Maidanul cu dragoste/Volumul II

 

MARO, IDOLUL DIN VIS

CAPITOLUL I - Moartea sta la pîndă în barieră

Săptămîna Patimilor începuse cu post, cu vreme frumoasă și cu presimțiri.

Pornisem, pe drumul calvarului ce ne-a fost scris să-l îndurăm în această săptămînă sfîntă și bogată în nenorociri, încă de duminică seara. Nici nu ne așezasem bine la masă și am fost smulși din casă de semnalele fabricilor din împrejurimi.

Cînd am ieșit afară, cerul era un rug.

Flăcările mistuiau magaziile de mărfuri de lîngă depoul de mașini.

Strada era din nou un furnicar al demenței.

Mahalagiii plecaseră, cu copiii de mînă, spre locul incendiului. Alergau buimaci, tremurînd și numai în cămăși sau cu o țoală aruncată pe umeri și țipau, se chemau pe nume, se ciocneau în neastîmpărul ce-i cuprinsese și se încăierau fără motiv. Sirenele fluierau mai prelung acum, crescînd panica. O explozie cutremurase geamurile. Oamenii se trîntiseră, ca la o comandă, în praf. Plozii începuseră să plîngă, speriați. Nevestele strigau, cu mîinile înfipte în păr și nu știau încotro s-o apuce. Bunicile se închinau și boscorodeau rugăciuni, să aibă grije sfinții de mahalaua cu nume rușinos și s-o scape de prăpăd.

Numai cerul era senin și sus.

Șovăisem, pentru întîia oară, la poartă. Eram obosit de tot acest spectacol halucinant și ridicol, deopotrivă, în tragicul lui orb. Sirenele nu mai mă impresionau. Fuga de turmă rătăcită prin întuneric, a mulțimii, mă îndispusese. Focul nu mai mă interesa. Priveliștea aceea magnifică, a flăcărilor și a distrugerii, nu mai mi-ar fi spus nimic.

Mă întorsesem în casă, bombănind.

— Să le ia dracu de fabrici! Să ardă toate o dată, pînă-n temelii și să mă lase, să ne lase-n pace...

Necăjit, mă plimbam de colo pînă colo, cu plînsul stîpînit.

— Poftim: nu tu casă, nu tu masă, nu tu sărbătoare. Nici un pic de odihnă, de liniște! Iar a plecat, săracu’ Puișor-mare, nemîncat. Cine știe cînd se-ntoarce, ud, obosit, flămînd...

Nu mai mă putusem stăpîni și țipasem, la Puica și la Fana, lovind cu pumnul în masă.

— Să-i ia dracu’ de patroni, cu fabricile și cu magaziile lor! Ce ne pasă, că le ard lor averile? Să ardă, pînă-n temelii! Să cînte buha, la miezul nopții, pe ruini...

Bătrîna încremenise.

— Maică Precistă, da’ de ce strigi matale așa la noi, Puișor? Ce suntem noi vinovate, dacă...

Mă rușinasem și mă certam singur. Recunoscusem, în mine, că mama are dreptate. De ce urlasem la ele, ca un sărit din minți? Pe toți ne apăsa blestemul la fel. Crescusem și eu, sub soare și în neguri, cu tristețile și cu revoltele lor. Cei mari, însă, avuseseră timp să învețe să tacă, să se resemneze, să sufere fără murmur.

Fana, care mă privise tot timpul nemișcată, mi-a înțeles gîndul și mi l-a spus tare, cu dojană,

— Răule! De ce-o mai necăjești, săraca? Las-o-n pace, că nu-i mai încap amărăciunile în inimă și nu mai are lacrămi să le plîngă...

Plecasem afară, umilit în mine și vesel că fata bună de odinioară o apărase pe batrînă și-o mîngîiase. O dezmierdasem și eu, parcă, prin mîna, prin cuvîntul cald, învăluitor, al tovarășei de vis și de isprăvi.

Fana rămase în casă cu suflet din sufletul meu, lîngă Puica și sub ochiul de monstru, triunghiular, din icoană.

Strada era plină de gură-cască. Fabricile continuau să cheme ajutor, să deștepte mahalalele vecine și să le precipite, turme tot așa de oarbe și de demente, spre locul sinistrului. Se auzeau goarnele pompierilor și se întretăiau glasuri surde, departe. În toate geamurile jucau, cu răsfrîngeri repezi, limbi de foc.

Mă înfiorasem, fără veste și mă pomenisem fugind prin mijlocul drumului, stăpînit de o presimțire: îl lăsasem pe tata, pentru prima oară, să plece singur la un incendiu, să urce pe scări de pe cari ar fi putut să alunece, cu capul jos, ori să umble pe acoperișuri ce amenințau, dintr-o clipă în alta, să se prăbușească în jăratic, cu pompieri, cu tulumbe și cu norocul copiilor rămași fără sprijin...

Mă amestecasem în lume și îmi făcusem loc, cu un umăr împins înainte și lovind cu pumnii, întrebasem, căutasem, trecusem prin cordonul jandarmilor, îl strigasem pe nume, mă smulsesem din mîna unui gardist ce se încăpățina să mă întoarcă la cordon — eram în sfîrșit lîngă tata, pe un vagon de marfă împins pînă sub grinzile, aproape arse, ale magaziilor.

Acum nu mai mi-era frică de nimic, convins că simpla mea prezență îl apără de orice pericol. Înger păzitor, alături, îi sta dragostea mea — o dragoste peste care, mă încurajam singur, nici o nenorocire n-ar fi putut trece.

Dar moartea își fîlfiise aripa, peste jocul flăcărilor.

Doi hamali fuseseră uciși de explozie. Pompierii îi culcaseră alături, de cîteva lăzi goale. Oamenii se uitau la ei, cu ochii mari, fără cuvînt, poate fără gînd.

O femeie alerga, numai în cămașe, printre ruini, ca o arătare, țipînd și n-o întreba, nu avea nimeni timp s-o întrebe ce are și pe cine caută.

Au să afle mîine, cînd vor scoate de sub lemnăria prăbușită un trup negru, de nerecunoscut, răsucit în flăcări.

Magaziile de mărfuri, vechi, de scînduri, arseseră pînă în pămînt.

Ne întorsesem acasă în zori, mergînd pe lîngă ziduri, cu pasul rar, încovoiați, uzi, flămînzi, murdari de fum.

Mama și Fana ne așteptaseră, palide, cu cearcăne la ochi, zîmbitoare și bune.

— Dar tu, fato — o întrebase tata, uimit că rămăsese toată noaptea lîngă Puica — pînă la ora asta, să nu te duci să faci nani?

La masă, adormisem cu lingura în mînă, ca să-i visez pe hamalii uciși și să-l întreb pe Puișor-mare, plimbîn- du-mă cu el prin orașul din poza lui Ivan, de ce sunt oamenii săraci și de ce mor așa de crîncen și fără folos — ca gîngăniile.

Cînd m-am deșteptat, a doua zi, pe la prînz, toată casa cu nebuni era în fierbere.

Trenul surprinsese, la barieră, o lucrătoare cu copilul în brațe. Femeia fusese mutilată, plodul scăpase ca prin minune. Acum sta în picioare, între linii și chema, cu mîinile întinse: „mama, mama” — în timp ce acarii adunau bucăți de carne, de pe traverse și de sub roțile negre.

Vrăbioara văzuse cum se întîmplase nenorocirea și se lovea cu palmele peste față, povestind — de spaimă, de milă, de oroare.

Ascultasem, cu fruntea îngropată în perne. Fana suspina, mușcînd un colț al șorțului. Îmi venea să cînt, să urlu, să dau cu pumnii în zid. Începuse să se umple paharul și în mine. Mi-am ascuns capul sub crucea brațelor și-am plîns, fără lacrămi.

Gașperiță apocaliptică, locomotiva își făcuse datoria. Copilul dintre linii, rămas singur pe lume, îmi scîncise în inimă ca vrabia: cip-cirip, ca să omagieze un Dumnezeu ce ne scrisese fiecăruia, în frunte, un destin...

Vecinii și cumetrele se adunaseră în jurul Vrăbioarei, să afle tot și în urmă să comenteze, să blesteme sau să bocească. Pentru unii era de vină trenul, care trece ca o nălucă prin barieră și nu mai ai timp să fugi, cînd îl vezi venind — pentru alții, vinovată ar fi fost nenorocita ciopîrțită, pentru că nu se uitase pe unde merge.

Numai Tănăsică filozofase: „ceasul rău, coană, ascul- tă-mă pe mine”...

— La urma urmei, toți suntem datori c-o moarte — oftase cineva, cu resemnare.

— Așa o fi, da’ vezi că omu’ i-al dracului — continuase spălătoreasă, cu ochii întorși dușmănos spre Tinca oloaga — crede că n-are moarte! Tu-l vezi cu un picior în groapă și el, sări-i-ar ochii, tot nu se lasă! Roade dușmănia în el, roade-l-ar viermii odată, să mai scăpăm de-o pacoste...

Safta a înțeles de cine-i vorba și-a început să se lamenteze.

— Aia e, soro, aia eee... că tu ești femeie cinstită la casa dumitale și vine dușmanca și bagă intrigă la bărbat, că te culci cu nu-mai-știu-cine și nu-mai-știu- cuum...

Țiganca se trîntise jos și se jeluia ca la mort, trăgîn- du-se de păr și legănîndu-se, de la mijloc în sus. Sultana și Domnica intraseră în casă, pufnind de rîs. Vrăbioara își aduse aminte că mai sînt țațe în mahala, dornice să afle cum se întîmplase nenorocirea de la barieră și s-o căineze pe victimă. Plecase, durdulie și tristă, cu pasul mic și grabnic, să bată la altă poartă. Tănăsică, filozof, ridicase din umeri, convins că lacrămile femeilor nu scoală morții și nici nu-i cumințesc pe cei vii! Intrase în birt, scuipînd, nu mai înainte de a lovi o dată cu pumnul în zid — o dovadă că-i amărît și înjură în gînd, de papucii Maicii-Domnului. Lîngă Safta rămăsese numai Mădălina picior-de-lemn.

Bocetul țigăncii fusese molipsitor pentru ea.

Spălătoreasa se așezase alături de vecina jalnică și începuse să-și dezgroape răposații, cu o chemare cîntată la fel, parcă pe o singură coardă de contrabas.

— Pătru-al mamii, Pătru... Toderaș al sorii. Toderaș... Și iar Pătru-al mamii, Pătru...

Ascultînd cum plîng femeile două, mă simțisem umilit — o umilință pe care am înțeles-o mai tîrziu: mă duruse gîndid că suferința omenească poate să se manifeste așa de hilar.

Fana mă chemase lîngă ea, pe gard, să văd ce se mai petrece la barieră.

Știam — la toate nenorocirile de cale ferată se proceda la fel.

Se aduna mahalaua, în jurul bucăților de trup puse una lîngă alta și ascunse sub un sac: capul laolaltă cu picioarele și cu inima smulsă printre coapse. Lîngă mormanul acela de măruntaie și oase, cu siguranță că un hamal sau un căruțaș milos, cu frică de ce va fi după moarte, cumpărase și aprinse o lumînare de ceară, în timp ce cantonierul — superstițios — arunca — înju- rînd — cu pietre în cîini, să nu-i lase să lingă sîngele de pe traverse ori să înfulice o bucată de carne uitată, cum se întîmplă deseori, între șine.

Plutea în atmosferă, în aceste momente, ceva ca o fîlfîire și ca un zvon.

Locomotivele fluierau cu sfială. Se anunțau parcă, una pe alta, înfiorate, că iar a fost frînt, sub botul cu gratii, un cîine al vieții.

Păsările, în trecere — mai grabnică trecere acum — piruiau. Bănuiai că zboară să ducă veste tristă la cer.

Tremurau altfel pînă și frunzele plopilor. Aveam impresia că le aud șoptind, ca pe niște călugărițe cutremurate de spaimă, în ceasul monahal al amurgului.

Curînd, trenul avea să plece mai departe, cu un suflet nou prins de coșul mașinii și fîlfîind ca un steag, în timp ce copilul va întinde pentru ultima oară brațele după namila asasină, să cheme zadarnic: „mama, mămica”...

Tot ce urma, era o știută și tristă poveste...

Mahalaua noastră continua să răscumpere, cu moarte înfricoșetoare, codrul de pîine strîns și amestecat cu praf și păcură, în pumnul mîinii protestatare, ruptă din trup și zvîrlită, răsucit, alături de șina pe care osul, strivit de roată, lăsa numai o ușoară pulbere albă.

— Bine începem săptămîna — oftase mama — și încă săptămînă asta sfîntă! Azi noapte foc și cîțiva inși pierduți în pîrjol, acum nenorocire. Maică-Precistă, după prînz și la noapte ce s-o mai întîmpla? Apără-ne, Sfîntă Născătoare și ne izbăvește de cel rău...

Puica proorocise ca o buhă pe clopotniță.

CAPITOLUL II - Safta s-a dat huța în leagănul dracului

La plecare, Safta îl oprise pe Gore în prag.

Hamalul uitase să se pieptene și-i lunecase părul, de sub cozoroc, pe sprîncene, ca la un parlagiu.

Superstițios, soțul se supărase că-i „taie drumul” și tocmai luni, pentru un nimic. Oricum, nu se împotrivise ca nevasta să-l ferchezuiască la minut, convins și el că nu șade frumos să te duci la gară, om ce te afli, ca o haimana fără simțire, mai ales cînd știi că o să ai de-a face numai cu domnișori, conași și cucoane...

— Ce focului, Gorică — îl certase țiganca, în șoaptă — că nu ești fleac de meșter, ca scîrba de ungur, să pleci la sirvici cum o fi...

Hamalul așteptase docil, cu șapca în mînă, ca la fotograf. Safta l-a încheiat la toți nasturii de la bluza albastră, i-a scos, peste guler, ca un fel de fundă, ciucurii roșii de arnici, de la cămașe și alegîndu-i în cărare șuvițele aspre, a scuipat mult în palme și i-a netezit freza. În urmă, neobosită și tot așa de grijulie, s-a lăsat pe vine și i-a lustruit, cu un colț al șorțului, bocancii — să-i facă lună.

Surprins, înduioșat, intimidat parcă de atîta dragoste, Gore îngînase blînd, zîmbind galeș.

— Ia lasă, mă nevastă, că n-au să mă facă ginere, la gară.

— Tu să taci — îl certase suspinat țiganca, holbînd la el ochii tulburi, bulbucați de nesomn — eu o casă am și pe tine! Nu-s ca altele — continuase ea, arătînd cu un semn mic și numai de el înțeles, spre pălimarul surorilor — alege-s-ar prafu’ de ele, că nu mă lasă-n pace...

— Da dă-le-ncolo — încercase bărbatul s-o mîngîie, bănuind că femeia avusese altă ceartă cu fetele oloagei — fă-te că nu le-auzi și intră-n casă.

— Nu le-aud, eu, da’ vezi că le-aude alții!

Prost, Gore nici acum n-a înțeles.

— Și dacă? Gura mahalalei? Dă-o la dracu de mahala, că gura lumii numai pămîntul, o astupă! Vorba cîntecu- lui: lasă lumea, neică, să moară și să facă haz — spusese omul, de astă dată el cu imputare în glas — numai tu să nu te dai huța în leagănul dracului...

Jocul începuse să fie periculos. Erau la un pas de mărturisire, deci de păruială crîncenă ori de împăcare în conștiință. Lași, s-au mulțumit amîndoi să rîdă și să se spioneze cu coada ochiului.

— Stai că era să uit, uita-m-ar...

Safta vorbise, scuturînd fire imaginare de praf de pe umerii hamalului.

— A zis Paler că dînsu, săptămînă asta, o să robotească pînă la 9 seara, că fabrica lui are comenzi multe de sărbători.

Gore privise gînditor, cu un singur ochi, ca un cocoș în soare, spre plopii în care se deșteptaseră, gureșe, vrăbiile.

— Și ce-i cu asta — întrebase — ce-mi pasă mie de Paler...

Țiganca ar fi fost în stare să jure că nici ei nu-i păsa că slăbănogul o să lucreze trei ore în plus, pe zi.

— Ți-am spus numai așa, omule, ca să... să știu dacă-l așteptăm cu masa și pe dînsu sau... mîncăm singuri și-i oprim lui, în sufertaș...

— Să-l așteptăm, fă Safto — hotărîse soțul, cavaler și milos — mai ales că, săptămînă asta, o să avem și noi dever destul de bun: se duc boierii în conced, de sărbători, care pe unde are și el rude și e familist.

Hamalul plecase alene, pe lîngă fabrici, spre gară. Îl înduioșase, deopotrivă: grija cu care îl gătise nevasta, ca niciodată și destinul lui Paler, condamnat să muncească încă trei ceasuri, pentru cîțiva gologani, în iadul din turnătorie. Era, în această tîrzie înduioșare, un reflex al mustrării de conștiință. Față de amîndoi, recunoscuse Gore, se purtase urît. Se îndoise de credința femeii și de devotamentul fostului camarad de cazarmă, îi spionase, le urmărise fiecare gest, încercase să le răstălmăcească anume orice cuvînt și era gata să le crape capul cu barda...

Abia acum pricepînd aluzia făcută de Safta, în timp ce-i lustruia bocancii, la fetele oloagei, cari „nu o lăsau în pace”, hamalul se certa în gînd că nu avusese curajul, încă din ajun, să spună toată tărășenia, mai ales că presupușii vinovați — de data asta era convins — înțelese- seră ce gînduri îl frămîntă.

Duminică, după amiază, tustrei se încuiaseră în casă, că numai de mosafiri nu erau dispuși atunci și nu scoseseră o vorbă. Safta sta în odaia mare, pe pat, cu mîna la falcă și întoarsă cu spatele, fierbînd, gata să facă explozie la cel mai mic cuvînt și să plîngă de ciudă că are un bărbat nătîntol, ce se luase după gura spurcată a vecinelor, iar Paler ofta din adîncul inimii, în sală, lung și frînt de la miiloc, cu coatele pe genunchi și pumnii la tîmple.

Hamalul se plimba prin casă, în papuci și cămașe de noapte și se uita la ei. Era trist, că numai el le adusese necazul pe cap și-l încerca, în același timp, gust de glumă. Îi venea să rîdă nestăpînit, cu lacrămi și răsturnat pe scaun, de nevastă și de slăbănog, că erau proști și se ofticau pentru nimica toată.

Gore se apropiase de cîteva ori de turnător, să-l tragă dezmierdător de păr, să-l îmbrățișeze și să-l roage să-l ierte că ascultase zvonul și-l crezuse capabil de o trădare ce ar fi meritat, în adevăr, o lovitură de bardă în moalele capului.

— Mă, Paler — plănuia hamalul să-i spună, după ce l-o îmbrățișa — iacă, recunosc, am fost un prost și-un nemernic. O vorbă ca asta, mă, că ți se culcă nevasta cu altcineva, o crezi de oriunde-ar veni, că te frige la ficați cînd o auzi și nu mai stai să judeci. Am crezut și eu, mă, și m-a perpelit îndoiala și gelozia, de-mi simt inima și acum, ca o bubă coaptă. Ba, o dată, ca să-mi fie și mai mare rușinea pe urmă, am venit acasă fără veste, să vă prind în ticăloșie și să vă lovesc la mir cu barda. Găsii numai un cîrd de muieri la taifas. Ce mai tura-vura, mă Palere și tu, fă Safto, acum văd că n-a fost nimic și... hai s-o lăsăm încurcată și să ne împăcăm. De azi încolo, mama din groapă să vie să-mi spună așa și pe dincolo de voi și n-o mai cred...

Dar, apropiindu-se de Paler, parcă i se uscau buzele. Trebuia în adevăr curaj, pentru o mărturisire așa de dureroasă și de umilitoare. Încercase, oricum, să-i convingă, prin felul cum le vorbise, blînd, zîmbitor, de toate nimicurile, prin hărnicia cu care aprinsese focul în locul chiriașului și pusese masa, ca să n-o mai supere pe Safta, prin sticla de vin (făcuse el cinste...) și prin glumele — cu și fără haz — ce le spusese în timp ce mîncau, că el nu are nimic cu ei, că — dimpotrivă — se simte vinovat și-i pare nespus de rău că le-a bănuit buna credință.

Melancolic, după cîteva pahare de vin și cu gust de vorbă, pentru întîia oară privind în el ca într-o fîntînă limpede, Gore își recapitulase viața, o mîngîiase pe țigancă și o binecuvîntase, pentru tot norocul ce i-l purtase și pomenise — atunci, după mai mult de treizeci de ani de uitare — de Oană, de tatăl rob la vechil și mort de cine știe cînd, căruia — recunoscuse el, cu glasul umed — încă nu se învrednicise să-i dea un covrig, un merișor și o cană cu vin de pomană, că i-o fi foame și i s-o fi ars gura de sete, pe cealaltă hune, săracu Oană...

Safta și Paler se priviseră lung, tot timpul și tăcuseră, cu încăpățînare.

Hamalul se îmbătase, plînsese și adormise cu capul pe masă. Luni, cu întîiul cîntat al cocoșului, el a avut un semn de iertare. Cînd a deschis, alene și tulburi, ochii cîrpiți de urdori, l-a văzut lîngă pat pe turnător, lung și palid, cu o ceașcă de cafea în mînă. Slăbănogul se sculase devreme și nu uitase să răscumpere, cum se pricepuse, dovada de frățietate și hărnicia cu care Gore, în ajun, despicase surcele și făcuse focul, în locul lui.

