Materialuri etologice

Jump to navigation Jump to search
Arta guvernării Materialuri etologice de Mihai Eminescu
Din Timpul - 1882
Progresul real și cel fictiv
Apărut în Timpul (VII), 8 Aprilie 1882, p. II - III.


D. Nicu Xenopulos, criticul literar de la „Românul“, binevoiește a se juca de-a baba oarba cu cititorii Telegrafului „fundescu“ în socoteala mea. Se preface a se supăra pe un pasaj din darea mea de seamă asupra novelelor lui Slavici; s-a supărat în realitate pe alt pasaj și sfârșește prin a mă face bulgar și a descrie după cum îi place esteriorul și deprinderile mele.
Ceea ce spune d. N. Xenopulos în privirea mea sunt creațiunile unei fantazii nervoase, escitate prin lovirea ce i-am aplicat-o în darea mea de seamă. Căci dumnealui nu s-a supărat pe ceea ce citează „Telegraful“ ci pe-un pasaj pe care nu-l citează și care e următorul:
„Și noi am avea ceva de citat in contrarium la teoria d-lui Maiorescu: romanurile genealogice ale lui Emile Zola. Ar fi interesant a se constata ce minți, dar mai cu seamă ce caractere s-ar naște din încrucișarea rasei ovreiești cu cea neogrecească, încrucișare ce se operează uneori în România. Fără îndoială amestecătura între două rase egal de vechi, egal de decrepite fizic și moralicește, ar produce niște exemplare de caracterologie patologică care ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacțiunii „Pseudo-Românului“.
Asta dar v-a supărat, onorabile, iar nicidecum, după cum vă prefaceți, aluziile la cafeneaua Procope. Ați văzut în acest pasaj, ceea ce și este în el, o aluzie la originea dv., lucru de care mi-a părut că trebuie să v-aduc aminte și iată de ce.
În critica d-voastră asupra novelelor lui Slavici citesc următoarele:
Acolo unde d. Slavici voiește să facă spirit el devine nesuferit.
.. Stilul parcă, merge pe brânci și nuvela e atât de lungă încât chiar nemții au zis că putea să fie mai scurtă.
...Nu era nevoie, pentru a esplica, să inventăm o teorie ad-hoc, aceea a romanului țărănesc, precum a făcut-o d. Titu Maiorescu în studiul său Literatura română etc.
Astfel toată atitudinea dv. e de sus în jos, ca și când ați avea a da seama despre scrierile unor oameni inferiori d-voastră; e scrisă cu acea cârnire din nas proprie scriitorilor izraeliți din toate țările, cu acea suficiență care se crede superioară oricui. În acest instinct de suficiență greco-ovreiască am lovit prin pasajul de mai sus. Dar cine ești d-ta pentru ca, de la vârsta care-o ai și cu cunoștințele ce nu le ai, să-ți fie permis a-ți da aere de superioritate?
Cine ești?
Ceea ce nu puteți tăgădui a fi, pentru că nu puteți tăgădui fizionomia, nici o puteți șterge cu buretele.
De aceea v-ați și supărat foc pe spusele mele căci adevărul doare pe când eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la așa oglindă nici nu mă pot aștepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc realitatea; el nu mă oprește de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci și nobilă neam de neamul ei - să nu vă fie cu supărare, încât vă asigur că între strămoșii din Țara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e rușine să vorbesc, s-or fi aflând poate țărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniță măcar nici unul. Deși eu însumi nu dau în genere nici o importanță acestor lucruri, ele sunt reale și se pot schimba tot atât de puțin ca și evreul d-voastră fizic și intelectual.
Actele aceste de flagelare le voi repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, romanizați de ieri de alaltăieri, cari privesc toate în țara aceasta „de sus în jos“. Unul abia sfârșește liceul, vine să vânză mărunțișuri și suliman la București, îi merge rău o negustorie și s-apucă de alta: de negustoria literară.
Și acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de-o seamă cu el; nu, de Alecsandri se leagă.
D. N. Xenopulos învață doppia scrittura și alte lucruri atingătoare de negoț în străinătate, dar, întors aci, s-apucă de negoț estetic în coloanele „Pseudo-Românului“, judecând iar de sus în jos autori de cari nici nu e în stare să-și deie bine seama.
C-un cuvânt, nu în d. Xenopulos in abstracto am lovit, ci în defectele înnăscute rasei, cari nu se pot schimba. Aceste defecte trebuiesc temperate, trebuiesc intimidate prin lovituri dureroase, pentru a nu deveni stricăcioase vieții noastre publice.
