Marița

Jump to navigation Jump to search
Marița
de Cezar Bolliac


Corabie frumoasă! Te du, te du, grăbește?
Pe țărmuri depărtate aleargă, prevestește
Că lesne-așa nu moare un neam ce a trăit;
Că tirania poate un om să prăpădească,
Dar viața unei nații nu poate să sleiască:
Pînă-n sfîrșit. Dreptatea etern a biruit;

Cînd vei ajunge bine în porturi depărtate,
Și alte neamuri mîndre, crescute-n libertate,
Vor vrea să te întrebe de numele ce porți,
Atunci tu pavilionu-ți să-l lași să fîlfîiască,
Să spui că al tău nume e lesne să-l ghicească:
E scris în istorie p-ale mărirei porți.

Iar vrînd să te întrebe de au vro-ncredințare,
Și daca în pămîntu-ți nu cerc vro strîmtorare, –
Tu spune-le că neamu-ți nu știe vicleșug,
Că-i este prunc comerciul, nu-s reguli așezate:
Dar este drept și pacinic, și fără răutate,
Măcar că n-avu condici, măcar că fu sub jug.

Robitul cînd își sparge obezile odată
Și peste-ale-nchisorii tării se mai arată,
Atunci mai ager este, atunci e mulțumit,
Atunci îi place cerul, dorința lui s-aprinde;
Ș-atunci, cu anevoie în curse se mai prinde:
Experiența-nvață pe cel ce-a suferit.

Le spune că pămîntu-ți e țară generoasă,
Săracă-n meșteșuguri, dar clima-i e văroasă,
Produce mii de bunuri ce pot a-i mulțumi;
Că lînuri scoate bune, mătăsuri minunate;
Bogate are holde de feluri de bucate,
Și n-or să se căiască în ea cînd vor veni.

Păduri că are-ntinse cu multă lemnărie;
Că munții ei încuie o mare bogăție,
Dar rar sunt care știe comorile din ei;
O pescărie mare, și vinuri de minune;
Cirezi și turme grase, căci are dulci pășune;
Și faguri de zăpadă, in, cînepă și piei.

Adaogă la astea că țara-ți nu hrănește
Nici fiare veninoase, nici plantă ce-otrăvește, –
Și ei, expuși naturii, nimic n-or pătimi.
Pădurile ei, spune, n-au umbră-omorîtoare;
Livezile-n ghizdee, n-au ierbi otrăvitoare;
Urs-alb, hienă, tigru, viperi n-or întîlni.

Stejarul, ulmul, pleopul și bradul în veci verde,
Corn, frasinul, aninul ce vîrfu-n nori își pierde, –
Ei singuri fac cunune pe trîmbele de munți.
Mistrețul, căprioara și mii de cerbi și ciute
În rîuri de cristaluri se plec ca să se uite
La păstrovi ce se joacă cu lostrițe cărunți.

Că sunt, le spune, liberi la orice vînătoare;
Că boalele năprasnici nu pot să mai omoare,
Și hrana vieții-oricine prea lesne va găsi;
Că foametea aicea abia se povestește;
Că frica de războaie părinți nu îngrozește,
Și rănile-i cumplite, ei nu le vor simți.

Corabie frumoasă! Te du, te du, grăbește!
Pe țărmuri depărtate aleargă, prevestește
Că lesne-așa nu moare un neam ce a trăit!
Că tirania poate un om să prăpădească,
Dar viața unei nații nu poate să sleiască:
Pînă-n sfîrșit, dreptatea etern a biruit.