Mama cea rea

 

Multe s-au mai întîmplat în lumea asta mare, și cîteodată auzim povestindu-ni-se cîte o întîmplare de ne vine mai a n-o crede. Și totuși trebuie să credem multe din cele ce auzim; cel puțin eu unul mai bucuros cred toate, decît să merg să caut de sînt adevărate sau nu. Așa se zice, că a fost odată o femeie atît de frumoasă, cît ar fi crezut omul, că nu poate să fie în lume alta mai frumoasă ca ea, de întrecut nici poveste. Și era foarte încrezută în frumuseța sa. Și cum nu, mă rog, cînd fața ei era mai albă decît neaua și totuși bătea în roșu, ochii mai negri decît murele cele coapte, dar aruncau scîntei, părul ei, Doamne sfinte! cu ce l-aș asemăna oare? Era ca un caier de mătase neagră, sclipea de negru, și cădea peste umeri în jos făcînd sute de mii de inele, unele mai mari, altele mai mici; gurița ei gîndeai că-i cerașă pocnită în două, grumazii ei, mînile ei, picioarele și tot trupul ei era atît de frumos, cît rar om se poate lăuda a fi văzut cîndva o așa frumsețe. Ea știa bine, că lumea se miră de frumsețea ei, chiar de aceea era atît de făloasă, cît în toată dimineața ieșea afară, cînd răsărea soarele și întreba:

Soare luminat,
Spune-mi tu curat
Și adevărat:
Văzut-ai ori ba
În umblarea ta
Față ca a mea?
Față de muiere
Cu-atîta plăcere?
Față de nevastă
Atît de frumoasă?

Soarele, soare dar tot sta puțin în loc și se uita la ea, apoi gîndindu-se puțin, îi răspundea: „Multă lume am umblat, multe muieri frumoase am văzut, dar pe tine nime nu te-ntrece, decît fiica ta”.

Așa întrebă muierea în mai multe dimineți pe soare, și soarele tot așa-i răspunse în mai multe rînduri, din care pricină, încetul cu încetul s-a stins toată dragostea mamei, ce-o avea mai nainte cătră fiica ei. Se gîndea zi și noapte cum s-o poată prăpădi. Nu-i tignea somnul, nu mîncarea și beutura, nu-i mai plăcea nimic, ar fi dorit cu orice preț să nu mai aibă fată, ori dacă o are, să nu o aibă atît de frumoasă. Într-o noapte avuse fierbințeli mari, dureri de cap și bătaie de inimă. De abia aștepta să se facă ziuă. Nici nu se zărise bine de ziuă și chemă pe servitorul și îi zise:

— Toadere, vezi de du fata asta undeva și, să nu mi-o mai aduci în casă; inima din ea și degetul cel mic să mi le aduci, mai mult nu, pricepi?

— Pricep, stăpînă.

Și a mers sluga cu fata pînă a dat de-o pădure mare – mare, acolo i-a spus fetei ce poruncă are de la stăpînă-sa. Atunci fata a început a plînge și a se ruga:

— Fii bun, nu-mi lua viața, că nu sînt eu vina, dacă Dumnezeu m-a făcut mai frumoasă decît pe mama mea; te las să-mi tai degetul cel mic, dar inima nu mi-o scoate din piept, ci scoate-o pe a cățălușului ce ne urmează și ducînd-o mamei, zi că-i a mea, că eu casa nu i-o voi mai călca.

Sluga se arătă cu mult mai omenos decît mama, omorî cățelușul, îi scoase inima, tăie degetul cel mic al fetei și se duse la stăpînă-sa acasă.

Fetița socotea, că tot mai bine să rămînă în pădure, chiar să o mănînce și fiarele, decît să moară omorîtă de mînă omenească. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte prin cel codru întunecat. Deodată se oprește. Vede înaintea ei niște curți mai frumoase decît cele împărătești. „Oare ale cui să fie? Curți așa frumoase în mijlocul codrilor! Fie ale cui vor fi, își zice fata în sine – eu merg înlăuntru, că știu că nu m-or mînca domnii aceia din curți”. Și intră fata înlăuntru, se uită prin toate chiliile, dară nu zări pe nimeni. În urmă, văzînd că în curți nu e nimenea, băgînd de seamă că pustii încă nu sînt curțile acelea, crezu a face bine dacă le va curăți cum știe ea, că poate o fi murit găzdoaia curților și bărbații nu știu orîndui lucrurile femeiești. Și aduse copila apă, udă, mătură prin case, șterse scaunele și mesele de praf, apoi se vîrî după cuptor să n-o afle gazdele.