Dar această lămurire ce i-o dau d-nului mai sus citat n-ar avea nici o valoare, căci nu credem ca evreul său fizic, pe care-l drapează fără îndoială cu mai multă eleganță decât eu partea mea muritoare, să intereseze tocmai mult pe cititor. Această lămurire [î]mi dă mie ocazia de-a mă rosti asupra unui adevăr pe care-l cred nestrămutat și care-mi pare de cea mai mare importanță pentru dezvoltarea ulterioară a poporului nostru.
Am avut neplăcuta datorie căci pentru individ poate deveni o continuă neplăcere ? de-a constata un adevăr despre care mă mir că nu-l formulaseră alții înaintea mea, de vreme ce plutea în aer și se impunea de sine însuși, de-a constata adecă că tocmai în România poporul românesc n-a ajuns decât cu rare escepții de-a da espresie ființei sale proprii. În viața publică, în școli, în literatură chiar s-a superpus o promiscuitate etnică, din părinți ce nu vorbeau în casa lor românește, și această pătură superpusă e cuprinsă de-un fel de daltonism intelectual față cu calitățile unuia din cele mai inteligente și din cele mai drepte popoare, poporul românesc.
Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciș și-n curmeziș, pân-în Tisa și-n Dunăre, și am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populațiunilor din orașe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputații ș.a.m.d. Am văzut că românul nu seamănă nicăiri nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, că acest popor e întâi, fizic, cu mult superior celor numiți mai sus, intelectual asemenea, căci are o inteligență caldă și deschisă adevărului, iar în privirea onestității cugetării și înclinărilor e incomparabil superior acestor oameni. Am observat și mai mult: că clasa veche superioară, rea-bună cum o fi fost, seamănă în toate cu mult mai mult poporului; că are mai multă francheță de caracter și incomparabil mai multă onestitate, că sunt în ea rămășițe de vrednicie dintr-o vreme anterioară epocii fanarioților.
Se putea oare să nu conchid că pătura superpusă de roșii nu e nici româna de origine, nici asimilabilă măcar? Dovada cea mai strălucită despre aceasta mi-a dat-o banchetul d-lui C.A. Rosetti, la care mesenii erau într-adevăr de-o stranie, de-o absurdă promiscuitate.
Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanarioților, n-am avut clasă de mijloc decât ca slabe începuturi și că această clasă - escepție făcând de olteni și ardeleni e cea mai mare parte de origine străină. De aci abia am putut să-mi explic revoluția socială petrecută în zilele lui Cuza Vodă, al cărei apogeu e sub domnia lui Carol îngăduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puțin decât proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă până azi din țărani mici și mari. Odată ajuns la această convingere, totul era hotărât pentru mine; era o datorie de a fi și de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, și în contra păturii superpuse de venetici.
M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradițiilor, acel abis creat între trecutul de ieri și prezentul de azi nu e un rezultat organic și necesar al istoriei române, ci ceva factice și artificial.
Nu omul in abstracto se mișca în d. C. A. Rosetti în contra boiarilor, ci grecul: nu omul in abstracto, Fundescu, înjură în Telegraful", ci țiganul din el; nu talentul înnăscut al d-lui Xenopulos își dă în coloanele „Pseudo-Românului“ un aer de superioritate, luând cam peste picior novelele lui Slavici sau o teorie a lui Maiorescu, ci „jidanul“ din el își dă aceste aere. Caracterul din nefericire se moștenește.
Un popor bătrân și unul tânăr sunt două ramuri din copacul omenirii, dar cari s-au despărțit de mult și s-au deosebit de mult. Vai de poporul tânăr, cu instincte generoase, cu inteligență mlădioasă și primitoare de adevăr, când vine în atingere cu uscăturile omenirii, cu resturi de popoare vechi cari au trecut prin toate mizeriile unei civilizații stinse, cu acele resturi în care vertebre și cranii sunt osificate și condamnate la o anume formă, resturi intelectual sterpe, fizic decăzute, moralicește slabe și fără de caracter. Toată viața publică a poporului tânăr se viciază, moralitatea lui decade, inteligența lui sărăcește și se usucă. Nu e nici un pericol pentru români de-a-și asimila rase tinere de orice origine ar fi, dar un pericol mare de-a asimila rase bătrâne, cari au trecut prin o înaltă civilizație și prin mare corupție, și cari în decursul vieții lor și-au pierdut pe de-a pururea zestrea sănătății fizice și morale.