— Cafeluța matale, nene — îngînase Paler, bîlbîit și așezase ceașca lîngă tabachera neagră de carton presat, cu o figură colorată de rege pe capac, pe un scăunel tras repede lîngă pat, să-i fie toate la îndemînă.

Omul n-a avut timp să se mire sau să articuleze un cuvînt de mulțumire. Fostul camarad plecase la turnătorie, mut, misterios, fără să-l simtă cei din casă. Hamalul se uitase lung, prostit, cînd la ceașca de cafea, cînd la ușa pe care dispăruse chiriașul, în timp ce Safta, culcată

lîngă el, ofta din adînc și în somn, cu plapuma trasă peste cap.

Oftatul ei îi sfredelise inima.

Țiganca încă nu-l iertase. Îl mustra, din somn, cu tristețe. Nimeni altul, mai bine ca el, nu ar fi înțeles-o, în momentul acela. La plecare, însă, tot așa de surprins, Gore avusese alt semn de iertare: grija cu care-l gătise nevasta și-i lustruise, ca niciodată, bocancii.

— Tot bivol am rămas — oftase pe drum, cu gîndul lăsat acasă. E adevărat că am liniștit-o, spunîndu-i că nu-mi pasă de gura lumii. A fost o mărturisire, da’ și-o amenințare, cînd i-am zis că: numai tu să nu te dai huța în leagănul dracului! N-am făcut bine că i-am spus așa, da’ nici rău — se încurajase singur — că, la urma urmei, ca bărbat, e bine totdeauna să te știe muierea de frică. Bine a zis cine-a zis că, pe nevastă, cu ce a lăsat Dumnezeu s-o bucuri, da’ cu ochii s-o bagi în răcori...

Se deștepta în el soțul convins, ca oricare altul în mahala, că numai privirile crîncene și pumnul asigură cumințenia, hărnicia și credința femeilor.

Trecînd pe lîngă zidul fabricii de mobilă, Gore ascultase cîntecul infernal al mașinilor industriale.

— A dracului muncă — îi compătimise el pe meseriași, generos ca niciodată — amară pîine... Lucrezi în praf, urlă mașinile pînă-ți face balamuc în cap, mănînci pîine cu praf, bei apă cu praf, tragi în tine praf și cînd scuipi, simți surcele pe limbă...

Oricum, apreciase hamalul, erau mult mai de plîns cei de la turnătorie.

— Sufletul lui Paler, săracu, o fi negru ca un fund de ceaun...

Destinul fostului camarad de arme îl înduioșase iar. Se mustra aspru, că nu se gîndise mai de mult să-l scape de iadul cu macarale și forme, cu căldură leșinătoare și fum.

Gore fusese o singură dată în atelierul în care lucra slăbănogul și se cutremurase, ascultînd clocotul — ca în pîntec de animal apocaliptic — al cuptoarelor și privind muncitorii dezbrăcați pînă la brîu și murdari, pierduți în nori de funingine sau încovoiați, cum purtau pe umeri tiparele aburind peste focul alb al metalului topit, clocotind, sfîrîind, scînteietor.

Cînd a ieșit în curte, din sala topitoarelor, s-a oprit să-și umple plămînii cu aer proaspăt și-l binecuvîntase pe domnul Stîrcu de la gară, că-i asigurase un serviciu ușor, curat, în plină lumină.

Hotărit, Paler trebuia smuls din turnătorie și scos la soare, în larg, mai ales că insul, în ultimul timp, se înverzise, se cocîrjase și începuse să tușească sec, a colivă.

— Săracu, ar fi păcat să moară...

Dar, în sentimentul acesta de sinceră compătimire pentru soarta prietenului, a scăpărat, un moment și fără veste, îndoiala. De ce nu-i spusese slăbănogul în ajun, în după amiaza aceea plictisitoare sau seara, la masă, că va lucra trei ore în plus, în Săptămînă Patimilor? De ce nu-l anunțase cel puțin dimineața, cînd îi adusese cafeaua la pat? El îi mărturisise, pînă atunci, ca unui duhovnic, supărări mult mai mari. N-ar fi avut nici un motiv, tocmai acum, să i se plîngă, prin Safta, de un necaz așa de mic.

Gore se oprise, scuturat de un fier, cu ochii mari în gol: unic răspuns, la întrebări, îi apăruse în minte scîrba de „numărul patru”, să-i rîdă-n nas și să se scarpine, în batjocură, prin buzunarul spart al pantalonilor.

— Tu nu vezi, mă, îmbroboditule — vorbise Lahu, în gîndul lui Gore — că e minciună cu coadă la mijloc? E sigur că nu le mai ajung îndrăgostirile pe furiș și cu frica-n sîn. Acum scornesc alta: că are turnătoria co-menzi, să le rămînă încă trei ceasuri de nerușinare.

Hamalul se pomenise fugind și se năpustise orb, clocotind, desfigurat, pe poarta cu firmă — ca să iasă, peste cîteva minute, liniștit, fluierind, cu șapca trasă pe-o sprînceană. Omul îl întrebase pe portar, se convinsese: țiganca nu mințise! Fabrica lucra, în Săptămînă Patimilor, pînă la 9 seara.

Acum știa precis ce o să-i răspundă lui Lahu. Avea o dovadă în plus că Paler e un tînăr cinstit și un prie- ten devotat, iar Safta o tovarășe cum nu se mai află. Se isprăvise cu îndoiala, cu frămîntările lui și cu neade-

vărurile clevetitorilor. Era și el un om fără supărări, un bărbat stăpîn pe casa, pe norocul și pe nevasta lui, liber să cînte cum i-a place și cît i-o dori inima, prin mijlocul străzii. Nu-i mai păsa de lume, de toți gură-cască și de toate lepădăturile orașului, ce se opriseră în drum și se uitau, cu nedumerire și haz, după omul ce urla, țopăia în jurul felinarelor și agita mîinile în aer, nestăpînit.

Fericit ca niciodată, chemase lîngă el un covrigar și un bragagiu și dăduse de pomană trecătorilor — să fie morților și pentru sufletul lui Oană — marfa cumpărată cu doi pumni de gologani de la grecul, mirosind a brînză rîncedă și a gîndaci roșii, și de la insul cu fes și șalvari, rumen ca un bigi-bigi și cu un surîs ca o zaharica.

Ajungînd însă la gară — înviorat și împăcat cu el, mulțumit că-l săturase pe robul de dincolo de prag cu covrigi, cu braga și cu dulciuri — Gore i-a văzut pe hamali strinși grămadă, pe scara de la intrare, povestind și rîzînd cu gura mare. Pasul i-a șovăit. A presimțit că despre el vorbesc. Nu știa ce să facă. Ar fi fost mai cuminte, poate, să intre pe lîngă oficiul poștal și să treacă, pe la predarea bagajelor, spre peronul de plecare. Firește: ocolindu-i, însemna că fuge, că nu are curaj să le strige adevărul în față, pentru că se simte cu musca pe vîrful nasului. De cine și — mai ales — de ce să fugă? Acum, cînd se convinsese de cinstea celor de acasă, era — dimpotrivă — obligat să-i apere, să-l înfrunte pe Lahu și să-l umple de sînge, pe el și pe oricine ar fi îndrăznit să-i spună un singur cuvînt în răspăr.

Vecinul se apropiase de turma clevetitorilor cu pasul sigur, apăsat, hotărit, dar hamalii tăcuseră deodată și împrumutaseră, risipiți, figuri indiferente. Singur „număru patru” rămase înfipt în calea lui, cu mîna în buzunar. Gore s-a uitat la el, liniștit, cu ochii mici. Calm, l-a prins de umăr, l-a smucit spre el, l-a scuipat între ochi, l-a dat în lături și a trecut mai departe, cîntînd, cu șapca trasă pe-o sprînceană, N-a mai stat să asculte amenințările strigate de dușman, în urma lui, cu gura strîmbă de ură. Uscățivul era liber să îndruge verzi și uscate. „Număru nouă” știa sigur că nu-i adevărat. Toată gara, tot orașul dacă i-ar fi spus că Safta se culcă cu Paler, nu s-ar fi clintit în credința lui. Ar fi fost în stare să rîdă de prostia lumii și să-i facă, orașului întreg, cu tifla...

Omul, după întîmplarea cu Lahu — pe care-l umilise în văzul tuturor, ca un avertisment pentru oricine o mai îndrăzni să îngîne un cuvînt de batjocură despre nevasta lui — lucrase singur, harnic, îndărătnic, pînă la prînz, nepăsător de ura ce o stîrnise în rîndurile albaștrilor, surd pentru toate șoaptele rele și amenințările prinse, în trecere, de la un hamal sau altul. Amenințările nu-l înfricoșau, șoaptele rele îl făceau să rîdă — un rîs nestăpînit, smuls din el și risipit în toată ființa, ca o înviorare.

Mîncase, ca să le facă dușmanilor venin, la un birt de peste drum de gară, feluri scumpe și se cinstise, răsturnat pe scaun și rîgîind de îmbuibare, cu vin, cu cafeluță și țigări de cinci parale una.

Se întorsese la peron mai dornic de muncă, zîmbind, ușor, cîntînd. Dar, după cîteva ore de alergare de la intrare la garnitura trenului și de la vagon la trăsura conașului, cocîrjat sub geamantane, Gore simțise cum se adună oboseala, ca o furnicare, în genunchi și cum urcă în el, ca o apă moleșitoare, învăluitoare. Se vedea singur, i se părea toată munca zadarnică și-l prinsese scîrba: de el și de semeni, de gară, de toată forfota plecărilor și sosirilor. Se întreba, pentru prima oară, încotro o fi călătorind tot furnicarul acela de lume și cu ce rost o fi venind, mulțime tot așa de buimacă la ducere ca și la întoarcere — de unde iese atîta omenire și ce duh necurat o împinge din urmă, ca pe-o turmă pestriță? Fără răspuns în el și cu buzele arse, a intrat în restaurantul de ultimă clasă, să cadă istovit pe un scaun, oftînd și să ceară un pahar cu vin.

Damian era un om serios. Albaștrii îl ascultau și-l respectau. El făcuse, de multe ori, „pace între dobitoace”. Hamalii se certau ușor și cu înverșunare, pentru orice nimic. Știau să-și fure mușteriii sau să se înșele cînd — lucrînd doi-patru laolaltă, pentru același călător — împăr- țeau bacșișul. Se luau de păr pentru un gologan de aramă, sfîșîindu-și bluzele, ca să termine scandalul — abia răsuflînd și plini de sînge — în fața tovarășului

chemat să-i împace cu un cuvînt de mustrare blîndă, ce-i rușina în adevăr pe beligeranți și cu o nouă împărțire, egală pînă la para, a cîștigului cu bucluc. Dacă vreunul din ei avea un necaz, acasă ori cu vecinii, Damian îl ruga să-i spună pe cinste și în conștiință, fără părtinire, tot ce se întîmplase, și-l asculta atent, cu înțelegere, ca un duhovnic. Sfaturile pe cari le da el erau păstrate cu sfințenie de hamali și se întîmpla să le prindă hine.

— Ce-a fost cu „număra patru”, mă, omule?

Cind l-a văzut pe Damian lîngă el, cu ochii umezi de bunătate, Gore a simțit nevoia unei mărturisiri.

Așteptase, căuta de mult un prieten, căruia să nu-i ascundă nici o cută a sufletului. Se voia priceput, ajutat cu o vorbă spusă din inimă, îndrumat.

— Acuma, cînd știu, cînd am văzut cum te văd și am înțeles cum mă înțelegi, că n-a fost altceva decît gura lumii la mijloc, nu mai rabd! Azi l-am scuipat pe Lahu, da’ mîine, dacă nu se astîmpără — să i-o spui asta — îl fac tocană cu satîrul și-l dau la cîini. Să se ungă cu sfîntul mir pe frunte, ăla care i-a scos vorbă de ocară Saftei, cînd o fi să-l aflu...

Damian îl ascultase îngîndurat. Suferise și el mult în viață, mai ales din pricina femeilor. Suferința îl învățase să vadă limpede, cuprinzător, să pătrundă cu gîndul pînă în ascunzișul sufletului omenesc. El știa de unde vin necazurile tovarășului de muncă, Lahu singur îi povestise cum aflase că țiganca se culcă cu Paler, în lipsa bărbatului.

Lîngă Podul Izvor, pe malul stîng al rîului cu apă dulce și galbenă, erau odinioară șase-opt case mici, cu bolovani pe acoperișuri, să nu fure vîntul tablele roase de rugină și desprinse din încheieturi de furtuni. În fața gardurilor de scînduri într-o rînă, pe trotuarul celălalt, stau toată ziua, alături și cocoțați pe fiarele cheiului, olteni cu coșurile goale pe umeri, soldați, haimanale bătrîne și adolescenți vicioși.

Femeile apăreau în răstimpuri la porți, să schimbe glume porcoase cu bărbații de peste drum, să-i cheme cu promisiuni și să-i atragă cu dezgoliri repetate. Oltenii și soldații se tocmeau în gura mare și se înjurau

amical cu prostituatele, ca să dispară apoi, unul cîte unul, în întunericul greu mirositor al odăițelor cu un pat, o lampă și un lighean de tablă. Cînd se întorceau, după cîtva timp, în stradă, bărbații erau primiți de tovarășii de pe chei cu rîsete, cu batjocuri și glume ce zgîriau auzul rarilor trecători.

Sultana și Domnica lucrau în schimbul de noapte al stabilimentelor amoroase. Lahu o cunoscuse pe sora mare întîmplător, în bordel și-i rămăsese credincios, incîntat de trupul plin ce i se dăruia întotdeauna cu dragoste. Se împrieteniseră repede și așa de sincer, că „număru patru” nu șovăise să se facă un instrument al răzbunării, în mîna ibovnicei lui săptămînale.

Damian nu ar fi crezut zvonul rău, pornit de la o destrăbălată ca oricare alta. Mai mult: dacă totul s-ar fi redus la șoapta ce-i uimise și bucurase pe hamali, tovarășul de muncă nu ar fi șovăit o clipă să-l apere pe presupusul încornorat cu toată căldura și cu tot prestigiul de care era sigur că se bucură printre albaștri.

Se pare, însă, că el aflase altă taină din căsnicia lui Gore neștiută de Lahu și cu atît mai puțin de Sultana. Altcineva din gară, la un pahar cu vin, făcuse o mărturisire senzațională în legătură cu nerușinările din casa cu nebuni. Damian, care era la o masă vecină, îl auzise pe acest altcineva cum se lăuda că n-a rămas meșteșug al îndrăgostirii să nu-l încerce cu țiganca și n-a fost gust destrăbălat să nu i-l satisfacă...

Tovarășul a înțeles că adevărul, spus fără înconjur, ar despica inima omului înșelat de nevastă.

— Gorică, nentule, recunosc că gura lumii e-a dracului, că Lahu e un porc și Paler un om cumsecade. Asta e una la mînă, mă, și istoria cu femeia, cu Safta și cu oricare din lume, a alta. Că, vezi tu: noi o cunoaștem pe nevastă numai de la brîu în jos. Ce diavoli ascunde în inimă și ce gărgăuni în cap, asta n-o s-o știi tu sau eu și nimeni altul. La cine fuge cu gîndul, cînd o culci sub tine, pentru cine-i bate inima și pe cine-l vede în tine, n-o să afli nicicînd, cum n-o să afle dracul amnarul și gresia gospodinelor. Nu zic să-i pui

vardist la inimă, da’ nici să ai încredere oarbă în nevastă...

Damian vorbise rar, cu ochii în pămînt, bătînd darabana pe masă.

— Pacoste mare pe noi, cînd ne mușcă îndoiala din inimă. Rău e cînd te înșală nevasta și n-o afli, da’ e mai foc cînd o prinzi. Ce-am folosit eu, c-am prins-o pe Marioara? Stau de zece ani, ca un cuc și-mi cîntă pustiul la cap, ca o cobe! O să mor, frățioare, ca un cîine și n-o să aibă cine mă jeli — că rude n-am, copii n-am...

Gore nu și-a putut stăpîni înduioșarea. S-a sculat de la masă, fără cuvînt, și a dat buzna afară, pe un coridor, să nu-i vadă nimeni ochii umezi.

Hamalii își încrucișau drumurile, cu pasul grabnic, încovoiați sub geamantane, cu valizele în brațe și cu sfoara pachetelor prinsă în dinți. Așa munciseră, asini sub povară, an după an și așa vor muri, mîncînd prost și ducînd dorul unui pahar cu vin, ca să adune — ban lîngă ban — o avere de care n-au să știe ori n-au să aibă timp să se bucure.

La ce bună și truda asta pe brînci? Tot cu o băncuță legată în colțul basmalei pleci pe lumea ailaltă...

Gore era obosit, dezgustat. Spovedania lui Damian îl duruse. Se deșteptase cineva în el și striga vieții ce clocotea împrejur: lasă-mă-n pace, mi-e dor de liniște, de odihnă, de reculegere — în ceasul ăsta vreau să fiu numai al meu! Hamalul se ștersese cu batista, apăsat, de la frunte la bărbie, ca și cum ar fi vrut să adune toată oboseala prinsă pe figură ca o funingine din tur-nătoria lui Paler și plecase spre casă, încet, încovoiat, pe lîngă ulucile negre din dosul gării.

— Asta așa e — oftase — cum a spus săracu Damian: pe nevastă n-o cunoști decît de la brîu în jos...

Adevărul îl descurajase.

Scuturase capul, cu un gest de voință, să sperie gîn- durile, să scape de ele și se pomenise, fără să-și dea seama, mergînd repede, cu pasul mare, prin mijlocul străzii. Se oprise nedumerit, apăsîndu-și — cu podul palmelor — ticăitul neastîmpărat al inimii. Cine și de

ce-i mărise și grăbise pasul? Era devreme, sta aproape, acasă îl aștepta un tabinet cu Safta și altceva nimic. Se hotărîse să intre în prima cîrciumă, în fața fabricii de pe calea Plevnei, să asculte o vorbă, să închine un pahar de vin cu un cunoscut și să mai întrebe ce se mai aude prin lume. Dar, în graba cu care pornise din nou, uitase de cîrciumă și se trezise, gîfîind, la poartă.

Sultana, rezemată de zid, se uita la el cu dispreț, poate cu milă, oricum cu neastîmpăr în priviri. Îl așteptase anume, știa că are să vină, sau era o întîmplare oarbă? Pensionara bordelului de pe cheiul gîrlei i-a făcut semn să se apropie, cu degetul la gură și privind în curte, să n-o vadă cineva și i-a șoptit, liniștită, fără să acorde importanță cuvintelor.

— Să nu te duci în casă că Safta dumitale nu-i singură...

Gore n-a înțeles, un moment, ce vrea să spună sora mare sau i s-a părut că nu înțelege. Încremenise cu ochii albi la ea și nu știa ce să facă cu mîinile. Îngîna, repetat, că „Safta nu-i singură în casă” și se întreba, nedumerit, cu un sentiment curios de clătinare în el, dacă faptul acesta poate să aibă, în adevăr, o importanță, mai ales acum, cînd se convinsese că nevasta nu-l înșelase și nici n-ar fi capabilă de așa ceva. Aflase că, în lipsa lui, țiganca adună vecinele la o cafeluță și la taifas și nu se necăjise. Nu era o pagubă și nici mare stricăciune. Femeile — filozofase el, înțelegător — nu sunt păsărele, să le închizi în colivii. Au și ele slăbiciunile și parigoriile lor.

Hamalul ar fi fost dispus să ridice din umeri, cu nepăsare și s-o asigure pe Sultana că nu are nici un motiv de supărare dacă țiganca lui, în momentul acela, stă de vorbă cu o vecină serioasă. Îl intrigase, însă, felul cum îi vorbise fata de la bordel. Îl îngîndurase gestul frînt și ascuns cu care-i făcuse semn să se apropie de ea și-l speriase fulgerul mic ce-i scăpărase în priviri, cînd îl anunțase că Safta nu-i singură în casă. Era ceva suspect: în surîsul cu buzele subțiri al profesionistei. în tremurul frunzelor de roșcov și în ciripitul vrăbiilor, în somnul picotat al calului mic de la sacaua

oprită la pompă și în uitătura prostită a piciului ce sta în fața tăvilor cu brînzoaice rumene. Fără înțeles, sau prea plină de înțelesuri, i se păruse acum și graba cu care venise de la gară, mai devreme ca niciodată: parcă-l luase cineva de mînă și-l adusese, fără voia lui, pînă la poartă...

Gore se întrebase, pentru a doua oară, dacă Sultana îl așteptase anume sau era o simplă întîmplare că o găsise afară. Privind-o drept, ca și cum răspunsul i-ar fi fost scris pe figură, își adusese aminte, nici el nu știa prin ce salt al gîndului, de Paler. Slăbănogul, fără îndoială, era la fabrică în ceasul acela al înserării. Turnătoria lucra pînă la ora nouă, muncă în plin clocot. Omul era sigur de asta. Îi spusese portarul, de dimineață, că întreprinderea are comenzi numeroase și o să toarne, zilnic, trei ore în plus, stîlpi pentru tramvaiul fără cai.

