Maramureș brand cultural/Fusul cu zurgălăi

Jump to navigation Jump to search
Troița maramureșeană Maramureș brand cultural de Dorin Ștef
Fusul cu zurgălăi
Pecetarul


Fus2.jpg

Parcurgând succesiv și în profunzime etapele istorice care au favorizat zămislirea acestui obiect, devenit azi simbol și "marcă înregistrată" pentru maramureșeni, descoperim un context ocupațional străvechi: păstoritul practicat de o populație sedentară, care a dezvoltat o industrie casnică paralelă - prelucrarea lânii și confecționarea obiectelor vestimentare pentru uzul familiei.

Povestea începe primăvara, de Sângiorz, când are loc "ruptu sterpelor" ("sâmbra oilor" sau "măsurișul") și urcarea oilor la munte, dar nu înainte ca oile să fie tunse de lână. După pășunatul din timpul verii, turmele coboară la marginea satului pentru a se pregăti de iernat. Maramureșenii au dezvoltat o întreagă mitologie în jurul acestui animal (v. mitul mioritic), în special din pricina valențelor economice, după cum rezultă și dintr-o legendă locală: "Oaia e sfântă, pân-ce are lână, și când o dai pomană, apoi oaia se scutură în cea lume de rouă și-apoi potolea focul de pe suflet la acela ce dă oaia pomană" (T. Papahagi, 1925; Hărnicești, 1920; v. D. Ștef, Miorița s-a născut în Maramureș, 2005).

Lâna obținută primăvara se spală în izvoare și pâraie, iar uscarea se face prin răsfirarea ei pe diverse acareturi din gospodărie. Firele de lână trecute prin "hrebdincă" sunt legate pe o furcă de lemn, toarse și înfășurate pe fus, după care se fac ghemuri și apoi țesute în tiară. Torsul și țesutul începe toamna și continuă pe tot parcursul iernii (v. M. Dăncuș, 1986). Acest proces tehnologic persistă și azi, cu o intensitate redusă, în comunitățile tradiționale maramureșene.

Relicvă a industriei casnice textile, fusul nu a avut decât un rol secundar, multă vreme insignifiant, în acest proces fiind un simplu instrument de depozitare vremelnică a lânii toarse manual. Din punct de vedere social, furcile pe care se așeza lâna netoarsă aveau o mai mare valoare, deoarece erau confecționate și gravate artistic, cu migală, de feciori, pentru mame, soții sau "drăguțe", prilej de mândrie la "șezătoare".

Fusul a ieșit din anonimat în momentul în care priscelul (rotița de la bază) a împrumutat tehnica rosturilor, utilizată inițial ca soluție constructivă de îmbinare a bucăților de lemn fără alte accesorii (cuie) de lemn sau metal. Astfel de elemente arhitectonice regăsim și în construcția bisericilor de lemn din Maramureș.

Din pricina unei oarecare mobilități a elementelor componente, în momentul torsului, fusul produce un zgomot specific. Unele fusuri sunt prevăzute, la bază, cu un lăcaș unde se depozitează câteva pietricele de râu, obținându-se astfel efectul de "țurgălăi" (clopoțel). Se spune că această inovație avea și un rol practic: le ajuta pe femei să nu adoarmă în lungile nopți de iarnă, când își propuneau să toarcă o anumită cantitate de lână.

O contribuție importantă în promovarea, ca brand, a acestui obiect casnic, mai precis a tehnicii rosturilor, a avut-o artistul băimărean Mihai Olos, care a valorificat din plin ingenioasa îmbinare a lemnului în operele sale, cunoscute și recunoscute în spațiul cultural european. Pornind de la module inspirate din arta populară maramureșeană, artistul a proiectat, la un moment dat, un veritabil oraș universal, numit semnificativ "olospolis", în care arhitectura rosturilor căpăta valențe filosofice.

Meșterii populari au urmat acest trend și au căutat să valorifice potențialul emblematic al acestui produs, prin confecționarea (în serie) și comercializarea lui la diverse manifestări, târguri de profil sau de turism.

Interesul manifestat de turiștii străini pentru această "lecție" de inventivitate și ingeniozitate predată de țăranii maramureșeni recomandă fusul cu rosturi în galeria brandurilor culturale locale.

Să mai precizăm că, grație notorietății de care se bucură, arhitecții care au proiectat complexul hotelier „Mara” din Baia Mare (în anii '80) au găsit de cuviință să-l împrumute ca element decorativ, confecționând un "fus cu zdrangăne" uriaș, amplasat la partea superioară a fațadei, precum o turlă de biserică - devenind astfel o emblemă a municipiului reședință de județ.