Nu așteptă mult după cuptor și veniră înlăuntru zmeii, căci curțile erau ale lor. Doamne ce se bucurară cînd își văzură chiliile orînduite frumos, de gîndeai că așteaptă pețitori. Și începură a se întreba, că oare cine să fi făcut cu ei binele acela pînă au sosit de la vînat. Iar unul din ei zise: că aceea nu poate să fie decît ori mama lor, ori sora lor. Și căutînd-o, o aflară și o numiră sora lor.

A doua zi iar ieși femeia cea fudulă în calea soarelui și-l întrebă, dacă este cineva în lume mai frumoasă decît ea? Soarele nu mai stătu de vorbă cu ea, ci fugînd în drumul său îi răspunse:

„Fost-ai, mîndră, cînd ai fost,
Și-ai rămas un lucru prost.

Tu ai fost cea mai mîndră femeie, dar acum ești cea mai urîtă. Ai gîndit să-ți prăpădești fata și apoi nimenea nu te va întrece cu frumseța, dar te amăgiși amar, femeie becisnică ce ești tu, că ea tot trăiește și e cu mult mai frumoasă decît tine, ea e acum chiar la curțile zmeilor”.

A doua zi dimineața se luă femeia cea fudulă la drum, du-te, pînă ajunse la curțile zmeilor. Acolo se puse sub poartă și începu a se văieta, a plînge și a suspina.

— Fii bună copila mea, lasă-mă înlăuntru, că de nu – tot mor de dorul tău.

Vai, draga mamii cea mai scumpă, unde ești tu acuma? hai să te mai văd odată, lasă-mă înlăuntru să-mi stîmpăr sufletul!

Dar fata se făcea, că nici n-o aude.

— Dar fii bună, fata mea, nu mă lăsa aci sub poarta ta, ci lasă-mă înlăuntru, ori dacă nu, deschide poarta puțintel, ca barem odată să te mai văd, apoi nu-mi pasă și de voi muri.

Și fata crepă puțin poarta, iară mamă-sa se repezi ca o zmeoaică și îndesă fetii degetul în gură, încît îndată căzu jos moartă, și apoi mumă-sa se depărtă cătră casă.

Cînd veniră zmeii acasă de la vînătoare, o aflară moartă și mult timp o plînseră și o jeliră, ca pe o soră a lor, în urmă-i făcură un coșciug de aur și-o așezară într-un vîrf de paltin, ca să o legene vîntul și să o vază pămîntenii, și să se mire de inima cea îndrăcită a mamei sale. Și toată ziua o legănau vînturile ca și pe frunzele paltinului, și lumea o vedea și lumea se minuna zicînd, că o fată așa frumoasă nici soarele doară n-a văzut; alții iarăși își făceau cruce și ziceau: „ferește, Doamne, de mintea slabă; mamonul a pus pe mama aceea să-și omoare copila, și apoi ce copilă? Vai minte femeiască, oare cînd ți-i veni în ori?

În altă zi iar ieși femeia cea sumeață, ucigașa copilului său, în calea soarelui și-l întrebă:

Soare luminat.
Spune-mi tu curat
Și adevărat,
Văzut-ai ori ba,
În cărarea ta,
O față frumoasă
Și de drăgăstoasă,
Față ca a mea?

Iar soarele zise: „Piei dinaintea mea, nebună, piei blăstămată netrebnică și prăpădita lumei, multe nebune și prăpădite am văzut în lume, dar soață ție nu ți-aș găsi, să umblu și noaptea nu numai ziua, după firea mea. Netrebnica netrebnicilor, să-și omoare ea fiica, căci se făcuse mai frumoasă ca dînsa! Dar nu știai tu hăbăucă, că Dumnezeu a vrut să fie tinerii mai frumoși decît bătrînii, iar bătrînii să fie mai cu minte decît tinerii. Tu neghioabă însă, voiși a răsturna chiar și voia lui Dumnezeu sfîntul, care te-a și bate pentru faptele tale!”

Mergînd vestea în toate părțile de astă întîmplare, auzi și feciorul împăratului, care și grăbi cătră acel loc și se rugă de zmei să-l lase să o coboare jos de acolo. După multă rugare se învoiră zmeii și feciorul împăratului scoborî fata din paltin și se jucă cu ea moartă ca și cînd ar fi fost vie. Din întîmplare, Dumnezeu știe cum, o a lovit după cap, și îndată i-a sărit un măr din grumaz și a înviat fata. Vă puteți închipui bucuria zmeilor și a feciorului de împărat; toți o sărutau de toate părțile. Apoi o luă feciorul de împărat, și-o duse la el acasă, în palatul împărătesc, unde s-a și cununat cu ea și-a făcut o nuntă mare, cum numai împărații știu face, și, de n-au murit și astăzi trăiesc. Lumea zice că mumă-sa a nebunit de supărare, cînd a auzit că fata ei s-a făcut împărăteasă. Eu însă zic, că a fost răsplata lui Dumnezeu pentru inima cea rea a mamei.