Hamalul a fost convins, un moment, că Safta nu poate fi în casă cu Paler

Dar îndoiala și-a făcut repede loc în inima lui. Dacă-l mințise omul de la poarta cu firmă, învățat de chiriaș și în bună învoială cu țiganca? Nu ar fi fost exclus, de asemeni, să facă ore suplimentare numai o echipă de lucrători, fără ajutorul hamalilor, deci și fără Paler. Oricum, încă nu era ora șase. Fostul camarad, prin urmare, nu plecase de la fabrică. Nu ar fi putut să iasă pe la intrarea principală, unde se face control, dar nu-l împiedica nimeni să sară gardul din dos și să vină acasă pe linia ferată, trecînd prin spărtura gardului dinspre maidanul cu basculă. Încremenit și mic în fața fetei de la bordel și căutînd un răspuns liniștitor atîtor întrebări ce se ridicau lăuntric, ca niște flăcări și-l usturau, Gore își reamintise cuvintele lui Damian:

— Pe nevastă o cunoaștem de la brîu în jos — nu zic să-i pui vardist la inimă, da’ nici să ai încrede oarbă în ea...

Soțul simțise, silabisind în gînd adevărul spus de tovarășul de la gară, cum tremură și se stinge în el ultima fărîmă de nădejde.

Sultana, care-l privise pînă atunci cum se frămîntă, cu o liniște diabolică, a înțeles că omul din fața ei a rămas fără reazim și n-a șovăit a doua lovitură — dată sigur, cu calcul și cu pricepere profesională.

— Adică... pe mine — ca să nu mai vorbim de lume, care află și rîde — mie puțin îmi pasă dacă Safta dumitale e acum cu un ibovnic în casă! Asta — arcuise fata de la bordel sprîncenele, convinsă că așa pare și mai nepăsătoare, o nepăsare plină de dispreț — ca să zic așa: te privește personal! Nu zic, sunt proastă că-mi pare rău de matale, ca vecină, da’ nici nu mă amestec unde nu-mi fierbe oala...

Gore o întrebase stins, alb, cu pămîntul legănat sub picioare:

— Paler?

— Altcineva — a rîs Sultana — mai simandicos.... Numai să nu încerci să intri, c-au pus zăvorul, mi se pare — să nu-i prindă careva...

Hamalul s-a năpustit în ușe, urlînd, a smuls-o cu un brînci — sfărîmînd geamurile — din balamale și s-a pomenit, gîfîind, desfigurat, cu degetele încleștate în pragul dintre sală și odaia mare. Safta țipase scurt și se ghemuise, goală, după perne iar domnul Stîrcu, nașul cu uniformă de postav, încremenise lîngă pat, cu brăcinarul pantalonilor căzut pe ghete și cămașa ridicată cu amîndouă mîinile, într-un gest instinctiv de apărare și de falsă acoperire a goliciunilor, sub bărbie. Gore i-a privit o clipă, buimac, burta goală, păroasă și zvîc- netul bărbat și rotund de sub pîntec și i s-a părut că vede crescînd, din portarul de la gară, o rîmă uriașă ce-l încolăcește, îi pîrîie oasele în strînsoare, i se face nod în jurul gîtului și-l atîrnă, ca pe un spînzurat, în cîrligul din mijlocul tavanului.

Recules din spaima ce-l îngălbenise, Stîrcu își ridicase pantalonii și începuse să se îmbrace, bombănind o amenințare la el.

— Haimana... am să te dau afară de la gară...

Prostit, dezarticulat, risipit cu desăvîrșire sufletește, hamalul se prăbușise lîngă mașină, în sală, și plîngea, lovindu-se cu capul de scînduri.

— Cu matale, nășicule, n-am nimic — poți să pleci, nășicule, că n-am nimic cu matale...

Gore îl lăsase, în adevăr, să plece, dar la poartă îl așteptau Sultana și Domnica, să-i toarne un vas cu necurățenii în cap. Ud și murdar, ibovnicul o luase la fugă, gonit din urmă de copiii din mahala, pînă la podul gării, cu huiduieli, cu rîsete și bolovani.

Cînd s-a întors Paler de la fabrică, tîrziu, tuciuriu și flămînd, a găsit-o pe Safta în vîrful patului, îmbuf- nată, legată la cap cu felii de cartof...

Gore plecase de acasă — nu știa nimeni unde.

CAPITOLUL III - Blestemată zi a mai fost atunci

Mahalaua aflase drăcovenia din casa hamalului. Șoapta zburase de la o poartă la alta, cu repeziciune, iar cumetrele se adunaseră pe bănci și scăunele, în plină uliță, să comenteze zgomotos, s-o ocărască pe Safta că a fost și a rămas o tîrîtură nesățioasă și să povestească în amănunt, cu figura pudică și vorba nerușinată, scena dintre țigancă și portar, în momentul cînd a năvălit bărbatul în casă.

Strada avea un aspect de iarmaroc — un adevărat tîrg al clevetirilor, unde fiecare conștiință era o tarabă plină cu turta dulce a șoaptelor cu multe înțelesuri, cu muzicuțele măscărilor sau cu stambele ieftine și colorate țipător, ale răutăților. Oricît de spart și de puternic ar fi fost glasul cu care Stanca-Roiba încerca să-și domine vecinele, oricît de neastîmpărată voia să fie Bica-mărun- țica și parcă în ciuda Raliței, ce se agita pe un scăunel și da din mîini, slabă și murdară în rochia ei cu volăna- șele înfoiate și de culoarea lintiței, totul se pierdea în murmurul de stup uriaș al mulțimii, în pantomima unică a grupurilor de la porți, cu gesturile la fel și împletite, în balta cu miros urît a sufletului colectiv.

Sufletul acesta impur și dement, de care nu mă apropiasem pînă atunci, pentru că trăisem numai în robia casei cu nebuni și în necuprinsul maidanelor, urla

și se da peste cap ca un saltimbanc, în orice nevastă sau cumătră din mahalaua cu nume rușinos.

Șoseaua Basarab, cu zidurile mari și fumurii de fabrică alături de casele mici, cu gardurile trîntite și cu cerul viu colorat în fund, peste podul gării, de răsăritul apropiat al discului lunar, părea un decor imens de panoramă, în care se juca una din cele mai triste și mai dezgustătoare farse ale vieții.

Roșcovii sălbatici semănau, în ceasul acesta al îngemănării dintre zi și noapte, cu niște candelabre imense și întoarse. Așteptam să se aprindă, în ele, lumini colorate și mici, de serată dansantă sub cort.

Firește, cele mai revoltate erau țațele din sobor, care o blestemau pe Safta crunt și porcos. Gore nu scăpase, de asemeni, de ocări. Femeile îl învinuaiu că se purtase, cu nevasta și ibovnicul de la gară, ca un tont. Bătrînele erau de părere că hamalul trebuia să le toace capul la amîndoi, cu barda, în timp ce tinerele opinau că ar fi fost mult mai nimerit să-i măcelărească sub pîntec cu un brici, să nu mai aibă cum se îndrăgosti. O zvăpăiată cu fantezie și aventuri fără număr țipase că s-ar fi dus pomina, dacă încornoratul i-ar fi despuiat pe ticăloși și i-ar fi purtat, legați cot la cot, prin mahala, să-i înjure bărbații, să-i scuipe nevestele cumsecade și să facă haimanalele mascări cu ei, la fiecare răspîntie.

Oricum, mahalaua aștepta de mult un scandal și era în fierbere acum: se frămînta, se pasiona, trăia din plin...

În casa cu nebuni, în acest timp, era o liniște suspectă. Bela se încuiase în odăița lui și renunțase să cînte la vioară. Ivan lăsase perdelele, iar Mădălina, deși se întunecase, nu avea curaj să aprindă lampa în casă. Noi mîncam tăcuți, copleșiți de întîmplare, cu tresăriri mici, de cîte ori ni se părea că auzim mișcare la ușe. Așteptam, din moment în moment, să se petreacă în curte ceva înfiorător. Liniștea de afară era deseori sfîșiată de rîsul nestăpînit, bucurat, provocător, al surorilor două, vesele pînă la nesimțire de victoria ce o cîștigaseră.

Mama îngîna o tristețe cunoscută:

— Of, ce lume, în ce lume am ajuns să trăim...

Tata asculta rîsul de afară, ridica din umeri, descurajat ori se scutura, cu dezgust.

— Scroafe! Scroafe și altceva nimic...

Acum știam cine a fost matahala ce-i ridicase papucii țigăncii spre tavan și-i lipăise de călcîi, în seara cînd mă uitasem, printr-o spărtură a perdelei, în casa hamalului. Mă bucuram că Safta fusese prinsă, eram trist pentru Gore și mă revolta bucuria nerușinată și crudă a fetelor de la bordel.

După-masă, Fana a venit la noi, chihotind, să ne povestească pățania vecinei cu garoafa. Renăscuse, în ea, fata din pod. Vorbea cu o voluptate stranie în ochii întredeschiși, neatentă la cămașa ce se desfăcuse la piept și la fusta ce i se ridicase, cum sta pe pat, peste genunchi și dispusă să repete, ca nevestele și țațele de pe stradă cu figura pudică și gestul mai nerușinat ca vorba, toate măscărite ce ocoliseră mahalaua.

Mă întrebam, ascultînd-o, cu același dor, vag lămurit în mine, ca un ecou îndepărtat de muzică tristă și obsedantă: unde era Fana ce-mi destăinuise, plină de dezgust, cu cîteva zile în urmă, ce pun la cale „scroafele tinere și porcii bătrîni”, fata care-mi plînsese cu capul pe umăr și se jurase că nu se mai întoarce în cocină?

Am țipat, nestăpînit, lovind cu pumnul în masă, brusc răsucit în mine de ciudă că nu o regăsesc pe tovarășa din vis și din viața de odinioară și în egală măsură de revoltă și scîrbă pentru toate nerușinările pe cari le spusese, printre hohote zgîrietoare de rîs, în fața bătrînilor.

— Nu mai bîrfi, spurcăciune! Taci din gură, că te bat!

O amenințam, pentru întîia oară, și mă uitam la ea cu ochii scăpărînd. M-a durut gîndul că o ameninț și o privesc dușmănos — o durere încercată la fel, de cîte ori o vedeam pe Mădălina picior-de-lemn înfigînd mîi- nile în părul ei frumos, ales în cărare la mijloc.

Sora mică, însă, era străină acum de suferința mea și nu s-a lăsat intimidată. Venise din cocină, cu sufletul dezgolit și prins în toate măscările auzite de la cei bă- trîni — era și ea, în momentul acela, o Tincă veninoasă și o Sultană fără rușine.

— Ce să le fac eu — mi-a răspuns, sărind în picioare și vorbind precipitat, cu ochii închiși și cu figura ca o mască — dacă sunt proști? Tu nu vezi că nici unul nu-i mai cu scaun la cap? Ivan face papuci de atlas pentru Maro — pentru aia care...

Încremenisem lîngă masă.

Fana ar fi fost în stare să spună tot ce văzusem în pod în noaptea de pomină, ca să facă dovada că, în adevăr, Ivan n-ar fi mai deștept ca Gore, din moment ce nu era nici o deosebire între țigancă și grecoaică. Speriat că bătrînii îmi vor afla isprava și scos din fire de bestia mică și albă, ce vocifera — în timp ce mama și Pui- șor-mare, surprinși, nu știau cum s-o împace — m-am repezit la ea și i-am astupat gura. Fata a încercat, zbă- tîndu-se gemut în brațele mele, să se elibereze. Cum știam ce va urma, dacă o vorbi, nu mai mi-am dat seama ce fac și orbește, cu disperare, hotărît s-o reduc oricum la tăcere, i-am dat doi pumni în figură.

Fana s-a clătinat o clipă, amuțită, cu sîngele gîlgîind din nas și s-a prăvălit la picioarele mele, mototol. Mama a țipat, îngrozită și s-a grăbit s-o ridice, iar tata — pentru întîia oară, în viața pe care o petrecusem alături și puișori — m-a lovit peste obraz cu mîna lui mare, mîn- gîiată și dragă.

— Să ieși afară, să pleci de la noi din casă — măgarule, zurbagiule și asasinule!

Scena a fost așa de neașteptată și s-a petrecut cu atîta repeziciune că nici eu singur, revenit după o clipă, smuls din vîrtejul ce mă amețise și stăpîn pe mine, nu am înțeles precis ce se întîmplase. Numai obrazul îmi era o flacăre. Palma primită îmi rămăsese pe figură, ca o pată. Nu am putut să suport gîndul că Puișor mare m-a bătut și m-am tîrît pînă în curte cu pămîntul nesigur sub picioare, ținîndu-mă de zid, de ușe, de scaune.

O auzeam pe mama, ca în ceață și departe, bleste- mînd viața și norocul.

— Of, c-a dracului zi a mai fost...

Dar calvarul nu se sfîrșise.

Casa de nebuni, furată tîrziu de un somn zbuciumat, plin de spaime, a fost deșteptată în plinul nopții de un strigăt prelung.

Sărisem în picioare, buimac, în întunericul din sală. Am avut impresia, un moment, că aud semnale de alarmă. Am așteptat, încremenit, în prag, nesigur. Nu știam dacă țipase cineva sau mi se păruse, dacă fluierau în adevăr fabricile. Afară s-au precipitat pași, cîteva umbre și-au întretăiat fuga și am ascultat în urmă, lămurit, chemarea disperată a țigăncii.

— Săriți! Săriți, oameni buni, că iar o omoară cîinele, săraca...

Am înțeles: după ceremonialul erotic cunoscut, începuse un nou scandal în casa simigiului.

Era noapte cu frumuseți de basm — ca să ne vedem mici și mai murdari, în mușuroiul tuturor scîrnăviilor.

Chiriașii se adunaseră la ușa grecului, ca de obicei, și-l rugau, tot așa de milogi

— N-o mai bate, domnule Tino, c-o omori, săraca... și e păcat...

Ilfovenii apăruseră la poartă, umăr la umăr, glumind în șoaptă, rîzînd, nepăsători de furtuna ce răsturna cuibul stăpînului.

Am avut, atunci, o primă și mare nedumerire: unul din ei era ibovnicul grecoaicei, îl văzusem din pod, cum o îmbrățișa. Ce taină, ce învoială se făcuse între slugă și jupîn, ce mister mai presus de înțelegere îl obliga pe flăcăul voinic s-o lase pe Maro martirizată de coropișnița umană, neputincioasă și sadică? Nepăsarea asta începuse să mă revolte.

Eram convins că milogelile vecinilor nu vor îndupleca inima simigiului. Știam, de asemeni, că Paler, Pascu și Bela vor încerca zadarnic să spargă ușa cu drug de fier pe dinăuntru și în curmeziș. Gore nu era acasă, să amenințe cel puțin, tata nu mai vrea să se amestece, după cum spusese odată: în tărîța porcilor, iar Ivan nu învățase altceva decît să plîngă la icoană și să prindă glas după ce Maro n-o să mai aibă putere să geamă — sfîși- ind întunericul cu un cîntec în care suferința lui nu ar mai fi avut nimic nou să ne spună.

Rusul mi s-a părut, atunci pentru întîia oară slab, prost, ridicol. Îmi era silă: de el, de cei trei mototoli ce dau tîrcoale ușii, fără s-o atingă. Scena dintre mine. Fana și Puișor-mare mă clătinase sufletește. Gîndul că, după cîteva luni de liniște, vom reîncepe seria scandalurilor săptămînale și a nopților de neodihnă și de teroare mă îngrozise.

Cu plînsul clocotind în mine, îmi venea să-mi înfig degetele în păr și să urlu ca un cîine prost la lună sau să-mi sfîșii cămașa și să le strig celor din casa cu nebuni — lor și vieții, laolaltă:

— Destul! Nu mai pot să văd, nu mai pot să aud, nu mai pot să rabd...

Tremurînd, plecasem spre poartă, să-i rog pe ilfoveni, să-i implor s-o salveze pe stăpînă sau să le țip în față toată scîrba, toată revolta, toată ura ce mi-o inspirau.

Dar, după primii pași, m-am oprit surprins.

Ivan smucise ușa și apăruse lîngă mine, uriaș, cu părul vîlvoi și ochii tulburi. Renunțase în sfîrșit la icoană și se hotărîse să nu-și mai cînte durerea pe care nu i-o înțelesese și nu i-ar fi putut-o nimeni înțelege. Tino o martirizase destul pe nevastă, în carnea cîrpaciului, în visul lui de dragoste și în întruchipările din ceaslovul cu sfinte...

În odaia simigiului s-a auzit o trosnitură, ca o sfărî- mare de scaun izbit în ziduri, iar Maro a țipat, pentru ultima oară, înnebunită.

Crescut în el și alături de noi, Ivan s-a repezit în ușe, cu umărul. Tăbliile au pîrîit și au căzut. Cîrligul ce fixa drugul de fier a fost smuls cu ușurință, prin una din spărturi, și rusul s-a năpustit înăuntru. Încremeniseră toți chiriașii din casa cu nebuni, pe lîngă ziduri, umbre. După o clipă de liniște, parcă o eternitate, gospodin a apărut în prag cu Maro — goală — pe brațe. Tino se prinsese cu amîndouă mîinile de un picior al lui și — tîrît ca un muțunache — se ruga printre sughițuri de plîns:

— Lasă, Ivan — lasă nevasta...

Sora de la Candia, pe brațele lui batiușca, în lumina lunii, era sculpturală și pură.

CAPITOLUL IV - Casa cu nebuni — casa cu năluci

Cînd a venit, în zori, chemată de ilfoveni, să vadă ce se întîmplase în timpul nopții și să ia o măsură care să pună capăt scandalului, Salomia a găsit toată mahalaua adunată la poartă și pe gardul dinspre maidanul cu basculă. În curte era un adevărat pelerinaj. Țațele și cumetrele, numai în cămăși și papuci, urduroase și nepieptănate, cum săriseră de sub plapumă, intrau la rînd prinse de mînă și în vîrfuri, să vadă drăcovenia făcută de „omul cu casa mișcătoare”. Unele se speriau, cu palma la falcă. Bătrînele suspinau de mila grecului, iar codanele se mușcau de mînă ori își astupau gura cu pumnii, să nu rîdă în hohot.

Salomia încremenise. Tabloul era de un pitoresc în adevăr crud. Simigiul, legat în curele și sfori de trunchiul mărului din fața atelierului lui Ivan, leșinase sau numai adormise crucificat sub coroana de flori albe. Cum Tino era gol cînd îl smulsese rusul din casă, cineva îi legase un șorț dinainte. Era o imagine de un ridicol tragic. Te revolta, te înduioșa și te amuza, în egală măsură. Gospodin se culcase pe pragul casei lui, istovit, încovrigat, ca un dulău credincios la picioarele unei stăpîne. Prin fereastra deschisă, stăpîna se vedea dormind în patul cîrpaciului.

— Ce-i asta — întrebase Salomia — nu mai înțeleg nimic...

Ilfovenii au lămurit-o, în șoaptă.

Ivan, după ce o scăpase pe Maro de loviturile bărbatului, o adusese la el, o spălase de sînge și o lăsase — învelită în cearceaf să se odihnească. Amețită de spaima prin care trecuse și de pumni, grecoaica adormise repede: somn zbuciumat, cu înfiorări și gemete surde, de durere și oroare.

Tino, prins în brațe de vecini și trîntit în așternutul cu flori răvășite, să se astîmpere pînă a doua zi, cînd — afirmase Ivan — va veni Salomia să-i afle isprăvile și să pună, într-un fel sau altul, capăt balamucului, se zvîr-

colise, sărise din pat și revenise la ușa rusului, furios, să-l amenințe cu spume la gură ori să-l roage, plîngînd, umil, milog, să-i dea nevasta. Batiușca l-ar fi lăsat să strige și să joace tontoroiul, pricolici și umbră cu ochii injectați, în jurul casei de scînduri, dar cu fiecare strigăt al lui, Maro tresărea în somn și se apăra, cu brațele întinse și tremurînd, de bestia ce continua s-o terorizeze și în vis.

Scos din fire, gospodin se repezise afară, la grec, să-l fărîme. Din fericire, așa cum îl ridicase, prins de gît și de picioare, să-l trîntească de pămînt, și-a simțit brațele slabe. Simigiul, în mîinile lui, era o cîrpă, o otreapă cu lacrămi, brusc, urît mirositoare. Pe rus l-a cutremurat scîrba: de gîngania pe care era s-o omoare și de el...

Abia acum își adusese aminte de porunca treia din decalogul învățat de la pușcăriașul frumos din Cotroceni: să nu ucizi pe oricine!

Cald, murdar pe mîini, de pe pulpele moi și tremurînd ca o piftie, Ivan l-a aruncat pe covrigar în țărînă și i-a rugat, pe Bela și Paler, să-l lege de măr și să-i astupe gura să nu mai sperie somnul, și așa destul de chinuit, al frumoasei din adăpostul sigur al atelierului, pentru că — a doua oară — dacă pune mîna pe el, nu mai scapă cu viață...

Bela și slăbănogul au înțeles că sfatul e cuminte și ș-au supus.

Tino, crucificat de copacul spre care Maro privise deseori, cu un dor nelămurit în suflet, se zbătuse îndelung în curele și sfori, morfolind în gingii cîrpa ce-l sufoca. Istovit, lăsase capul pe un umăr: leșinase sau adormise numai...

Slugile asistaseră, tot așa de nepăsătoare, la pătimirile simigiului. Înclinînd fruntea, ca o renunțare din urmă, sub cerul ce se împodobise — parcă numai pentru el — cu flori de măr, grecul îl blestemase, în amîndoi ilfo- venii, pe același ucenic slab din fire, lepădat de trei ori de stăpîn mai înainte de cîntatul cocoșilor.

