
Și apoi se-mbrățișară,
Făr-a zice vrun cuvînt;
Dar, sunt mulți d-ăi fără frică
Ce-astăzi jură, mîine strică.

Cu nevasta fiecare
începu a se vorbi,
Să nu vie cu mîncare
Pînă seara va murgi.
Dar Manole-a ei venire
O lăsă la norocire.

Meșterii se mai adună
Pînă-n ziuă, la zidit;
Ș-ucenicii împreună
Toți cu toții au venit!
Însă tuturor l-e frică
A zidi, căci iar se strică.

Soarele către amiază
Începu a-nainta,
Și Manole-atunci s-așază
De unelte a-și căta:
„Frați, începem a zidi,
Căci sîntem în miază zi.

Puneți mîna pe mistrie,
Calfe, ucenici idem,
Căci se vede o soție
Nu ști-a cui din cîți sîntem.”
Calea toți o ațintară,
Dar pe loc s-astîmpărară.

Căci e Uța, credincioasă
Meșterului cel cinstit,
Ce soția-i cea frumoasă
La frăție a jertfit.
De cînd ea se măritase
Un an numai apucase.

O luă de mînă-ndată
Și pe zid o întreptă;
Cum să stea apoi i-arată
Ș-a zidi se apucă.
Fie dragoste sau frică,
Ea cuvîntul nu i-l strică.

Ceilalți meșteri în mirare,
Toți cu groază îl privesc,
Și stau toți în depărtare,
Căci aproape nu-ndrăznesc,
Cînd el dulce îi vorbește
Și cu grabă o zidește.

„Astă glumă nu e bună,
Manole, iubitul meu;
Te gîndește că sunt mumă
Și că cresc pe fiul tău.”
Dar Manole tot glumește
Și cît poate se grăbește.

Pîn’ la piept el o zidise
Și ea dulce îi cînta,
Zidul tare o strivise
Și ea-n lacrămi înota.
Dar acum se isprăvește,
Zidul mai o covîrșește.

Asta fuse lecuirea
Zidul d-a putea ținea;
Și d-atuncea mînăstirea
Încetă d-a mai cădea.
Vînt, cutremur n-o smintește,
Uța-n zid o sprijinește.

Neagul-Vodă cheltuise
Toat-averea, să credeți,
Și-ncă nu se isprăvise
Mînăstirea ce vedeți.
Se bocește ca muiere
Și Manole îi tot cere.

Doamna Despa atunci scoate
Din urechi ai săi cercei;
„Na, Manole, de se poate,
Prinde tu ce știi pă ei,
Numai vezi de aurește
Mînăstirea ș-isprăvește.”

Cînd Manole de pe cruce
Darul merse dă-și luă,
Dan și Iașu-ncet se duce,
Scara-n mii că sfărîmă.
Pizma tot la rele naște
Și pe frați îi vrăjmășaște.

Meșterul în turburare
Aripi îndată-și lucră,
S-avîntă cu o zburare
Ș-uite colo mi-ți pică.
Stana lui cea mărmurită
Ne dă apă lămurită.