Și cum să nu fie așa? Plebea aceasta e recrutată din Bizanț, din împărăția grecească a Răsăritului. Trebuie să-și reprezinte cineva istoria acestei împărății, mia de ani de crime scârboase, de mizerii, de demagogie, trebuie să-și aducă aminte că era împărăția în care tații își desvirginau fiicele, copilul scotea ochii părintelui, părintele copilului, în care căsătoria era o batjocură, în care suflet și trup erau venale, și atunci va vedea că niște cauze cari au durat o mie de ani nu e cu putință să nu se fi întrupat, să nu se fi materializat în rasa de oameni ce trăia acolo. Legea cauzalității e absolută; ceea ce s-a petrecut ca cauză o mie de ani în Bizanț și până azi a trebuit să treacă în organizarea fizică și morală a acelui neam, s-a încuibat în privirea vicleană, chiorâșă și mioapă, în fizionomia de capră, în înclinarea de-a avea cocoașă. Cu viclenia din privire corespunde daltonismul intelectual pentru orice bun moral, fie onoare, fie demnitate, fie adevăr; cu înclinarea cocoașei fizice corespunde cocoașa morală. Căci cine nu minte niciodată e natura. Când pune-n două picioare o caricatură, ea știe foarte bine de ce-a pus-o; și ceea ce ea fizic condamnă la uriciune e și moralicește urât și trebuie să culmineze în Tetzis și în Scarvulis, connaționali ai celor mai mulți dintre roșii.
Această opinie nu este numai a mea. Vestitul etnograf francez Lejean contestă acestei rase orice putință de onestitate, iar un autor modern vorbește astfel despre ea: Grecul nu se bucură în România de nume bun. Oamenii avuți dintre ei sunt aproape fără escepție jucători de cărți și de o completă imoralitate sexuală; ceea ce le dă oarecare aparență de oameni de societate este politețea lor pospăită. Din clasele de jos ale acestui popor se recrutează în România cei mai mulți escroci, pungași, hoți și ucigași.
Cât despre funcționarul grec, la el e totul de vânzare pentru bani și sperjuriul nu e pentru el o faptă condamnabilă. Daca evreilor poloni cată să li se conteste orice morală, grecului trebuie să i se conteste și mai mult încă, căci nu cred ca neogrecul să afle în dicționarul său vorba moralitate. Atacuri nocturne și hoții la drumul mare se comit mai cu seamă de acești oameni și, fiindcă cei mai mulți advocați sunt asemenea greci, nu se descopere în genere nimic sau, daca se și descopere, i se dă drumul hoțului să fugă sau se achitează, pretextându-se că nu se poate proba nimic în privire-i.
Grecul începe cu lada de portocale ce le precupețește și încetează prin a fi dublu și triplu milionar. În acest timp conștiința nu joacă la el nici un rol; el devine evlavios abia după ce averea e pusă bine în lada de fier. Pentru a câștiga această avere, el nu se sfiește de nici un mijloc și oricare-i permis după opinia lui, moral sau imoral, onest sau malonest, drept sau criminal. (V. R. Henke, Rumanen, pag. 37, 38).
Din cele ce preced d. N. Xenopulos se va fi convins cât de puțin mă poate atinge ori supăra ceea ce spune despre mine.
D-sa îmi face onoarea de a-mi batjocori scrierile. [Î]i pot spune că singura insultă gravă ce mi-ar putea-o aduce ar fi de-a mă lăuda în coloanele „Pseudo- Românului“. Lauda în acel organ, pentru care însuși numele poporului nostru e o marfă ce se vinde pe 20 bani numărul, o asemenea laudă m-ar face să mă îndoiesc de mine însumi și să cred c-am început a fi de-o teapă intelectuală și morală cu roșii. Și aceasta m-ar durea, căci nu știu să fi greșit ceva lui Dumnezeu și oamenilor pentru a merita o atât de amară pedeapsă. Pentru a mă curăți de vina de a fi lăudat în organul în care a fost lăudați și cei ce și- au înfrânt până și jurământul și onoarea militară la 11 fevruarie ar trebui să intru în sfântul fluviu Gange și să mă închin, recitând imne ale Vedelor, scrise în sfintele începuturi, când omul era încă adevărat ca natura și natura adevărată ca omul.

M. Eminescu