Pudică, țiganca își desfăcuse șorțul și acoperise goliciunile celui răstignit.

Fapta o transfigurase.

Uitînd isprava cu portarul de la gară și rana ce-o adîncise în inima lui Gore, cu cîteva ore mai înainte, Safta avea atitudini și priviri de sfîntă cu nume uitat acum, răsărind cu năframa pe brațe în calea Omului cu suferința scrisă în început de veac, pe un drum în care umbrele celor de odinioară vorbesc românește cu îngerii și-i dau binețe Atotputernicului cu trei măști pe figură: a Lui, a Fiului sacrificat și a Duhului sfint — coborît în dimineața aceea, în chip de stăncuță, pe umerii fostei cîntărețe...

Ivan, satisfăcut că pricoliciul fusese în sfîrșit redus la tăcere, se așezase pe pragul casei de scînduri, hotă- rît să aștepte liniștit, împăcat în conștiință și dîrz, ca o straje lîngă comoara de care nu-i era nimănui iertat să se apropie, lumina răsăritului și sfatul bun, de stăpînă și soră, al Salomiei.

Vecinii, de asemeni cu somnul speriat, se retrăse- seră pe scăunele, în fața ușilor, să aștepte ca batiușca, dar nici ei singuri neștiind ce, poate o întîmplare mult mai covîrșitoare sau o poruncă de la cineva de sus și de departe, liberatoare din atmosfera aceea de bîlci și de sanctuar. Dar, cu întîia trîmbiță a zorilor, chiriașii obosiseră. Pleoapele, grele de toată neodihna de peste noapte, se închiseseră fără voia lor — ca să surprindă soarele, peste o oră sau mai puțin, o priveliște rară, uluitoare.

Ivan adormise cel din urmă, iar ilfovenii, cuminți, plecaseră s-o anunțe pe Salomia.

O mahalagioaică venise, cum se luminase, să-și ia papucii dați în ajun la cîrpit. Văzîndu-l pe Tino atîrnat, ca o stafie, în copac și pe vecini adormiți în lungul peretelui și la fel, pe scăunele, cu bărbia în piept, femeia s-a speriat și a rămas cîteva clipe rezemată de zid, încremenită, mută, interzisă. Nu era sigură dacă vede în adevăr, sau e prada unei arătări scornite de un duh necurat, pe care cîntecul cocoșului nu-l gonise încă pe pustii locuri. Cînd și-a revenit, a plecat spre poartă, în vîrfuri, prelinsă pe sub gang, de frică să nu deștepte vedeniile și s-o înconjoare cu miorlăiturile și cu dansurile lor de iad. Ajunsă la poartă, însă, a luat-o

la fugă și nu s-a oprit pînă acasă, unde și-a chemat vecinele, peste gard, și le-a povestit, palidă, tremurînd, tot ce văzuse.

Zvonul se împrăștiase ca un miros nedorit, de la o stradă la alta, iar mahalaua pornise în pelerinaj spre curtea cu „stafia spînzurată”, să vadă — după cum afirmase cumătră cu papucii — ceva ce „nici nu gîn- dise”....

Salomia privise îndelung, aproape cu înduioșare, tabloul acela necrezut. Era liniște și răcoare, în aerul tare, limpede, înviorător, al dimineții. Vrăbiile, deșteptate de mult în plopi și pe sub streșini, nu începuseră totuși gîlceava lor matinală, obișnuită, asurzitoare. Nici ele nu îndrăzniseră, parcă, să strice somnul trudiților din casa cu nebuni. Proprietăreasa, de asemeni, ezitase să-și deștepte chiriașii. În șoaptă, ea îi rugase pe ilfoveni să-l dezlege pe Tino ușor, nici să nu simtă, să-l ducă pe brațe în odaia lui și să-l culce.

Scăpat din sfori și curele, grecul se prăbușise gemînd, rîcîind pămîntul cu degetele. Abia avea putere să îngîne, ca o implorare:

— Stăpîna, stăpîna noastră, stăpîna...

Salomia, lîngă el, vorbise blînd.

— Taci, Tino, că ai să scapi, în curînd, de necazuri! Am să ți-o iau pe Maro, ticălos bătrîn — am să ți-o iau...

Era o amenințare crîncenă, în glasul ei muzical, pe care numai ilfovenii au înțeles-o, cum rămăseseră — palizi și umăr la umăr — cu simigiul ghemuit la picioarele lor, în țărînă. Proprietăreasa le-a surprins tremurul ușor al buzelor, s-a încruntat și i-a dojenit pe amîndoi, cu o privire la fel.

— Doi flăcăi voinici, ca voi și să lăsați o stăpînă ca Maro, bătută de un vierme...

Numai unul din ei a oftat.

— Aici e o poveste, e o taină la mijloc! Cînd am s-o spun — dacă... Stăpîna ne rugase să nu ne amestecăm, cînd...

Tînărul tăcuse, mai palid, cu ochii în pămînt.

Salomia își înăbușise clocotul lăuntric, să poată spune, cu glasul tot așa de blînd, o amenințare la fel de crîncenă.

— O să văd eu ce taină. Am s-o întreb pe Maro, o să înțeleg, poate o să vă scap și pe voi de necazuri...

Ilfovenii au încercat, îngînîndu-se unul pe altul, o altă apărare, dar ibovnica pușcăriașului frumos nu-i mai ascultase. Le strigase peste umăr, cu dispreț:

— Slugi! Slugi și nimic altceva...

Ivan tresărise în somn și se ridicase surprins, zîmbi- tor. Tot așa de zimbitoare, cu recunoștință și dragoste de soră în privirile cu cari îl învăluise, Salomia s-a apropiat de el și l-a sărutat pe frunte.

— Gospodin, gospodin, ești un copil, un copil uriaș și drag...

Tîrziu, după ce Maro — îmbrăcată în grabă — plecase cu sora vitregă, în trăsura ce le așteptase la poartă, spre casa boierească din mahalaua Grantului, cîrpaciul intrase în atelier să se așeze pe scaunul mic și să reia munca, înviorat, cu mai multă rîvnă. Glasul binefăcătoarei, însă, îi rămăsese în suflet ca o undă: „Gospodin, ești un copil uriaș și drag!” Rusul îi îngînase cuvintele, de cîteva ori, cu ochii închiși și se înfiripase în el un început de cîntec. Transfigurat, aruncase sculele și se întorsese spre raftul în care-și păstra amintirile, să ia chitara. În picioare, în fața patului, Ivan nu și-a putut stăpîni, însă, un strigăt: așternutul păstrase conturul corpului sculptural al grecoaicei...

Fără să-și poată aduna privirile risipite pe cearșaf, el a întins mîna, automat, spre icoană și a întors-o cu fața la perete.

Acum avea la ce să se închine...

CAPITOLUL V - O floare albă și otrăvitoare

Mahalaua aflase — cum și de unde, nu interesa pe nimeni — că Salomia se hotărîse să termine cît mai

curînd cu balamucul din căsnicia simigiului. Pînă una- alta, se știa sigur că Maro nu se mai întoarce în casa cu nebuni. Tino primise ordin să se mute pînă în sărbători, să plece unde i-o place, cu tăvile lui de corăbioare, cu șirurile de covrigi și cu dovlecii copți.

— Capră rîioasă — strigase proprietăreasa din balcon, la plăcintar, care încremenise la poartă, cu pălăria în mînă — să știi că te-ai șters pe bot de nevastă! Maro rămîne aici, la mine și... am să-i găsesc eu alt noroc. Pînă atunci, să nu te mai văd — să pleci, cu slugi cu tot. Fugi, ticălosule și să nu te mai găsesc pe Basarab, că te spînzur cu capu-n jos, de roșcovul din fața prăvăliei!

Vecinii aflaseră, de asemeni, că ilfovenii au rîs cînd au auzit de porunca Salomiei — ca să amenințe în urmă, întunecați.

— Tino o să plece, noi nu. Sau, dacă plecăm, mai luăm pe cineva. Oricum, Ivan o să rămînă cu buza umflată. Noi n-am fost slugi la Tino pentru gologani. Am avut altă învoială, pe care a știut-o Maro și n-o s-o mai afle nimeni. Așa că, dacă plecăm, Maro vine după noi...

Fantezia țațelor și a cumetrelor din cartier era liberă, acum, să brodeze după plac, să închipuie întîmplări și să dezgroape taine. Ilfovenii, deși nu spuseseră nimic precis în jurul înțelegerii pe care „numai Maro o știa” — înțelegere ce o legase pe fosta stăpînă de slugi sau numai de una din ele, pentru totdeauna, cu asentimentul și poate după îndemnul bărbatului — neliniștiseră mahalaua și ațîțaseră, la culme, curiozitatea femeilor. Toate scornirile și clevetirile plecau de la o întîmplare ce-și afla, abia acum, un înțeles revelator. Nimeni nu uitase că flăcăii apăruseră, în casa cu nebuni, în ziua cînd și-a adus simigiul nevasta tînără.

Adevărul acesta lămurise misterul.

Acum se știa de ce și din pricina cui suferise Maro maltratările, se aflase taina — nepătrunsă doi ani — din căsnicia grecului uscățiv și bătrîn.

Tino era compătimit, iar sora de la Candia și presupușii ibovnici ocăriți crîncen, de bătrîne și de bărbați. Dar, după cîteva ore, codanele și inițiatele din sobor au

redus la tăcere ura și clevetirile celor în vîrstă, schimbînd vîntul simpatiei generale. Marele vinovat, în cele din urmă, rămăsese covrigarul, care ar fi fost dator să nu se însoare, pricăjit și stors de vlagă cum era, cu o fată frumoasă, dornică de viață, cu sîngele clocotind de neîstîmpăr și carnea arsă de dorinți.

— Ce, fă — strigaseră codanele generoase la babor- nițe — era să se usuce Maro, ca o sfîntă Filoftee, numai ca să nu-l înșele pe brînzoiu de palicar? Cine l-a pus să se înhame la trup tînăr, cînd nu era în stare decît să-i morfolească, în gingii, sfîrcul țîțelor? Brava ilfovenii! Ea numai draci, ei ca niște tauri: asta zicem și noi că-i dragoste...

Isprava țigăncii lui Gore fusese uitată cu desăvîrșire, cel puțin deocamdată.

Mahalaua, după ce judecase căsnicia simigiului și stabilise vinovățiile, avea să răspundă la altă întrebare: ce-i cu Ivan, de ce spuseseră cei doi flăcăi că rusul o să rămînă cu buza umflată și o să fluiere, ififliu, după fosta nevastă a grecului? Zvonul că el ar fi fost, cu ani în urmă — cînd se întîlniseră prin streinătăți — ibovnicul Salomiei, începuse din nou să preocupe cartierul, firește în legătură cu ultimele întîmplări din casa cu nebuni.

Acum nu se mai îndoia nimeni că Safta avusese dreptate, pe vremuri, să afirme că gospodin venise în țară convins că ibovnica de odinioară îl aștepta cu parale și îmbrățișări. El se făcuse cizmar ca să înlăture orice bănuială a lumii și — mai ales — a pușcăriașului frumos din Cotroceni, de care Salomia promisese solemn că o să scape cît de curînd. Dar, între timp, proprietă- reasa se gîndise, muiere isteață cum era, că n-ar fi rău să-și păstreze amîndoi bărbații — pe Fane amant de casă și de lume, iar pe Ivan iubit tainic, cu îmbrățișări furișe și îndrăgostiri repezi, gîfîite, chinuite, pe după ușile acareturilor boierești de pe Grant, cînd era ibovnicul celălalt plecat, sau în întunericul chițimiei cu duh necurat, de cîte ori venea să-i încerce rusul papuci de atlas. Opt ani, apreciau mahalagioaicele, batiușca avusese timp să se convingă, deopotrivă, de primejdia jocului ce-l făcuse Salomia cu inima lui și a pușcăriașului frumos

din Cotroceni și de nestatornicia sentimentelor ei. Obosit, scîrbit, convins că — în cele din urmă — jocul acesta o să aibă un final sîngeros (pentru că ar fi fost imposibil ca Fane să nu simtă, într-o bună noapte, că-i înșelat), Ivan se hotărîse să termine, într-un fel sau altul, cu o dragoste de pripas.

Rusul amenințase așa:

— Ori îl lași și trăim cinstit, pe față — ori te las și plec în lume...

Femeia nu știa cum să scape de adoratul cu tricou și nu vrea, pentru nimic în lume, să se despartă de gospodin, care era cărturar cu rude mari în țara moscoviților. Nu se împăca numai cu boieria ce i-o asigurau casele ciocoiești de pe Grant, trăsura cu doi armăsari murgi și slugile patru, pălmuite după plac și fericite, totuși, că tirana le dă să mănînce o dată pe zi și numai de post. Ea ambiționa să se simtă mai cucoană, cu fiecare îmbrățișare a lui Ivan. Visa să ajungă — prin dezveliri pe după uși și proptiri în zid — os moscovit și nobil, dacă nu împărătesc...

Salomia învățase din tinerețe, pe cînd era la Con- stantinopol — că nici ea, afirmau vecinele strînse la sfat, nu fusese o poamă mai bună ca sora de la Candia — că rușii nu știu de glumă, cînd spun o vorbă și nu se pricepea cum să facă să-l lege pe cîrpaci de inima ei, cît mai strîns, să-l păstreze cu orice sacrificiu și în ciuda tuturor pericolelor ce-o amenințau.

Cumetrele, în taifasul lor, erau sigure că proprietăreasa, dacă ar fi avut o fată, nu s-ar fi sfiit s-o mărite cu gospodin numai ca să nu-l piardă. Firește că nu ar fi fost ea singura ibovnică din lume ce și-ar fi făcut amantul ginere. Una din nevestele tinere, Paulina-cu-pistrui, pe care soborul din casa țigăncii o poreclise Cocoșel, fusese servitoare la o maioreasă din centru și se convinsese că — între boieri — schimbul de ibovnic, de la mamă la fiică și de la amîndouă la alte rubedenii, se face cu ușurința cu care ai întreba: „cum o mai duci, fante?” — ca să ți se răspundă la fel și tușind a colivă: „mulțumesc dumitale, sănătoșel...”

Maro — frumoasă și prostănacă, după părerea țațelor — fusese sortită să joace, între Ivan și Salomia, rolul fetei de măritat. Boieroaica de pe Grant făcuse un plan minunat, pentru că — de acest adevăr era sigură, acum, toată mahalaua — tărășenia cu scandalul de la simigiu, voinicia neașteptată a cîrpaciului și crucificarea lui Tino de copac fusese pusă la cale, în deplină înțelegere cu gospodin, ca să poată ea, a doua zi, s-o ia pe grecoaica tînără acasă, s-o descoasă, s-o incînte și să i-o facă plocon.

Batiușca se învoise la jocul acesta — bucuros că o să aibă încă o amantă, mai fragedă și mai frumoasă — fără să bănuie că — prin Maro — Salomia — îl lega pentru totdeauna de fusta ei.

Vîntul simpatiilor se schimbase din nou.

Tino era o biată victimă, acum, iar ilfovenii ce-l amenințaseră pe Ivan că o să rămînă cu buza umflată împrumutau, în fantezia tuturora, aureole de trimiși ai cerului, veniți pe pămînt să facă dreptate cu sabia, cu pumnii și poate cu o răpire misterioasă.

Era, în egală măsură, în romanul acesta închipuit de soborul țațelor, minciună și adevăr. Oricum, minciuna era mult mai frumoasă ca adevărul.

Salomia, în cele cîteva luni de liniște, se convinsese că nu mai are nici un motiv să se amestece în căsnicia surorii vitrege, mai ales că — după întîmplarea din noaptea revelionului — ea nu se îndurase să-i trimită un cuvînt de dojană sau de recunoștință, pentru pumnul ce o scăpase de maltratări. Se bucura că răușise, cu atîta ușurință, să astîmpere bestia mică și sălbatică, ascunsă în grec. Ivan, în tot acest timp, era fericit de asemeni că poate să răscumpere ura de odinioară cu dragoste și umilință, bănuind că numai așa va putea să-l sugrume în el pe Cain și să se mîntuie de păcatul lui gîndit numai. Tino rămăsese stăpîn la el în casă și-ar fi putut să continue, fără supărare, ceremonialul păgîn de dragoste, pe care — alături de ilfoveni — numai eu și Fana îl știam și-l tăcusem, ca pe o boală rușinoasă sau o diformitate a sufletului.

Ultimul scandal, însă, deschisese din nou rănile și le adîncise.

Salomia o luase pe sora de la Candia la ea, hotărîtă să nu mai lase os din osul căpitanului Paminonda bat-jocorit de pumnul slugii de altădată. Pcrunca ei fusese deopotrivă de energică și clară: plăcintarul să se mute cît mai repede, iar ilfovenii să plece cu el sau să se ducă, singuri, unde le-o place. Maro va rămîne sub aripa ei protectoare o lună, un an, oricît, pînă i-o găsi alt noroc. Se gîndise, cum era și logic, la Ivan, pe care — în opt ani — învățase să-l apreciere și să-l respecte. Rusul ar fi fost, în adevăr, după opinia ei și a lui Fane, un bărbat admirabil pentru copila din flori a corăbie- rului de la Pireu. Se convinseseră amîndoi, după spovedania din noaptea revelionului, de dragostea lui fără margini și erau siguri că la prima întîlnire — Maro o să-l îmbrățișeze pe salvator cu dragoste la fel și recunoștință.

Prietenii de pe Grant stabiliseră planul prin care voiau să asigure fericirea viitorului cămin. Gospodin va fi ajutat să-și deschidă în locul simigeriei, un atelier de încălțăminte ca în oraș, cu vitrină, ucenici, lucrători și comenzi. Pe firmă trebuia scris neapărat:

„Cizmăria Meșterului Ivan — la Căpitan Paminonda — reparațiuni și comenzi de lux”. Pînă la nuntă (o să aibă loc, oricum, cît mai curînd), batiușca o să se mute singur în odăile lui Tino, iar sora vitregă o să rămînă lîngă stăpîna acareturilor cu balcon și slugi, ca o fină frumoasă și cuminte. Ce vor mai face, după cununie, au să vadă după ce vor sta de vorbă și cu Ivan, ca să-i, cunoască — în amănunt — dorințele și felul cum înțelege să-și cimenteze viața nouă.

— Mă rog, s-ajungem noi pînă acolo...

Maro, însă, îi deziluzionase din prima zi.

La toate dovezile de dragoste ale Salomiei — îmbrățișări și daruri, promisiuni și lacrămi de bucurie că sunt și vor fi alături de atunci încolo — ea răspunsese cu o privire speriată, streină și rareori cu un surîs vag. Sta ascunsă prin colțuri, mută, nu tristă, dar nici veselă: absentă. Trăia cu gîndul în altă parte. Sufletește, nu o lega nimic de casa boierească și de oamenii ce-o încon-jurau, pînă la plictis, cu o afecțiune ce nu le-o ceruse. Fane se grăbise să-i spună — ca odinioară lui Ivan — toată aventura căpitanului Paminonda cu Glicheria văduva lui Iani din Candia, iar gazda, îmbrățișînd-o, strigase fericită:

— Surori! Suntem surori, drăguțo...

Maro se eliberase, cu un gest scurt, din îmbrățișare și înginase cu glasul alb, privind afară, pe strada plină de praf și de plozi numai petice:

— Nu știam că suntem surori. Mi se pare că ai fost bună cu mine — mulțumesc...

Salomia nu-și putuse stăpîni revolta.

— Cum, asta e tot ce ai să-mi spui, acum, cînd ne regăsim surori? Nici o lacrimă, nici un semn de bucurie, nici un sărut? Ce inimă de piatră, ce suflet de lighioană ai, progenitură a Glicheriei și a altcuiva nimeni?

Ea a rîs, pentru întîia și ultima oară i-a rîs în față, ca un mîrîit, cu capul dat pe spate și dinții strălucitori în corola gurii.

— Frumersă sălbăticiune, îngînase Fane, îngîndurat.

Maro rămăsese, în adevăr, sălbăticiunea pustiului de piatră și de nisip din insula copilăriei. Zburdase ca o iadă și crescuse ca un fruct, în soarele fierbinte al amiezilor și în vîntul ce înțepa obrazul, aducînd amurgul multicolor pe grumajii valurilor șopotitoare, verzi sub coamele de spumă. Țipase scurt și speriat, ca pasările mării și alergase pe bancurile de nisip cu brațele deschise și ochii închiși, să i se pară că zboară. Între mizeria de acasă și splendoarea depărtărilor marine, pe cari fata fără stăpîn lopăta cu gîndul — spre apus pînă la țărmurile ele poveste ale cîntatului Rodos, iar spre miazănoapte pînă la dantelăria insulelor egeice — ea nu învățase altceva decît să fie și să rămînă o sălbăticiune. Copila din flori a căpitanului Paminonda nu se amestecase în jocul plozilor, nu avusese prilej să se înduioșeze, nu simțise nevoia unei îngemănări de suflet și nu cunoscuse motiv de tristețe. În primii ani ai adolescenței, numai singurătatea mării și legănarea zărilor pe valuri o neliniștiseră și numai soarele îi despicase în carne mugurul dorinței: ca o beție în priviri, ca o sete în toată ființa, ca o poruncă de arcuire sub cer, cu pîntecul gol.

Maro se îngropa în nisipul fierbinte, ca să-și admire apoi formele pe cari le păstra culcușul de pulbere și să le cînte, fără cuvinte, îngenuncheată, cu părul căzut peste față, pînă la pămînt.

Sălbăticiunea se bucura că trăiește liberă și singură.

Tino o găsise hoinărind pe țărmuri, cu doi ani în urmă, cînd debarcase la Candia cu scrisoare de la Salomia pentru Glicheria, să-i ia fata și să i-o ducă în țara unde curge lapte și miere, să-i facă un rost în lume. Maro plecase fără împotrivire cu streinul scheletic, ademenită de poveștile lui despre orașul în care o aștepta frumoasa din Pireu, cu daruri și găteli sclipitoare și bucuroasă că va călători zile și nopți — mai ales nopți — pe valuri, pe creste: peste mări, peste munți.

Drumul fusese ca un vis pentru ea, ca să se deștepte obosită și tot singuratică, într-o casă — mică pentru sufletul despletit deseori pe tot cuprinsul mării — dintr-o mahala murdară și săracă de tîrg oriental ca oricare altul.

— Frumoasă sălbăticiune — îngînase Fane și atunci, mai îngîndurat, cu privirile mai fierbinți.

Maro trecuse — peste cîteva zile numai — din salonul binefăcătoarei spre cuibul casnic, unde o aștepta simigiul, cu pasul ușor tremurat, dar stăpînă pe zvîcnetul inimii.

Cînd a văzut-o goală în fața lui, parcă răsărită din spuma mării, Tino a țipat de admirație și deznădejde și și-a scuipat și lovit, cu pumnii, făptura uscată.

— Sunt mort, mort pentru corpul tău tînăr, de care nu mai pot să mă bucur!

Supt de suferință și stors de mizerii, de timpuriu, covrigarul era mort — în adevăr pentru toate comorile și minunile ascunse în trupul fraged.

— Iartă-mă, Maro, iartă-mă...

Ea îl asculta fără gînd și se uita la el fără să-l vadă, sfîșiind voalul și mototolind în palmă floarea de lămîiță. Beteala îi lunecase pe șolduri și-i încolăcise gleznele, ca un șarpe de aur.

Grecul i-a mărturisit că o luase de nevastă pentru că numai așa putuse să scape de slugărit. Neputincios și sterp, nu putuse face altceva decît s-o binecuvînteze: ea îi rupsese lanțul robiei, prin ea ajunsese stăpîn pe o simigerie. Visul lui, de cînd trăia: să aibă un cuptor și cîteva tăvi cu corăbioare și brînzoaice pe tarabă...

Maro își scuturase părul pe umeri și răspunsese abia dezlipind buzele, în tăcerea de cavou a camerei nupțiale.

— Ai să mă pierzi, Tino și-ai să pierzi, o dată cu mine, taraba cu brînzoaice și corăbioare...

Vorbind, își prinsese sînii în palme, cu trupul tot destins. Era, în gestul acesta, o poruncă și un țipăt.

Simigiul a înțeles. Plîngînd, s-a tîrît pînă la ușe și a deschis-o. În prag aștepta, blond, zîmbitor și atletic, unul din ilfoveni.

Femeia a tresărit, înfiorată și l-a privit lung, tremu- rînd, pe flăcăul voinic.

— Bine, Tino, primesc tîrgul. Stinge lampa repede și ieși afară.

Cocoloșit în întuneric, într-un colț, grecul ascultase și suferise, ca un scuipat în obraz, toată bucuria nestăpînită a trupurilor goale, tinere, încleștate. Mirii oficiaseră dragoste, tăvălind sub ei pînă l-au strivit, în nebunia întîiu- lui spasm, sufletul ca un crin înfășurat în otrepe al mortului întîrziat.

Dar sufletul acesta strivit, ultragiat, o diviniza pe Maro. Renăscut, a doua zi, în soarele după-amiezii, el cîntase făptura de vis — din visul ce-i rămăsese curat, frumos și încă neîmplinit.

— Te ador, neprețuito — din toată durerea și cu toată nebunia și umilințele mele de azi noapte, te ador...

Tino smulsese sufletul din Nedu, care rămăsese numai un trup frumos și voinic. Prin el palpita, se zbuciuma și se bucura — îmbrățișînd cu mîinile puternice ale slugii — iubirea vie a vrăjitorului cu înfățișare de vierme și de batjocură. Adorata nu-l simțise, în fiecare sărut și nu-l recunoscuse, pentru că nici suferința și nici lacrima lui n-o cutremurase. Numai credința ei de mîine o să despice taina de acum și o să-l mintuiască.

Maro îl privise lung, prin intredeschizătura ochilor leneși și zîmbise vag:

— Tu ai fost mirele meu din prima noapte și vei rămîne mirele meu de totdeauna.

În serile următoare, apariția ilfoveanului, în pragul dormitorului, fusese precedată de ceremonialul pe care-l văzusem în noaptea de pomină, din pod și de simfonicul

sufletesc, transfigurator — acel cintec al iubitei „la care nici o vină nu găsise”, ascultat alături de Fana. Era, în glasul elegiac al bătrînului, un omagial pentru formele desăvîrșite ale femeii și un act de prezență, în același timp, al duhului dogoritor ce-l înviora pc Nedu și peseda, prin el, cu o forță îndoită, ființa ce i ss dăruia cu toată beția dragostei.

— Din tinerețea neobosită a unuia și din sufletul blînd și pierdut de fericire, al celuilalt, mi-am făcut un bărbat întreg așa cum îl visam.

Singură, în fața surorii vitrege, Salomia ascultase palidă, uimită, scîrbită, copleșită. Maro își povestise viața, sinceră pînă la nerușinare, încolăcind reptile în adîncul privirilor. Simțea o nevoie organică să se răzbune: pe viață, pe dragoste, pe oameni, pe memoria căpitanului Paminonda și pe tot pămîntul. Se răzbuna din ură și ura din perversiune, cu tot sufletul acela crescut cotropitor, ca să poată îmbrățișa și robi cu ramurile bărbații amîndoi, într-o încleștare contopitoare.

— Urăsc, cu toată nebunia și patima cu care m-am dăruit sufletului viu, din trupul mort și tinereții fără suflet!

Maro era ca un crin cu suc de cucută urcat în tulpină.

CAPITOLUL VI - Ivan era un copil uriaș și altceva nimic

Ivan se gătise cu rubașca de mătase și cizmele roșii, înfășurase în jurnal papucii de atlas lucrați de curînd pentru Maro, în taină, și plecase repede spre Grant. Era sigur că Salomia îl chemase să-i spună o veste bună, hotărîtoare în viața lui.

Încuiat toată ziua în casa de scînduri și prosternat în fața cearceafului ce-o învelise pe grecoaică și-i păstrase, ca un tipar, linia muzicală a formelor, rusul se gîn- dise, pentru întîia oară, la destinul lui. El își recapitulase viața, pas cu pas, din ziua cînd renunțase la avere și pornise, cu toiagul în mînă, să colinde imperiul țarilor și să limpezească în el marea taină a vieții și a nefericirii umane și pînă în noaptea aceea de scîrbă și de grea încercare, pe care Tino o stropise cu murdăria trupului schilav, scuturat de spaima morții. Fapta mare, de odinioară, a renunțării la toate bunurile trecătoare ale pămîntului și suferința ce-o îndurase pe drumuri, suflet obidit alături de milioanele de suflete la fel, îl apropiaseră de adevărurile existenței. Aceste adevăruri revelatoare, însă și gîndul înaripat de mai tîrziu, că luptă și se sacrifică pentru binele tuturor, în vîrtejul revoluției așteptate ca o sărbătoare liberatoare, rămăseseră palide amintiri după opt ani de muncă și de fră- mîntări sterile în promiscuitatea morală din casa cu nebuni.

Pelerinul ce cutreierase, cu pasul apostolic, depărtările pravoslavnice, trăise parcă în altă planetă, cu alt suflet, peste care se scuturaseră elanurile, ca florile în toamnă și-l îngropaseră.

Revoluționarul rămăsese în Ivan, cu toată răzvrăti-rea din scriptura lui Kropotkin clocotind în învelișul cuvîntului, dar credința, în izbînda apropiată a mișcării, se clătinase.

Viața de univers miniatural și prozaic a mahalalei bucureștene, fără orizont și fără elanuri, redusă la nimicurile mari ale intrigilor de la o poartă la alta, îl înconjurase și murdărise, cînd nu putuse să-l rănească. Dragostea lui de oameni încercase inutil să îmbrățișeze turma îndobitocită de trudă și mizerii, cu traiul ca o tăvălire în cocină. Destinele — cu întregul lor cortegiu de pătimiri și nerușinări — se desfășurau într-un ritm curios, neînțeles de intelectualul slav, obositor, copleșitor pentru omul cu frăgezimi de simțire și de gînd, iar moravurile îl oripilaseră, cu toată eroica împotrivire a luptătorului ce nu ucisese omenia în el, pe boierinașul rămas ascuns în cine știe ce cută a inimii.

Zvîrlit departe de o umanitate pe care și-o apropiase și înțelesese și ajuns, epavă, în pragul unei lumi cu care se convinsese, nu fără amărăciune și curînd, că nu are nimic comun, Ivan încercase să se apere de viața ce amenința să-l fure și să-l ducă la fund, să-i mutileze sufletul și să-l asemene celorlalți, izolîndu-se în colțul de țară și de lume ruscă, închis între cei patru pereți ai casei de scînduri. Dacă, în primii ani, nu trecuse dincolo de acești pereți nici un zvon din frămîntarea oarbă dimprejur, ajunseseră totuși cîteva vești triste de la tovarășii risipiți prin toate metropolele europene.

Revoluția se amîna pentru mai tîrziu — poate pentru un tîrziu pe care puțini au să-l trăiască...

Ivan se privise în oglindă și se întristase: albise pe la tîmple, îi slăbiseră vederile, nu mai cînta ca odinioară.

— Îmbătrînesc și n-am să mai văd steagurile roșii fluturînd în zare — am să fiu în mormînt și n-am să le mai văd...

Rusul încerca, îndărătnic, să domine aceste momente de descurajare. Se încleșta cu disperare de orice veste îndoielnică, venită de departe, ca să ridice în el, cu ultimele resurse de optimism, colonada între trandafiri a entuziasmului pentru ziua mare a mîntuirii, anunțată pentru o dată cît mai apropiată de alt revoluționar, de la Berlin sau din cuiburile elvețiene (poate tot așa de descurajat ca și Ivan), într-un articol de fițuică tipărită clandestin și cu mari sacrificii, în hrubele unui oraș mic, necunoscut și ospitalier sau într-o scrisoare în care pîlpîia, cu siguranță, ultimul licăr al credinței. Era un entuziasm febril, simptomatic — clocotea sub rînduri, în articole și scrisori, un strigăt de durere pe mormîn- tul visului ce murise sau se amînase pentru altă dată, acel altă dată pe care presimți că n-o să-l mai ajungi. Gospodin se încăpățîna să nu audă acest strigăt de durere, de departe și din el. Se străduia, dimpotrivă, să smulgă din învelișul fiecărui cuvînt o taină, să interpreteze într-un anumit sens epistolele primite și să afle articolelor din jurnal un tîlc inexistent. Se certa că s-a descurajat așa de repede și se învinuia, se umilea, se detesta că a fost și a rămas un soldat și un tovarăș prost, nepregătit să întîmpine cu stoicism loviturile și să rămînă, neclintit, nestrămutat, în lupta pentru dezrobirea umanității slave de sub jugul țarismului.

Seara tîrziu, însă, cînd lăsa din mînă sculele și papucii, obosit, cu ochii roșii de neodihnă și de încordare în lumina mioapă a lămpii cu petrol, tot entuziasmul

voit de peste zi era risipă — cum erau risipă gîndurile, peste sufletul frînt. Ivan se vedea singur, cu desăvîrșire singur, într-o lume ce n-o să se întrebe niciodată, poate, ce elan își fluturase aripele peste ea, ca o binecuvîntare a duhului răzvrătit din casa de scînduri.

Acum îi da perfectă dreptate pușcăriașului frumos din Cotroceni. Ce însemnase viața lui de pînă atunci, între calapoade și petice și la ce-o să se reducă, pînă cine știe cînd — poate pînă în pragul mormîntului — traiul lui de singuratic neînțeles, sălbatic din frică în fața sălbăticiei oamenilor din mahalaua cu nume rușinos? Cususe și avea să coasă, cît va mai trăi, pentru cîteva parale, papucii țigăncii lui Gore sau își trecuse vederile prin urechile acului, o dată cu sfoara ceruită, ca să repare o cizmă murdară, mirosind a iuft și a sudoare — încălțăminte de om sărac, plină de toată mocirla străzilor și de tot băligarul grajdurilor.

Rusul îl asculta deseori pe Fane în el, ca o dojană.

— Care ți-a fost folosul că ai încercat să schimbi rostul lumii rusienești? Ai dat cu piciorul la avere și cine știe dacă n-ai lăsat în urmă și o dragoste...

Ivan scutura capul, să nu-și mai aducă aminte de nimic și relua lucrul, dar adevărul amantului de lîngă stăpîna de pe Grant răsuna în el ca o poruncă și-l lega de mîini, cu un fir nevăzut.

— Dragoste și moarte, gospodin — altceva nu există pe lume...

Cuiul, alb și liliputan, rămînea înfipt în talpa muiată de mîna subțire în apa murdară din vasul de tablă de sub masă. Acul își uita sibiașul în petice. Rașpelul cădea, greu, peste cutioara cu cioburi de geam...

— Dragoste și moarte — poate ai lăsat în urmă o dragoste... Cîntă pentru Sonia, pentru Liuba sau Marusia din inima matale...

Fane nu știuse ce spune. Nu trecuse, pînă atunci, prin viața și prin inima tovarășului moscovit, nici o Sonie blîndă ca în tragica întîmplare a lui Rodion Raskolnikov, nici o Liuba romantică, fiică a unui mare latifundiar din a doua capitală a imperiului pravoslav-nic și cu atît mai puțin o Marusie bizară, brună, cu

priviri de noapte și cu blazon. Ivan nu avusese timp de dragoste. Ce nebun îl convinsese că unui revoluționar perfect nu-i e permis să aibă un suflet, o dorință, un vis mai presus de ideie și tot așa de prețios, poate, ca și cauza sfîntă a libertății și a egalității? Acum toate întrebările erau fără rost. Rusul străbătuse, prin zbuciumul ultimilor optsprezece ani, surd pentru orice altă chemare, orb pentru orice semn ce nu i-ar fi vorbit de ideal, de jertfă, de baricadă sau de paradisul uman de mîine, pentru care se hotărîse să lupte pînă la ultima picătură de sînge, sub egida celor patru cavaleri ai apocalipsului roșu...

Abia acum, cînd se simțea singur și la căpătîiul visului bănuit mort pentru el, după ce făcuse un drum anevoios de încercări mari și de suferință, sîngerat în toți spinii traiului aspru, nesigur, scos din lege și împotriva tuturor legilor imorale și asasine, înțelegea Ivan ce hain fusese cu destinul și cu sufletul lui — floare fără culoare și fără parfum, păstrată în umbra unei austerități de asprime monahală.

Rusul le privise pe femei ca pe niște tovarășe de luptă pentru binele comun. Le considerase surori și pe fetele de stradă, cunoscute întîmplător în orașele pe unde colindase și posedate nu fără mustrări.

Le vorbise, oricum, de societatea viitoare, în care trupul lor ultragiat nu va mai fi exploatat, ca o marfă, pe taraba cetăților-bordel și nu uitase să le roage, în genunchi, plîngînd de mila sufletului pierdut, să plece cu el în lume și să spele, prin suferință, păcătoșenia de pînă atunci.

— Și Isus a salvat-o pe Maria din Magdala...

Femeile îl ascultaseră tăcute, unele zîmbind, altele obosite, toate pornite de mult pe toboganul profesiunii, ca să-l mai poată înțelege. Multe îl certaseră, ca Salomia, că e un copil uriaș și atîta tot.

— Am să vă chem într-o zi — proorocise el, des- părțindu-se de nefericitele cu tarif fix, întîlnite prin toate tîrgurile pămîntului europenesc. Veniți, surioarele mele, am să vă spun, dați fuga la mine, oițele Maicii Domnului, că a căzut jugul și au mușcat țărîna exploa-

tatorii. Și o să veniți, bucuroase, întinerite, regăsite, reînviate, să creștem armata liberatoare a Noului Mesia, care-i va bate cu vorba, cu cnutul, cu sabia și cu trăsnetul pe toți nebunii, saltimbancii, pungașii și asasinii cu sau fără fireturi, panglicuțe și decorații.

Din armata Noului Mesia nu au să facă parte, în nici un caz, nevestele și țațele din cartierul cu numele tăcut. Ivan le disprețuia, pe toate, pentru că erau vulgare și proaste și practicau imoralitatea cu nevinovăția cu care mîncau sau se scăldau, goale, laolaltă cu bărbații, în gîrla orașului. În mistica lui revoluționară și romantică, sufletul slav rezervase paradisul de mîine numai cocotelor stigmatizate — ca în romane...

Ofensată de disprețul nemeritat al cîrpaciului din casa cu nebuni, mahalaua se hotărise să se răzbune fără milă. Zvonul vieții de afară pătrunsese în adăpostul de scînduri cu întîiul țipăt de groază al grecoaicei și se înfipsese în inima rusului ca o cange, Ivan era prizonier și urma să fie, în curînd, păpușe ca oricare alta, în mîna întîmplărilor.

Romanul de dragoste începuse, cum era și logic, pentru un auster ca el, cu frînturi de viață suprapuse imaginilor din ceaslovul cu imaculate mirese ale cerului ortodox, cu renunțări și concubinaj sufletesc, cu lacrămi, cîntece și umilințe, ca să închidă primul capitol cu spovedania din noaptea revelionului — noapte pe care numai recunoscuta scrupulozitate a pușcăriașului frumos din Cotroceni, în afaceri pasionale, nu o voise cea din urmă din viața lui Tino, ce știa — fără voia lui — să-și maltrateze nevasta în carnea și în inima vecinului din izbă. Ce este sufletul nostru, se întrebase deseori Ivan dar fără să încerce să afle un răspuns, convins că taina e mai presus de prostia lui de simplu muritor [...].

Aparent irațională, fapta din ultima noapte cu scandal îi nedumerise pe vecini. Doi ani, gospodin nu se amestecase în balamucul din căsnicia simigiului. Se mulțumise să se roage la icoană sau să cînte, convins — afirmau fetele oloagei, în hazul tuturor — că i-ar fi cîntecul alifie unsă peste rănile și vînătăile grecoaicei, ca să n-o mai doară sau să n-o mai usture. Ce este su-fletul lui Ivan, se întrebaseră acum chiriașii, în fața covrigarului gol și legat de mărul înflorit.

— Are scatii la cap — constatase Pascu, în cele din urmă — e sigur că are păsărică la cap! Asta e: cine zice rus, nenișorule, zice nebun.

Paler se făcuse mai lung, de nedumerire și mai palid.

— Adică, mă vericule, cum vine asta — se între-base și turnătorul, după ce se culcase, zgribulit în plapumă și cu palmele lipite între genunchii strînși —, pînă mai ieri îi rabzi toate toanele, îl lași să te facă, nici una nici alta, ca pe-o albie de porci și-odată te prinde furia și-l apuci de picioare, să arunci cu el în pămînt, să nu mai zică nici aleluia...

Tănăsică dăduse sentința.

— Ascultați-mă pe mine: e daravela dracului la mijloc..

Țațele și cumetrele au fost, bucuroase, de părerea flăcăului clăpăug, care le înțelesese și le mărturisise gîndul.

Fantezia lor încercase să smulgă taine din ultima în- tîmplare, scornind minciuni aproape de realitate. Ori, adevărul lui Ivan, pe care-l căutaseră atîta vreme, era limpede acum, sincer, dezrobitor: îl urîse întotdeauna pe Tino și o dorise pe Maro cu toată patima celor optsprezece ani de rară cuminecare în dragoste. Jocul cu sufletul femeii dorite, venit să ceară adăpost și să se ascundă, cu spaima și durerile toate, ca într-un cuib, în singuraticul din casa cu duh necurat, era frumos și mincinos — cum erau frumoase cuvioasele din ceaslov, pe cari dorința puternică a bărbatului le însuflețise, împodobindu-le cu farmecul robitor al grecoaicei. Tot așa de frumos și de mincinos fusese și jocul cu Abel, din noaptea siberiană a revelionului, pe care Cain — prea laș ca să asculte strigătul inimii și să-l urmeze — îl ura cu toată apostolica dragoste ce-l îndemnase să-l salveze pe covrigar de sub loviturile Salomiei și să-l apere pe drum de biciul viscolului

În mustrările de conștiință, în dorința lui de ispă- șire prin rugăciuni și pomeni la barieră, cu brînzoaice și corăbioare, nu era altceva decît fuga austerului pra-

voslavnic de adevărul cărnii lui, cu care luptase patru luni, încercînd s-o învingă prin tot acel șirag de umilințe îndurate cu stoicism de la simigiu.

Totuși, în clipa cînd țipătul grecoaicei ne speriase din nou somnul, Ivan n-a mai putut să sugrume în el adevărul acesta. Ușa pe care, doi ani, vecinii încercaseră fără folos s-o deschidă, sărise în țăndări sub izbitura, ca de frunte de taur, a umărului cu puteri înzecite.

Tino își jucase ultima carte și cea mai riscantă în casa cu nebuni.

Cînd a luat-o pe Maro în brațe, s-o apere de soțul furios, cîrpaciul a simțit și a crezut că femeia începe să fie a lui, că destinele li se vor împleti pînă la moarte.

Rusul juca întîia carte pe masa murdară a vieții din mahalaua cu nume rușinos, o carte — cum avea să spună Gore, nu așa de tîrziu — parșivă. Își pontase toată viața, fără nici o șovăială, sigur de cîștig. Era așa de convins, sălbatic convins, de logica isprăvii lui neașteptate, că o dusese pe sora de la Candia în izbă și o culcase în așternutul lui, nu mai înainte de a o înfă- șură în cearceaful de mătase purtat pe toate drumurile, ca să aibă tovarășii în ce să-l îngroape, în cazul cînd l-ar ucide un spion al țarismului — pentru că Ivan, pînă în ultimul timp, bănuia că soarta lui a fost hotărîtă: ori vede flamurile roșii desfășurîndu-se în zare, biruitoare, ori moare asasinat din porunca bestiilor imperialiste.

În noaptea aceea, însă, uitase pentru întîia oară și cu desăvîrșire, de visul lui revoluționar și de trimișii împăratului. Era alt om acum. Își alesese și cucerise femeia lui de mîine și de totdeauna, azima sufletului și izvorul răcoritor pentru însetarea trupului și și-o alesese tocmai din mahalaua disprețuită profund aproape opt ani.

Viața de afară îl biruise și triumfase adevărul pușcăriașului frumos din Cotroceni: dragoste și moarte altceva nu există — adevăr pe care gospodin îl amuțise în el atît amar de vreme.

— Dragoste — strigase Ivan în ziua aceea, privind cearceaful în a cărui strălucire se adînciseră formele iubitei — altceva nu există decît dragoste!

Uitase, în febra apropierii de visata fericire, că mai e și moarte...

CAPITOLUL VII - Sunt fericiri pe cari nu le putem înțelege

Fane plecase dinadins de acasă, după ce povestise, pentru Maro, aventura romantică a răposatului căpitan Paminonda.

— E mai bine să vă las singure, Salomio. Eu sunt, oricum, un strein pentru ea sau — ca să nu te superi — aproape un strein. Pe cînd voi: femei și pe lîngă asta, pentru prima oară, una în fața alteia, surori. Sigur că o să aveți multe să vă spuneți. Să nu te miri că nu s-a bucurat, cum te așteptai, cînd i-am spus că e soră cu tine. Eu sunt vinovatul. Sunt oameni cari nu pot să-și arate bucuria în fața tuturor. Nu mă îndoiesc că ți-ar fi leșinat în brațe de fericire, dacă i-ai fi spus tu, între patru ochi, că-i ești soră. După cum vezi, e mai bine să plec, ca să vă puteți îmbrățișa. Mai e ceva: ce față cu mine, nici tu nu o să-i poți vorbi deschis de Ivan, de dragostea lui și de planul ce l-am făcut, să i-o dăm de nevastă și să-i cununăm și nici ea nu ți-ar putea răspunde, fără sfială, din toată inima. Sălbăticiune cum o vezi, ar fi în stare s-o ia anapoda, numai așa, ca să nu cred eu că moare după un bărbat voinic și faimos ca gospodin. Așa ceva se spune numai de la o inimă la altă inimă de femeie...

Maro, după ce plecase Fane, se spovedise în adevăr, dar spovedania ei sinceră, crudă, nerușinată, o revoltase pe Salomia, deși nu era prea mare deosebire între aventura ei cu pușcăriașul frumos din Cotroceni și concubinajul în partidă dublă al surorii vitrege. Nedu — ca și Fane — corectase viața, cu singura deosebire că ilfo- veanul își împlinise fapta chemat de simigiu și de comun acord cu el, în timp ce stăpînul romantic al ma-halalelor bucureștene forțase destinele sau, cum se exprimase el: plesnise viața, cu dosul palmei, peste ochi. Salomia își făurise un iubit pe placul inimii, adăogînd, la frumusețea și tinerețea amantului, averea lui Hagiu. Maro și-l confecționase pe al ei însuflețind voinicia primară a ilfoveanului cu dragostea elegiacă, desprinsă de pămînt, a pricoliciului cu schilodenia trupului transfigurată de cîntecul ce prologa ceremonialul nocturn al încălecării. Singura notă discordantă, în tragedia la fel a celor doi încornorați, era faptul că Tino martirizase, pe cînd Hagiu fusese și continua să fie martirizat.

Spovedania de la o inimă la alta nu le apropiase pe surori, cum sperase Fane, iar Maro, în loc să-i cadă gazdei în brațe, leșinată de fericire, îi strigase în față, ca o dojana și ca o amenințare, singurul adevăr ce mai avea să i-l spună.

— Urăsc — urăsc cu toată nebunia și patima cu care m-am dăruit sufletului viu, din trupul mort și tinereții fără suflet...

Salomia, deprinsă să fie stăpînă, să ridice fruntea în fața oricui, cu un gest imperativ de voință și să înfrunte, plecase capul învinsă, vinovată, în fața surorii vitrege, care-și țipase dușmănia cu figura prelungă, strîmbă, de o paloare inumană dar fară să se miște de pe scaun și fără gest, ca o statuă cu glasul smuls din piatră și de dincolo de moarte. În ochii ei mari, aprinși, reînviase căpitanul Paminonda, s-o acuze și s-o afurisească pe sora mare că-i împinsese fiica din flori pe povîrnișul ticăloșeniei — el, ticălosul iubeț de odinioară, cu toate păcatele trecute prin moarte și uitate în pragul cu prapuri, cu pomeni și veșnică pomenire cîntată pe nas de popi și de dascăli mahmuri.

Salomia își uitase mîndria și revolta. Plîngînd, o îmbrățișase pe Maro și-l implorase în gînd, pe răposat, să n-o mai blesteme cu ura lui de mort, că nici ea nu are altceva mai bun pe lume decît o dragoste...

— Iartă-mă, iartă-mă surioară! Nu bănuiam, nu știam, n-am avut cum să aflu că Tino... Un an și mai bine am stat cu el de vorbă, mi-a spus tot ce avea pe suflet, ca unei stăpîne, a plîns cu fruntea în țărînă, la

picioarele mele și m-a rugat, m-a implorat să-l ajut, să-l scap de viața ticăloasă de pînă atunci, să-l fac om. Era un grec ca mine, ca noi și trebuia, m-am simțit datoare să-l ascult, să-l scot din sărăcie. Mă convin- sese că e blînd și iubitor, că e darnic și cinstit. Mi s-a părut tînăr, încă în putere. I-am dat bani, v-am dat bani, ultimul ban, v-am făcut stăpîni pe o simigerie și pe viața voastră. Te visam bogată și fericită, la casa ta. Maro, surioară, nu bănuiam că te arunc în suferință de iad. Doi ani ai fost lîngă mine și n-am știut, n-am avut de unde să știu, n-a venit nimeni să-mi spună patimile tale...

Firește că totul se sfîrșise acum.

Tino va fi gonit, ca un nemernic, din prăvălia de pe Basarab. Să plece, să-și ia șirurile de covrigi și tăvile cu corăbioare, să se ducă unde i-o place. O să ajungă iar slugă. Mai rău să-l văd! Maro n-o să-i mai fie nevastă. Se sfîrșise calvarul. Sora mare o luase, de acum, sub aripa ei ocrotitoare. O să-i croiască ea altă soartă. A fost o proastă, recunoaște. Norocul frumoasei de la Candia aștepta, la doi pași și ea nu-l văzuse, trecuse pe lîngă el, oarbă, zăpăcită. Ivan nu era, ca Tino, o slugă nerecunoscătoare. Dovedise, dimpotrivă, că e un neam boieresc, moscovit cu mîini de domnișoară, cărturar, cinstit, harnic, om de viitor, un suflet rar, de sfînt. O iubea pe Maro. Se convinsese și Fane, de mult, de sentimentele lui. Rusul o cîștigase pe grecoaică prin dragoste și prin voinicia cu care spărsese ușa blestemată. O smulsese de sub pumnii tiranului, o luase în brațe și o dusese la el, o culcase în așternutul lui și o păzise la ușe, ca un cîine credincios. Doi ani suferise, fără murmur — doi ani o plînsese și o cîntase, în neodihna lui albă. În noaptea revelionului venise să-i spună Salomiei, ca unei rude apropiate, că nu mai poate să îndure calvarul. Se hotă- rîse să-l omoare pe Tino, ca s-o scape pe Maro de chin și să-și libereze sufletul din suferință — sufletul lui de sfînt, care ar fi fost în stare să nu ceară nici o răsplată pentru fapta ce ar fi putut să-l îngroape, pentru totdeauna, în ocnă. Alături de Ivan, nevasta lui și aproape de o soră mare, bogată și ascultată, o să fie și ea în

sfîrșit fericită — o fericire meritată, pentru că o cîștigase prin doi ani de durere mută, cum fusese mută suferința din dragostea rusului.

Vorbind repede, printre lacrămi, Salomia o sufocase cu îmbrățișările, o imobilizase și nu-i lăsase timp să articuleze un cuvînt. Maro o ascultase, păpușe în brațele ei voinice, fără voință, fără gînd, aproape fără înțeles, cu mîinile în poală, cu toată făptura moale. Așteptase să-și epuizeze ultima fărîmă de dragoste și să invoce toate argumentele în favoarea unei viitoare căsnicii cu Ivan, ca să-i poată răspunde alb, nemișcată, cu ochii mari în gol și fără gînd, fără viață, ca un manechin cu obraz de cîrpă și articulații de gumilastic.

— Tino a fost mirele meu dintîi și rămîne mirele meu de totdeauna. Nimeni n-o să știe să mă iubească, nimeni ca el: cu sufletul lui și cu tinerețea lui Nedu.

— Ce mire — se încruntase Salomia, dispusă să se înfurie din nou, cu ușurința cu care se înduioșase și plînsese, cu cîteva clipe mai înainte — de care mire n-ai gust să te desparți? De bătrîn sau de cel tînăr, de sluga ce mi-a lins vîrful papucului sau de sluga slugii? Unde-i Tino cel blînd, cel iubitor, cu sufletul mare și robitor? Bestia ce te maltrata în fiecare noapte, nu-i așa? Asta-i era dragostea mare! Pumnii și palmele cu cari te-a umplut de sînge și te-a învinețit doi ani de zile. Ce te mai ține lîngă Tino? Ești nebună ori sîn- gele căpitanului Paminonda n-a reușit încă să sugrume în tine gustul de robie din inima de neam prost a Gli- cheriei de la Candia? Ai să faci așa cum zic eu! Dacă ești nebună, te leg și smulg de pe tine, cu mîna mea, cea din urmă fîșie de carne din carnea de roabă a mamă-ti.

Salomia se oprise în fața surorii vitrege, clocotind, crescută în furia cu care-i vorbise, amenințătoare, gata s-o prindă de umeri și s-o scuture, brutală, dar Maro nu se speriase. Se ridicase din fotoliu, ușor, aparent liniștită. Numai privirea, sfredelitoare, se înfipsese pînă în sufletul boieroaicei de pe Grant și i-l înmărmurise.

— Nu mă despart de Tino — silabisise, cu rezo-nanțe metalice în glas — n-o să poată nimeni să mă

despartă de el. Tino m-a bătut pentru că e mirele meu și stăpînul meu. Eu le-am poruncit ilfovenilor să nu se amestece. Tino martiriza în mine tinerețea ce mi-o dăruise prin Nedu, pe el îl chinuia în carnea și în sufletul meu. Vrea să ucidă în mine diavolul ce nu ne lăsa sufletele să se îmbrățișeze pentru totdeauna. După plăcerea pe care Nedu mi-o deștepta și sătura, bătaia lui Tino era ca o baie rece, înviorătoare. Nedu, cînd mă lăsa din brațe, parcă-mi lua sufletul. Tino, cu loviturile lui, mi-l reda. Bătaia de la el era ceva ce mă durea și-mi făcea bine. Nedu îmi sătura trupul, Tino îmi astîmpăra sufletul... Crezi că strigam de durere? Nu, surioară! Sunt fericiri așa de mari, că țipă în noi ca păsările de noapte...

Metalul din glasul tăios cu care despicase primele cuvinte, se topise. Ochii, prelungi la început și scăpă- rînd ascuns, se umeziseră și mari, fixați în gol, adunau în privire o lumină de vis și de pace, de rară împăcare cu sine. Mîinile ce rîcîiseră pînă atunci, cu degetele nervoase, mătasa vestmîntului, se încrucișau acum în poală, în odihnitoare părăsire. Capul, greu de strălu-cirea părului și de gînduri, se înclinase ușor pe un umăr, iar zîmbetul — poate întîiul ei zîmbet cald — îi întipărise pe figură o nevinovăție de imaculată arătare. Maro se spovedise, în cele din urmă, în șoaptă:

— Sunt fericiri pe cari tu niciodată n-ai să le înțelegi, surioară. Eu, care am crescut între mare și cer, în pustiul țărmurilor, nu-i de mirare să par o ticăloasă pentru cumințenia ta de femeie ca oricare alta, iubită la timp și mereu la fel, azi ca și acum zece ani, mîine ca și peste zece ani.

Numai pentru Tino, ea era o fărîrnă din marele suflet al neînfricoșatului și mereu triumfătorului Eros, care domină și fecundează natura. Acolo, pe malurile fierbinți de la Candia, își făcuse un chip din lutul ce-l frămîntase cu mîinile și-l apropiase, rece și ud, lipicios, de sîni și de pîntec, să-l încălzească, să înduplece pămîntul să ia forma pe care o doreau pal- mele, strîngînd înfiorate rotundul cu lunecări de reptilă prin inelul larg al celor două degete unite cap la cap. Se culca dezgolită, în nisipul dogoritor, lîngă chipul cioplit și-l împodobea, în gînd, cu toate misterele neastîmpărului animal, pînă cînd simțea cum începe s-o domine, să crească și să i se încolăcească în jurul mijlocului ca un șarpe, să-i frigă pulpele, să-i sugă sînii și s-o pătrundă, cu un răcnet triumfal, ce i se părea că scutură pămîntul sub apăsarea de jur împrejur a cupolei celeste. Eros de pe malul mării o poseda și o fecunda sufletește. Tino avea sau îi împrumutase ea, cu forța dorinței, ceva din puterea de vrajă a chipului cioplit de la Candia. Îi robise și înflorise gîndurile. Numai cînd îl simțea pe el alături, mic și uriaș, își deschidea și încolăcea brațele în jurul lui Nedu. Într-o seară — era devreme și soțul sta încă în prăvălie — flăcăul se năpustise la ea în odaie, o culcase sub el și... n-a fost nimic, nu i-a spus nimic, absolut nimic. Dimpotrivă, o brutaliza, animal și sterp. A simțit că-l urăște și — cum o crucificase pe marginea patului — a adus un picior printre brațele lui și l-a izbit cu călcîiul în gură, cu putere, cu sete, cu dezgust. Noaptea, însă, cînd a venit uscățivul vrăjit lîngă ea, ilfoveanul a fost Pan și i-a cîntat, păstor și țap, pentru toată pofta cărnii cu mugurul pîntecului deschis și zvîcnind.

— Să știi, surioară: eu am să mor, pentru dragoste, în clipa cînd o muri Tino. Asta e tot ce avem să ne spunem. Nu te mai încrunta și nu încerca să mă înțelegi. Ți-am spus că sunt fericiri mai presus de omenesc și de pricepere. Nu a țipat încă, în tine, bucuria sălbaticului Eros și nici nu ai trăit, ca mine, între Tino și Nedu, ca între dragoste și moarte. Ar trebui să plîngi cum am plîns eu doi ani, de mila lui Tino, în timp ce Nedu îmi sătura trupul și să simți, în fiecare noapte, cum se adună și urcă în tine un strigăt de oroare, de cîte ori te deștepți din somn și te vezi culcată alături de un schelet a cărui atingere te cutremură de dezgust. Cine știe? Poate că eu am pus dorință și vigoare în Nedu și l-am însuflețit pe schilavul de simigiu, ca si trăiască amîndoi prin mine — așa cum, prin mine, mințindu-mă poate, mi-am făurit, ca altădată pe malurile Candiei, un paradis ce nu-i altceva decît o vale a plîngerilor. Oricum, nu am de

ce să-ți fiu recunoscătoare! Văd, simt că mă urăști în clipa asta din urmă, surioară. Mi-e milă de tine, profundă milă. Ești și tu o femeie ca oricare alta, soră prin tot ce clocote în mine suflet și sînge din sufletul și sîngele lui Paminonda. Pentru că eu, nu tu — numai eu îl port în inimă și-n gînd, în carne și în suflet, pe căpitanul Paminonda...

Seara, venind acasă, Fane le-a găsit pe surori îmbrățișate, cu ochii plînși.

Salomia și Maro se recunoscuseră, se împăcaseră și aveau să se despartă, peste o oră, pentru totdeauna poate...

CAPITOLUL VIII - Un suflet mare a trecut

- Fane, căruia Salomia îi povestise tot ce se întîmplase și-i dezvăluise — așa cum îi fusese mărturisită — taina din, casa simigiului, evitase să dea un răspuns precis.

Om al hotărîrilor energice și imediate, șovăia — pentru întîia oară — în fața unei încurcături la care, cu tot spiritul lui de prevedere și cu toată competența, nu se așteptase. Era și el convins, alături de amantă, că ar fi cazul să se procedeze energic, fără întîrziere. Nu mai aveau nici un motiv s-o rețină pe Maro la ei în casă, cu atît mai mult că ea le strigase în față, cu pumnii strînși și ochii scăpărînd: „plec, lăsați-mă să plec la Tino și la Nedu!” Era pierdută. Voia să se întoarcă la bătaia și la mizeria de pînă atunci și nici o putere din lume n-ar mai fi putut s-o împiedice să-și urmeze destinul cărnii și al sufletului ei de sălbăticiune a pămîntului și a iubirii. Orice sfat, pentru aducerea ei pe calea fără spini a vieții, ar fi fost de prisos, așa cum era inutilă tentativa de-a o reține, cu forța, într-o existență de care nu o mai lega nimic. Își smulsese fericirea din ticăloșenia în care era, deopotrivă și roabă și stăpînă.

Salomia o plînsese ca pe-o moartă.

— Simt, presimt că n-am s-o mai văd niciodată! Sora, surioara mea, pe care n-am s-o mai văd...

— Pe ea să n-o plîngi — oftase Fane, plimbîndu-se cu pasul rar pe cele patru laturi ale covorului persian din mijlocul salonului — pe ea să n-o plîngi, pentru că o să-și urmeze soarta și poate și blestemul ei, cu toată zburdălnicia animalului frumos și prost sau numai nebunatic, ce și-a aruncat conovățul pe cap, ca să i se pară — ca în poveste — ovăzul pe care-l mănîncă, bulgărași de aur și jăratic. Dragostea, cînd ești tînăr mai ales, are atîtea taine și înțelesuri! Cine știe, poate că e o fericire pe care iubirea i-a dezvăluit-o numai ei. În dragoste și în fericire nu e hotar, pentru unii oameni și cu atît mai mult pentru o ființă ca Maro, care a trăit trista și neaș-teptata întîmplare din noaptea nunții. Tu o plîngi, ca pe o moartă, da’ eu sunt convins că o să ni se mai încrucișeze o dată cărările. Abia atunci vom lămuri taina unei fericiri de care și Maro se îndoiește uneori, numind-o vale a plîngerilor. Noi am făcut-o nemernică și ea poate să fie o sfîntă, prin suferința ce a tăcut-o și-o tace cu resemnare. Tot ce am spus și tot ce vom spune despre ea, acum, au fost și rămîn vorbe goale. Adevărul îl vom afla mult mai tîrziu. Pînă atunci, altceva, alt gînd mă cutremură pe mine și nu mă lasă să văd limpede, ca să-ți dau sfatul bun pe care mi-l ceri. Ivan! Ce ne facem cu Ivan? Să știi că gospodin o să sufere cumplit, cînd o auzi că surioara, asta frumoasă de la Candia se întoarce la simigiu. Dar cînd o afla că ticăloasa a fost și rămîne ibovnica slugii? Rău, tare rău îmi pare de batiușca, săracu’...

Maro, însă, nu așteptase să dispună Salomia de destinul ei — destin ce și-l alesese singură și-l apărase cu îndărătnicie, împotriva tuturor ademenirilor din viața ce-i fusese promisă.

Ea îl chemase pe Nedu și hotărîse, în bună înțelegere cu el, ce vor face. Proprietăreasa îi gonise din casa cu nebuni? Nici grecoaica n-ar mai fi rămas, după tămbă- lăul din ultima noapte. Mai ales acum, cînd adevărul tot fusese spus, fără șovăială, drumul surorilor vitrege trebuia să se despartă. Nu le mai lega și nu le mai apropia nimic. Se urau poate, ca femei sau numai se dispre- țuiau — oricum, se căscase o prăpastie între amîndouă.

Ce l-ar mai fi legat, de asemeni, de mahalaua cu nume rușinos, pe Tino? Bîrfelile de acum ale țațelor și cume- trelor, în jurul căsniciei lui sau amintirea anilor mulți și umilitori, de muncă fără folos, slugărind pe la toți covrigarii din barieră? Erau nevoiți să plece, din cartier și chiar din oraș, în altă parte, oriunde, la Brăila sau la Galați, mai curînd la Constanța, să înceapă tuspatru o viață nouă, într-o lume nouă.

Se mirau că au putut să trăiască, doi ani, în balamucul ce lîngă pompa de apă.

La Constanța vor fi pe țărmul mării.

Maro o să primească vapoarele venind cu amintiri de departe, tocmai din apele egeice, fluturîndu-și sufletul în vînt ca o batistă și le va conduce, la plecare, pînă au să se facă, în zare, mici ca niște coji de nucă verde, cu ochii întredeschisi și umezi de nostalgie.

— Acolo, în port— se înflăcărase ea și-l înflăcărase și pe ibovnic — vom fi mai aproape de Candia și de adevărata dragoste. Tu o să fii mai neobosit, Tino, mai stăpîn iar eu mai darnică pentru amîndoi. Vom trăi cu adevărat sub aripa lui Eres. Dorul de ducă o să ne învingă după cîțiva ani și-o să ne urce într-o navă cu care o să despicăm depărtările. Abia atunci, cînd voi sări pe malurile din insula în care am copilărit, am să vă pot striga: iată, am ajuns în paradis — bucurați-vă, jucați-vă în apă ca delfinii, țopăiți ca iezii și iubiți-mă cum vă place.

Grecul, căruia Nedu plecase în fugă să-i spună ce plan făcuseră, nu se împotrivise. Răspunsul adus de la el, peste cîteva minute, era un chiot de triumf și o binecuvîntare pentru stăpîna ce se gîndise, cu atîta celestă înțelepciune, la viața lor de mîine.

Sfatul simigiului era ca Maro să nu mai piardă timpul pe Grant. Să plece imediat, cu Nedu. În orașul de pe țărmul mării, nevasta și ibovnicul vor închiria o prăvălie sau se vor pune în legătură cu grecii din port, să afle printre ei un viitor tovarăș de negoț. Tino va rămîne în București cu Neicu, să desfacă simigeria, să vîndă sacii de făină și lemnele, rafturile și cărămizile cuptorului, mobila, tăvile și lopețile. După o săptămînă, vor veni și ei la Constanța, unde — bătrînul era convins — vor începe în adevăr o viață nouă, norocoasă, plină de belșug și luminată de dragoste.

— Așa facem — se hotărîse Maro — luăm primul tren.

Vestea unei plecări așa de grabnice, spre un oraș de departe, o întristase nespus pe Salomia.

— Simt, știu că e bine să ne despărțim, eram sigură, după spovedania pe care mi-ai făcut-o, surioară dragă, că n-o să putem rămîne, prea mult, una lîngă alta — suspinase ea — da’ nu bănuiam c-o să te duci așa de departe și așa de curînd. Ar fi fost bine, drăguțo, să mai stai. Mi-ar fi plăcut să te știu aici, undeva în București, în altă mahala dar aproape, mai aproape de mine, să pot să trimet pe cineva, din cînd în cînd, să vadă ce mai faci, dacă ai nevoie de ceva sau ești bolnavă...

Adevărul țipase în ea, cu întîia lacrimă.

— Oricum ai fi, oricum aș fi, suntem surori!

Maro abia dezlipise buzele, cu o liniște evident impusă.

— E mai bine să plec — cît mai curînd și cît mai departe...

Erau inutile suspinele și ar fi fost de prisos orice stăruință.

Fane a vorbit calm dar destul de răspicat, pentru amantă.

— Las-o să plece! Noi nu mai plîngem! Cu soarta nu se ia nimeni de păr și n-o s-o înduplecăm tocmai noi, cu o biată lacrimă... Ea o să plece și — cu asta — am isprăvit cu noi, cu întristările și cu plînsul. Da’ mai e cineva. Ar fi frumos și mai ales creștinește, să nu-l uităm...

Se oprise lîngă fotoliul în care se îngropase Maro, cu ochii în pămînt. Nu știa cum să-i spună, în cuvinte puține, ca în pragul oricărci plecări, ce durere va lăsa în urmă, ce dramă o să se petreacă într-un suflet uitat de surori.

— Acum, cînd destinele au fost hotărîte și nu ni le mai poate schimba nici o putere din lume, am să vă spun și am să vă rog și eu ceva. Nedu e tînăr și n-o să mi-o ia în nume de rău, iar tu ești femeie — frumoasă și femeie — și sunt sigur că ai să mă înțelegi. Afară de noi patru, a mai fost cineva prins în hora asta blestemată, cineva pe care suntem datori să-l ferim de o lovitură prea crudă.

Fane nu-și putuse stăpîni glasul, vorbind de Ivan. Nu avea timp și-ar fi fost de prisos, acum, să-i povestească întreg romanul. Maro era rugată numai să nu uite că rusul o iubise doi ani, mut și că pătimise, tot atît de mut, pentru ea, pentru suferința sau numai pentru presupusa ei suferință din nopțile cu scandal. Oricum, era o dragoste la mijloc, o nefericire pe care adorata era obligată s-o răscumpere cu un surîs, cu un cuvînt de mîngîiere și de încurajare în același timp, ca să i se pară lui despărțirea cît mai ușoară.

— Mîine sau la noapte, cînd o auzi că ai plecat fără veste, fără să-i spunem, ar bănui că totul a fost pus la cale, că eu și Salomia l-am trădat și nu vrem, nu vreau să-mi încarc sufletul cu durerea lui, cu...

Își mușcase buza și tăcuse, cu pleoapele lăsate repede peste ochii împăinjeniți de tristețe. Amanta îl vedea pentru întîia oară plîngînd.

Frumos și tînăr, cum spusese pușcăriașul tot așa de frumos din Cotroceni, deci de două ori dator să fie bun și înțelegător, Nedu se înduioșase mai mult de lacrămile lui Fane decît de soarta lui Ivan. Oricum, o asigurase pe Maro că gospodin e un om tare cumsecade.

— Nu mă sinchisesc eu acum de dragostea lui, da’ știu că — în fiecare noapte — după zavera din odaia stăpînilor, cînta de-mi sfîșia și mie inima, că nu știam de ce cîntă...

Cinstit, ilfoveanul spusese adevărul așa cum îl simțise: el recunoscuse că batiușca e un om cumsecade, dar nu-l interesa durerea lui, din moment ce-i era ibovnica la mijloc — așa cum îl întristase cîntecele lui, pentru că nu știa de dragul cui suferă...

— Bine, să-l chemăm — se îndurase Maro, în cele din urmă — poate că am să-l fac și pe el să mă urască...

Nu era o amenințare pentru Ivan, în surîsul — același surîs provocător, plin de amărăciune și dispreț — înțeles numai de Salomia.

— Cine te mai urăște — se încruntase stăpîna caselor, din nou dispusă de ceartă, după ce-și plînsese toate lacrămile — de ce ai spus că ai să-l faci „și pe el să te urască”? Ai mai făcut oare pe cineva, aici, să... te urască și pe cine? Acum, că ne despărțim și nu mai avem ce să ne ascundem, poți să vorbești mult mai limpede.

Sora de la Candia n-a răspuns. Sta nemișcată în fotoliu, cu palmele una peste alta în poală și ochii închiși, începuse să nu mai facă parte din lumea ce o înconjura. Sufletul, eliberat, i-o luase înainte, spre țărmurile spălate de spuma valurilor...

Ivan nu știa ce se întîmplase.

Cîntînd, deschisese poarta cu umărul, strîngînd la sîn papucii de atlas înfășurați în jurnal și urcase scările ușor, sprinten. Era așa de convins că Salomia îl chemase să-i comunice o veste bună — o singură veste bună: căsătoria cu Maro — că nu observase trăsura așteptînd la poartă, cu sluga pe capră și nici nu se întrebase al cui o fi și cine avea să plece cu geamantanul cu care cobora Nedu pe umăr, în timp ce el urca spre salon.

Flăcăul îngînase, rîzînd în el și privind — oprit pe o treaptă — în urma rusului, o glumă răutăcioasă.

Ivan nu-l auzise.

Acum nu-l mai interesa nimic. Era la doi, la un pas, de fericirea ce-l aștepta, spre care venise fugind, cîntînd, orb și surd pentru tot zbuciumul vieții — viața pe care o lăsase în stradă, lîngă trăsură, ca pe-o cerșetoare murdară și obraznică.

Urcase cîte trei trepte odată, dornic să ajungă mai curînd, să audă — cu o clipă mai devreme — știrea minunată.

Salomia, însă, îl întîmpinase în prag, palidă, cu ochii plînși. Fane îi strînsese mîna mut, ocolindu-i privirea, vădit emoționat. Gospodin a presimțit că se petrecuse ceva neobișnuit. Cu repeziciune de fulger, i-au trecut prin minte cele două imagini de afară: trăsura de la poartă, cu sluga pe capră, ca un cioclu și ilfoveanul coborînd cu geamantanul, ca un sicriu de copil pe umăr. Cum nu știa ce să facă mai întîi: să întrebe cine pleacă sau să sărute mîna femeilor, cu ceremonialul cunoscut, rusul rămăsese în picioare, lîngă ușe; cu ochii în pămînt, rupînd fîșii din jurnalul în care împachetase papucii de atlas.

A urmat, pentru toți, o clipă de tăcere apăsînd umerii: cu tavanul, cu acoperișul și cu cerul tot, nevăzut și imens.

Maro urmărise, atentă, orice mișcare a cîrpaciului din casa cu nebuni, mirată, înduioșată parcă de stîngăcia lui de urs copilăros. În adevăr, ascultase și ea, după fiecare scandal, cîntecul ca o durere strigată în noapte și se întrebase, nu fără înfiorare, ce suflet neînțeles, fără noroc, poate singur pe lume, nu-și află odihnă și împăcare nici sub pologul înstelat al slăvilor.

Privind, uneori, prin țesătura perdelelor, la mărul înflorit din ușa atelierului, ea așteptase să vadă pe cineva și nu știa pe cine, apropiind totuși în gînd taina copacului cu coroană albă de misterul inimii fără astîmpăr si fără cuib, cu spovedania în cîntec.

Acum, cînd aflase adevărul, ea zîmbise — cu ochii umezi — visului de dragoste ce-i zburase doi ani, ca un flutur, în jurul frunții.

— Îmi pare rău, gospodin Ivan, îmi pare nespus de rău...

Maro muzicalizase cuvintele, fără un înțeles anume lămurit în gînd. Nu ar fi știut să spună dacă regreta numai că lasă o rană în sufletul omului, ce o binecuvîn- tase în suferința lui mută, sau se întristase că nu mai era posibilă o întoarcere din drumul ce și-l alesese singură. Vădit tulburată în momentul cînd îl văzuse intrînd, ea simțise, cu inconștiența animalului tînăr și vibrînd de neastîmpăr, că rusul ar fi putut fi mirele visat, în care să psalmodieze duhul vrăjitoresc din simigiu și tinerețea clocotitoare din Nedu. De ce, atunci, nu o ascultase pe Salomia, de ce nu așteptase să-l vadă pe Ivan, mai înainte de a se hotărî să plece cu Tino și ilfovenii la Constanța, de ce sugruma în ea îndemnul puternic de a rămîne lîngă gospodin? Nu afla nici un răspuns. Fane spusese: „cu soarta nu luptă nimeni, nu o îndupleci cu o lacrimă și nici n-o răstălmăcești cu un răspuns ce poate să nu spună nimic, la urma urmei”. Maro nu se mai

îndoia că, plecînd spre orașul de pe malul mării, asculta o poruncă implacabilă: încă nu-și împlinise destinul alături de grecul uscățiv, nu sorbise toate amărăciunile sau nu culesese, de pe ramura cu întîiele daruri ale vieții, toate florile grele de soare și primăvară. Robită acestui destin surd pentru orice durere omenească, era nevoită să-și sfărîme visul ce începuse să se înfiripe și să sîngere inima cîrpaciului sub pasul pe care o să-l facă — plecînd — cît mai ușor...

Sora de la Candia n-a mai avut timp să ascundă lacrima ce-i tremura în gene, mare și limpede.

— Iartă-mă, gospodin, acum, cînd stăm pentru prima dar nu și pentru ultima oară unul lîngă altul, iartă-mă că te fac să suferi fără voia mea...

Tresărit, Ivan își adunase privirile de pe covor și le ridicase, cu pleoapele grele de toată șovăiala gîndului nelămurit încă, spre Maro, ca să le mute apoi, nedumerit, întrebător, la prietenii amîndoi. Fane, însă, își rezemase capul de pervazul ferestrei și se uita afară, tăcut, poate fără să vadă. Salomia a făcut un efort să surîdă, a vrut să spună ceva dar i-au tremurat buzele.

Rusul era sigur, acum, că se apropie de o nefericire. Vestea rea plutea în atmosferă, o citise pe figurile celor doi amanți, cari continuau să păstreze un mutism ce i se păruse diabolic și în ochii prea limpezi și prea buni ai grecoaicei. În adevăr, ea spusese că stau pentru prima dar nu și pentru ultima oară unul lîngă altul, dar Ivan nu tresărise, pentru că nu înțelesese sau i se păruse că nu era nimic de înțeles în aceste cuvinte. Sensul trecuse pe lîngă el sau se izbise în el și se prăbușise, alături, ca o pasăre amețită.

Laș în fața primejdiei ce se apropia, se prinsese cu mai multă disperare de gîndul că Salomia îl chemase ca să-i spună o veste bună, că prezența lor în salon nu avea alt rost, pentru că alt rost — în logica lui din momentul acela — nu exista și nici nu ar fi putut să existe. La început nedumerit, acum vădit indispus, obosit, enervat de atitudinea lui Fane și a ibovnicei lui și chinuit de ochii mari și limpezi, prea mari și prea limpezi, cu cari Maro continua să-l învăluie, tăcută la rîndu-i și miste-

rioasă, el smucise capul în sus, cu un gest de voință și de regăsire în sine și se hotărise să se așeze pe un scaun și să aștepte cîteva minute, o oră, oricît, pînă se vor convinge ceilalți că farsa lor sinistră nu mai poate fi împinsă mai departe.

Maro, însă, îi făcuse semn să se apropie, îl așezase în fotoliu și rămasă în picioare, în fața lui, îi prinsese tîmplele în palme și-l privise lung, cu dragoste, cu nețărmurită și întristată dragoste.

— N-am să te uit, n-am să te uit niciodată, gospodin! Ai fost bun cu mine ca un frate, m-ai plîns ca un logodnic și m-ai dorit ca un mire. Îți mulțumesc și-mi pare rău, gospodin, îmi pare nespus de rău...

Ivan o ascultase nemișcat și se uita la ea cu ochii mari și aiuriți, ca un copil speriat pentru că nu înțelege ce se petrece cu el. Fane, care trăise odată o despărțire tot așa de dureroasă, nu și-a mai putut stăpîni plînsul. Salomia îl trecuse în altă cameră, să-i aducă aminte de ce spusese: „nu se ia nimeni de păr cu soarta și nici n-o înduplecăm cu o lacrimă sau un suspin”...

Maro se transfigurase, vorbind. Tremurînd, lipită stăruitor de rus, ea îi apăsase capul pe sîn, să-i simtă batiușca zvîcnetul plin al cărnii și poate să-i asculte inima ce nu mai putea, în momentul acela de neașteptată întîl- nire a sufletelor, să mintă.

— N-am să te uit, n-o să mai pot să te uit — îngînase, ca o mărturisire sub aripa morții și ca o poruncă de dincolo de ea — m-ai robit și mi-ai înveninat sîngele cu o dorință ce n-o să rămînă neîmplinită. Am simțit, în clipa cînd te-am văzut intrînd pe ușe, ca o dogoare în sînge și am înțeles că ne căutăm de mult și că ne vom mai întîlni acum, sau în altă viață ne vom mai întîlni! Am să te chem și — plîngînd am să te aștept, să lămurim împreună, cu toată patima, cea din urmă și cea mai sfîntă taină...

Sărutul ei, ca o frunză de mușcată apăsată pe gura unui mort, îi pecetluise sufletul lui Ivan cu semnul unei nefericiri ce nu iartă pînă în pragul mormîntului — semn prin care Maro însăși se condamnase...

Tîrziu, cînd au auzit trapul cailor de la trăsură în pietrișul drumului și au înțeles că sora vitregă s-a dus — plecase, în adevăr, fără un cuvînt de adio cel puțin — Salomia și Fane, precipitați în salon, l-au găsit pe gospodin încremenit în fotoliu, desfigurat de o durere pe care nu mai avea glas s-o spună și cu ochii mari, de o strălucire inumană, pierduți în neantul ce i-l căscase în față, haotic, albul cu flori și ghirlande al tapetului.

Rusul rămăsese cu brațele încrucișate strîns la piept, peste peticul mototolit de jurnal din care Maro luase papucii de atlas. Pe obraz îi luneca o singură lacrimă și nu a lui — picurată, la despărțire, din geana ca o aripă de flutur a surorii vitrege.

Fane a șoptit, înfiorat, în tăcerea salonului:

— A trecut un suflet mare, pe lîngă noi și l-a luai pe aripi și pe gospodin.

Ivan era, în încremenirea lui de chip cioplit în piatră, surd și orb.

SUFLETE CU RUFELE MURDARE

CAPITOLUL IX - Mierla și cucul gălbior

După întîmplarea cu nevasta și portarul de la gară, Gore plecase de acasă buimac, clătinîndu-se pe lîngă ziduri și hotărît să nu se mai întoarcă.

Fără să aibă curajul să-i povestească pățania, Safta l-a trimis pe Paler să-i caute și să-i aducă omul, iar slăbănogul umblase două nopți și fără folos, prin coridoarele gării, în vermina peroanelor și prin cîrciumile din împrejurimi, să-l afle pe fostul camarad de cazarmă și să-l roage — cum îl învățase țiganca — să nu mai facă „pe disperatu, că șade rușine de lume”, altminteri.

Gore, însă, intrase în pămînt.

Hamalii, întrebați, ridicaseră din umeri, iar domnul Stîrcu — de care turnătorul se apropiase, într-una din seri, plin de amărăciune, să-i spună că el nu mai înțelege nimic sau că nu și-a crezut prietenul așa de neserios încît să-și ia cîmpii, din senin — îl gonise flu- turînd palma la el, de departe și amenințînd.

— Fugi, fugi d-aici, haimana — că te dau afară și pe tine...

Spaima ce-l cutremurase, în momentul cînd se pomenise cu Gore în prag, desfigurat de furie și gata să-l frîngă în mîini, îi întipărise domnului Stîrcu în minte fraza cu care îl redusese pe soțul încornorat la tăcere. Rămăsese convins, de atunci, că „haimana” și „te dau afară” sunt cuvinte vrăjitorești, pline de o forță magică al cărei mister numai el îl aflase. Se bănuia invincibil, de cîte ori le pronunța.

Paler se oprise nedumerit, cu capul împins înainte de gîtul subțire, cu trupul ca un arc și picioarele frînte de la genunchi. Nu se aștepta la o primire așa de puțin amicală din partea nașului, căruia îi numărase de atîtea ori spatii peste umăr și-i scrisese tablele de la tabinet, cinstit, cu plaivazul muiat bine pe limbă și apăsat stăruitor pe hîrtie, să nu mai aibă nimeni un motiv de ceartă.

— Na, ăsta ce-o mai fi avînd cu mine — se întrebase el, întors în loc și mutat de lume de colo pînă colo, în forfota de la intrarea peronului — că nu-i făcui nimic, păcatele mele! După ce că umblu de două nopți, ca un vardist, după un haimanac ca Gore, mă mai ia și el cu „fugi”, cu „haimana” și cu „te dau afară”. Mare scofală dacă mă dă afară, c-am ajuns să scuip rugină și să ronțăi cărbuni în măsele, de cînd m-au băgat în iadul de la turnătorie, el și cu Safta, sări-le-ar...

Demn, în revolta lui sinceră de amic jicnit fără nici un motiv, și-a readus capul în poziția normală, a întins picioarele, și-a destins trupul și a plecat spre ieșire, bombănind și înalt, bălăbănind mîinile și țîrșîind potcoavele de la cizme pe cimentul de pe coridoare, cu un dispreț demonstrativ pentru Stîrcu și pentru toată gara lui, pe care — în momentul acela de nestăpînire a gîn- dului și de necaz clocotind lăuntric — o blestemase s-o vadă cuprinsă de flăcări, ca să scape orașul de hamali, de portari și mai ales de tren — animalul hidos ce trecea de două ori pe noapte prin bariera Regiei, urlînd asurzitor și scuturînd coșmeliile Salomiei din temelii, ca să-i sperie lui somnul puțin și trudit, de turnător cu sufletul plin de funingine.

— Gata — se hotărîre el, plecînd spre Basarab — asta e ultima dată cînd mai umblu după nebun. Dacă-i place țigăncii! Dacă nu, să tocmească un vardist să-i caute omu! Nu mai pot. Ziua la muncă, seara pe drumuri și pe unde umblai, numai pui de pupăză...

Acasă, povestind țigăncii scena surprinzătoare de la gară, se bătuse cu pumnii în cap și blestemase ceasul rău ce-l apropiase de ea și i-o făcuse ibovnică.

Sosise, pentru cei doi amanți, ora mustrărilor de conștiință și a incriminărilor reciproce.

Convins că Gore plecase în lume de disperare, aflîn- du-le isprava, turnătorul a plîns și a blestemat-o porcos pe Safta, pentru că se urcase peste el, în pat și-l silise să-și înșele fostul camarad de cazarmă.

— Tocmai eu, fă — se jelise vinovatul — tocmai eu să-i fur nevasta! Și încă ce nevastă! Că m-a cules de pe drumuri, ca p-un milog — că mi-a dat un culcuș și-o fiertură și m-a omenit ca p-un frate iar eu, în loc de „mulțumim dumitale, vere”, am fost porc, ticălos și porc: i-am necinstit obrazul și l-am gonit din casă, din casa lui.

Paler plînsese la fel și în prima noapte.

Gore avusese, în ultima săptămînă, o purtare ciudată. Slăbănogul trecuse, îndeosebi în Duminica Floriilor, prin răcorile morții. Toată după-amiaza, stînd în sală, frînt de mijloc și cu tîmplele prinse în pumni, el numărase pașii omului ce se plimba prin casă oftînd și lipăind papucii.

Bărbatul se apropiase de cîteva ori de el, cu intenția precisă — bănuia — să-l prindă ca pe un ticălos de păr, să-i ridice fața din palme și să-i strige, scuipîndu-l cu dezgust între ochi: „știu, nu te mai ascunde, ofticosule, că știu tot”! Tresărind, strîns în el de spaimă ca o gînganie, cînd îl simțea pe hamal mai aproape, își închinase limba în gură și aștepta un singur cuvînt sau numai un semn al tovarășului înșelat, ca să cadă în genunchi și să-i spună, fără înconjur, cum se întîmplase mascarada.

Recunoscînd, după mărturisire, că e vinovat, se hotă- rîse să-l roage pe Gore să-l omoare fără milă, că viață sau moarte pentru el, de atunci încolo, o să fie tot una.

Hamalul, din fericire pentru amîndoi sau numai pentru Safta, nu întîrziase prea mult lîngă el. Auzindu-l cum se depărtează, cu știutul lipăit de papuci peste pragul dintre sală și odaia mare, Paler ofta adînc, în egală

măsură fericit că scăpase de păruială și trist că spovedania ce i-ar fi luat povara de pe inimă, se amîna pentru cine știe cînd...

Scena cu barda, pe care el singur o pusese pe masă, ca un început de împlinire a destinului, îl obsedase toată noaptea.

— Are să mă omoare — se înfiorase slăbănogul, în întuneric — să vezi că are să-mi facă de petrecanie! La urma urmei — se resemnase el — mare scofală c-o să urce dealul, la balanga-balang, o scîrbă de tur-nător ca mine! Ducă-n mama dracului de noroc. Porc am fost, ca un porc să mor, cu beregata sîngerată de tăiș.

Oricum, n-ar fi vrut să moară ca un păgîn, fără lumînare și fără spovedanie. Trebuia să-l convingă pe Gore că-i rămăsese, în adîncul inimii, credincios. Isprava cu Safta se întîmplase fără voia și fără știința lui. Povestind, ar fi stăruit asupra fiecărui amănunt al nerușinării, convins că numai așa va descoperi și va pune adevărul în plina lui lumină.

— Dacă spui ce s-a întîmplat — intenționa el să-și înceapă mărturisirea — n-o fac ca să scap de moarte. Mă spovedesc matale numai ca să înțelegi ce-a fost vis și ce-a fost ticăloșenie în mine, fin’că vreau să mă duc la Maica Precista numai cu tainul meu de păcate și să pătimesc, cum mi-o fi scris, numai pentru el, adică pe bună dreptate — c-o fi un pic de dreptate în cer și pentru mine...

Paler visa într-o noapte — nu trecuseră mai mult de trei săptămîni de cînd îl găsise Gore în pustiul peronului — că e la țară, în luncă, hoinărind cu Truda, fata văcarului, o codană cărnoasă, proastă și pofticioasă. El o prinsese de mijloc. Ea îl înșfăcase de păr. Amîndoi se ros-togoliseră în iarbă — ispita cu ochii mari la cer și pulpele deschise larg iar slăbănogul cu fruntea în pămînt, abia răsuflînd și cu mîinile prinse în două smocuri verzi, cu intîia încordare a trupului. În spasmul visului, însă, el se trezise întins pe marginea patului și respirînd greu, cu o matahală albă așezată pe pîntec, săltînd și

apăsîndu-și cărnurile rotunde, încinse cu cea din urmă, mai îndelungă și mai sălbatică zbatere.

Aiurit un moment, rămăsese cu privirile holbate în întuneric și se întrebase dacă nu-i și acum pradă măscărilor din somn dar — în locul covorului de iarbă — simțise sub palme, curînd, preșul pe care-l știa întins pe pat. Trupul din luncă și plin, de codană zvîrlugă, cu miros de fîn în păr, nu semăna cu matahala transpirată din clipa cu spaime a deșteptării.

Dezmeticit, și-a dezlipit cu greu buzele arse de febra întîmplării misterioase și a întrebat, cu sfială, aproape plîns:

— Cine fuse?

Nu era nimeni în sală și nu i-a răspuns nimeni...

Gore, în odaia mare, sforăia.

Convins că totul nu fusese altceva decît un vis rău, turnătorul își ștersese pîntecul cu poala cămășii, își închinase perna și se culcase, nu mai înainte de a scuipa de trei ori spre ușe, bătînd cu vîrful limbii între buzele strînse, ca și cum ar fi suflat într-un muștiuc de goarnă — ca să nu-l mai frămînte altădată și tot așa de murdar, poftele cărnii și iasmele întunericului.

Mascarada, însă, se repetase și a doua noapte, de astă dată fără Truda și fără luncă.

Deșteptat din somn și înțelegînd imediat cum stau lucrurile, el prinsese matahala de umeri, să nu mai fugă și o răsturnase în pat, ca s-o recunoască. Descoperită, țiganca îi astupase gura cu palma și trăgîndu-l smucit peste ea, îl îndemnase cu zvîrcolirile trupului și cu șoapta.

— Taci, că Gorică e de sirvici! Nu mai fii prost, nu face pe cîrpa cu mine, că mă vezi cum fierb și-ți scot ochii dacă mă mai morfolești așa, fără spor și fără saț.

Buimac, cu toate gîndurile risipite de animalul ce se ridicase și poruncise în el, slăbănogul s-a dăruit visului scîrnav ce abia atunci începuse, în sala pe care o crezuse luncă și strîngînd cu amîndouă mîinile, în locul smocurilor de iarbă, preșul ghemuit sub umerii Saftei. Ca un bou în jug, la plugul ce avea să răstoarne brazda

adînc și ascuns, fără popasuri, el înfipsese capul, cu gîtul încordat, între sînii țigăncii, flăcău și scrișnit. Nu uitase, însă, să mîngiie cărnurile de sub el cu numele păstrat în suflet și drag: Truda...

În zori, după ce căzuseră unui lîngă altul, peste plapumă, potoliți și extenuați, Paler și-a trecut brațul pe frunte, să adune broboanele de sudoare și a întrebat, modest și suspinat:

— Cum a fost?

Turnătorul vrea să afle cum și de ce venise femeia peste el, în prima și în noaptea următoare. Era curios să cunoască motivul și preliminariile aventurii ce împrumutase pentru el — după ce trecuse furtuna și adormise bestia dorinții — proporțiile unei catastrofe.

Safta i-a spus o poveste simplă, în cîteva cuvinte firești.

De cînd se mutase la hamal în casă, slăbănogul dormise dezvelit. Țiganca îi admirase, de cîteva ori și tăcută, chinuită de pofte, ispitele nici în somn astîmpărate. Cînd n-a mai putut să reziste diavolilor mici și răscoliți în ea de obsesia pîntecului ce-o chema zvîcnind și superb, s-a prelins — tremurînd — de sub plapumă și de lîngă bărbat și s-a apropiat de patul chiriașului, să încerce cu trupul lui neadormit pentru dragoste, ceremonialul profesional oficiat în tinerețe cu chefliii pătimași pe cari-i imobiliza pe un scaun, în camera separată a unui local, ca să se așeze apoi, cu fusta răsfrîntă și rîzînd, în poala lor, sub ochii complici și orbi ai lăutarilor ce cîn- tau anume, pentru jocul erotic și inedit al frumoasei lor stăpîne, o sîrbă din ce în ce mai îndrăcită, după ritmul dat de corpul săltat, apăsat și uneori răsucit pe axa cu toată flacăra albă sorbită în final, o dată cu acel tremolo epilogal și grav pe care-l executau numai ciocănelele țambalului și contrabasul, în timp ce vioriștii piculi- nizau, pe coarda subțire, un fel de ciripit paradiziac.

— Tu ești de vină — oftase Safta, plecînd de lîngă Paler, s-o găsească bărbatul în pat, cînd s-o întoarce de la gară — tu ai fost nemernic, ofticosule, c-ai dormit gol.

Surprins că țiganca aruncă pe umerii lui toată tică- loșenia, deși singurul lui păcat era c-o visase pe codana văcarului și revoltat de lipsa de cavalerism a ibovnicii negre, ce amenința să-i cadă pacoste pe cap, flăcăul s-a ridicat în cot și a țipat:

— Scroafă, mîine să nu te mai prind peste mine, că te spui lui Gorică!

În ciuda acestui avertisment, însă și cu toate mustrările de conștiință de peste zi, el o așteptase și a treia noapte, perpelit de dorință și tremurind, iar Safta venise cuminte și caldă, mută și meșteră, să repete jocul, de astă dată în ritmul de contrabas din sforăiturile soțului cu somnul trudit.

Aventura continuase de atunci, ziua cu mustrări de conștiință pentru slăbănog, noaptea cu încleștări și figuri inedite din repertoriul vast de coregrafie erotică al profesionistei de odinioară, pînă în după-amiaza cînd năvălise Gore în casă, fără veste, să caute pe sub pat, prin garderob, pe după uși și dincolo de perdele, cu furia clocotind în pumni și în ochii ascunși sub sprîncenele groase.

— Știe, a aflat — plînsese cineva în Paler, vinovat și cu spaimă, cînd i-a spus țiganca isprava hamalului — ne-am dus, o să ne omoare!

Safta încercase inutil să-și convingă ibovnicul că nu era nimic serios, din moment ce soțul nu spusese încă de ce venise de la gară. Ea pledase, cu încăpățînare, pentru versiunea lansată, în primul moment, de cumetrele din sobor. Gore uitase un act sau o țidulă ori pierduse ceva pe drum, portofelul sau tabacherea și venise, supărat cum e omul la pagubă — mai ales că găsise casa plină de vecine — să ia alți bani sau să caute tașca de tutun pe care-o păstrase, amintire din anii de cazarmă, între rufe, în cutia mare a garderobului. Speranțele ei, însă, au fost repede spulberate și tocmai cînd se aștepta mai puțin: într-o după-amiază de sărbătoare. Tăcerile băr-batului, uitătura lui piezișe, vorbele în doi peri și puține cu cari le sfredelise inima, o convinseseră — în cele din urmă — că bănuiala slăbănogului e întemeiată.

Acum era sigură că Gore știe tot. Firește, nu ar fi fost acesta un motiv să se lamenteze, ca amantul cu frigid morții pătruns în oase. Țiganca nu dezarmase.

Aștepta furtuna, gata să se prindă cu dinții, cu mîinile și cu toate tentaculele sufletului, de o unică și sigură barcă de salvare: negarea! Nu ar fi fost nimic mai ușor decît să plîngă și să se jure pe viitor și pe morminte, pe noroc și pe odihna morților, că ea nu știa și nu văzuse nimic. Cum nu era înlăturată surpriza ca slăbănogul să-și recunoască vina în fața hamalului, Safta — făcînd un apel disperat la fantezia cu care, de atîtea ori, inventase și explicase viața altora — adunase argumente suficiente și destul de tari ca să-l convingă pe bărbat că Paler ar fi nebun sau — în cazul cel mai bun — vîndut dușmancelor: fetele de la bordel...

Cinstit, turnătorul se resemnase să moară.

Adormise tîrziu, în noaptea de duminică, sigur că n-o să mai vadă lumina soarelui și cu tot plînsul, pe care-l adunase în el gîndul apropierii de moarte, topit într-o singură lacrimă, uitată în gene, mare, luminoasă, ca o candelă de veghe aprinsă de suflet și pentru zborul lui din urmă și se deșteptase, în zori, surprins și fericit că scăpase de bardă, că mai avea cel puțin cîteva ore de viață.

— Nu m-a omorît — se bucurase slăbănogul, stînd pe scăunel, la gura mașinii, cu palmele lipite între genunchi — simte și el că n-ar fi drept să mă ucidă mai înainte de spovedanie. Asta e: să-i spui că, în fundul inimii, cu toată destrăbălarea în care m-a împins nevas- tă-sa, eu i-am rămas prieten credincios...

O primă dovadă că-i rămăsese, în adevăr, credincios și prieten, fusese cafeaua ce i-o dusese la pat, o dată cu tabacherea. Din ceașca plină se ridica, în aburi, sufletul lui cinstit, strepezit de necazuri și plin de toată zgura iadului din atelierul de turnătorie, dar curat, iubitor și peste măsură de trist, pentru tot ce se petrecuse fără îndemnul și fără voia lui.

La fabrică umblase toată ziua buimac, frămîntat de întrebări și se întorsese seara, cu pasul mare și sigur, hotărît să-i spună hamalului ce și cum a fost cu țiganca și cu Truda, ca să scape o dată de mustrări, să nu mai simtă în jurul gîtului lațul tot mai strîns al privirilor lui piezișe și al tăcerilor prea pline de înțeles.

Acasă, însă, o găsise numai pe Safta, urcată în vîr- ful patului și îmbufnată ca o stăncuță bolnavă, legată la cap cu felii de cartof și oftînd des, adînc, molipsitor

Era după isprava cu Stîrcu.

— Nu știu ce-i cu Gorică — mințise ea, plîngînd sincer — că stam cu el la masă, adineauri și-odată-l văd că-și ia șapca, zice: „plec în lume, fă Safto” și-a plecat...

Paler a făcut ochii mari, încremenit un moment pe scaun, apoi s-a lovit cu amîndoi pumnii, o dată și puternic, în piept și a căzut mototol, pe pragul dintre sală și odaia mare bocind, ca o cumătră în Vinerea Mare, la cimitir.

— Cum să nu plece, sărăcuț de maica lui, cînd ne aflase mîrșăvia? Safto, fă, meșteră la cîntec și în dragoste, usca-ți-s-ar sînii pîn-o face gospodin rusu papuci de moartă din ei, cum ne-ai mîncat tu norocu la amîndoi! Gore, frățioare, plecași în lume, vericule, că n-ai avut inimă să mă omori! Mă lăsași în casa ta, cu cio- ropina ta, ciuguli-i-ar ciorile, puiul roșu-al cucului...

Inima țigăncii era pusă la mare încercare.

Un moment ea se gîndise că ar fi mult mai bine să-i mărturisească slăbănogului aventura cu Stîrcu, fără ocol și fără tremur în glas. Prin această mărturisire l-ar fi convins ușor că zbuciumul lui de pînă atunci nu avusese nici un rost, cum fără rost îi era și plînsul de acum, deoarece Gore nu-l bănuise și nici nu plecase în lume din cauza lui și n-ar fi fost exclus să și-l facă complice, alături de naș și împotriva soțului încorno-rat, pe care — prin orice mijloace — erau datori să-l convingă că mascarada cu portarul de la gară fusese o părere sau o glumă, dacă nu cumva o minciună, o goală și nerușinată minciună scornită de surorile două, dușmance și tîrfe, cum le știa toată mahalaua.

Planul era în adevăr bun. Fusese experimentat cu succes, în cîteva împrejurări la fel, cu ibovnici proști.

Țiganca, însă, se îndoia de bărbați și mai ales de Stîrcu, om serios și niciodată dispus să se amestece unde nu-i fierbe oala. Insul cu uniformă de postav o avertizase din vreme și cavaler, demn și convins.

— Ascultă, fă Safto, acu’ că-mi ești fină, n-am ce zice, ne putem drăgosti în lege, cum mi-o place și cum ți-o pofti inimioara și neică, mai ales, pînă-n pînzele albe, că o viață avem, da’ una s-o știi de la mine, fă: de-o fi la o adică, să miroasă ceva bivolu de Gore, pe mine să nu mă bagi în daravelă și în tărîța porcilor, că zic, neică, nu știu, n-am văzut! Asta, fă Safto, fin’că una e să am de-a face cu tine, că te știu de cînd erai — ca să zic așa — artistă și alta e să fiu prins cu musca-n lapte de un nepricopsit de hamal — eu, care sunt cineva în gară și i-am dat o pîine să mănînce.

Ori, fără concursul asigurat al nașului, fosta cîn- tăreață risca să rateze planul. Dacă portarul de la gară se voia cu tot dinadinsul om serios, Paler era, dimpotrivă, copilăros, așa de copilăros că ar fi fost în stare să se supere, ca un prost, aflînd că iubita cu garoafă mai avusese un ibovnic, ca și cum — filozofase ea — pierzi ceva dacă, în pușculița în care aduni tu băncuțele fierbinți ale dragostei, mai aruncă și altul, cînd poate și după puteri, cîte un gologan de aramă.

Safta a simțit, pentru prima oară, că-i urăște pe bărbați. Se convinsese, în sfîrșit, că toți se poartă cu femeile ca porcii, profitori și lași, cînd nu sunt nebuni ca Gore sau miorlăiți ca turnătorul.

Slăbănogul, îndeosebi, o revoltase. Specimenul cu muzicuță și lacrămi continua să se bată cu pumnii în piept și să se lamenteze că-l înșelase pe binefăcător și-l gonise din casă, de la masa lui, de sub acoperișul și din plapuma lui, mai ales de lîngă nevasta lui. Țiganca îl privise o clipă, cu dispreț și se întrebase, amintindu-și nu fără furnicare în carne, de nopțile neuitate petrecute în brațele flăcăului cu ispita trupului triumfală, cum poate fi o brînză așa de bună într-un burduf de cîine pricăjit

Exasperată, în cele din urmă, că Paler nu are de gînd să termine cu bocetul, ea și-a smuls legătura cu feliile de cartof de la cap, a sărit din pat și-a început să se plimbe prin odăi, plîngînd la rîndu-i și rupîndu-și cămașa, disperată că mult iubise și mult muncise în viață și n-avusese noroc de un ibovnic așa cum îl visase.

Speriat de accesele ei neașteptate de deznădejde, flăcăul uitase cu desăvîrșire de necazul și de lacrămile lui.

Safta știa să plîngă convingător și original. Lega nu fără rost, bocind, toate frînturile de cîntece triste, rămase în amintire din anii de glorioasă carieră, răușind astfel să-și spună durerea în stihuri — o nefericire de mierlă străină pe lume, cu singura mare deosebire că mierla poetului anonim avea „un frățior, pe cucul cel gălbior”, pe cînd mierla cu clonc, din casa cu nebuni, era singură-singurică...

Prost și sentimental, Paler fusese ușor înduioșat și repede convins că e dator să joace, în greul impas în care se aflau, rolul cucului gălbior și plecase, flămînd și după treizeci de ore de muncă în infernul cu fum și metal topit, să cutreiere străzile și cîrciumile, ca să-i afle urma celui dispărut și să-l aducă la cuibul mierlei cu țîfna ispitelor nocturne.

Umblase mult și fără nici un folos și se întorsese, după praftorița pe care i-o trăsese portarul de la gară, cu o dovadă în plus că Gore fugise în lume din pricina lui.

Slăbănogul era sigur, deși contrazis de Safta, că hamalul îi spusese nașului de ce și din cauza cui și-a părăsit casa și norocul. Nu se îndoia, de asemeni, că domnul Stîrcu, om serios și firesc revoltat că insul adunat de pe drumuri fusese capabil de o ticăloșenie așa de mare, se purtase cu el în consecință, strigîndu-i în auzul mulțimii: „haimana” și amenințîndu-l că-l dă afară, ca pe un nemernic.

Vinovat și resemnat de mult să suporte, în tăcere, urmările faptei lui rușinoase, Paler se mirase că portarul nu-l luase la palme, să-l învețe minte să nu mai doarmă altădată cu ispitele trupului goale și să n-o mai viziteze pe Truda din luncă...

Ajuns acasă în zori, el o anunțase pe Safta că îl căutase pe Gore pentru ultima oară și, fără să-i mai aștepte răspunsul, se trîntise în pat, îmbrăcat și adormise. Sărise în picioare peste o oră, smuls din somn de ceasor- nicul deșteptător și-i comunicase ibovnicii, mai înainte de a pleca la turnătorie, a doua hotărîre, mult mai se-rioasă, pătruns de toată solemnitatea momentului și căscînd zgomotos.

— Asta nu-i drept să plece el din familie și să mă lase pe mine. Am să mă duc eu ca să se-ntoarcă el. Mai stau pînă sîmbătă, să iau leafa, să dau unde ce am de dat, la datornici și pe urmă o să vă las sănătoși...

Amenințată din nou să rămînă singură ea se grăbise să plîngă, dar slăbănogul nu s-a mai înduioșat.

— Plec, fă, plec!

Pe drum și în atelier, le spusese tovarășilor de muncă și prietenilor că i se făcuse dor de sat și de rude.

— Nu mai stau. Ori la oraș, ori la țară, tot un drac. Numai că aici scuip cărbuni și acolo cînt din frunză.

La prînz, însă, în poarta turnătoriei, tocmai cînd pierduse orice speranță să-l mai vadă, se pomenise față în față cu Gore.

Slab, neras și cu ochii tulburi, hamalul îl așteptase, îl prinsese de mînă și, fără cuvînt, pornise cu el spre podul gării.

Stăpînit de un sentiment ciudat de spaimă și nedumerire, cu ochii tot așa de tulburi de neodihna din ultimele nopți, Paler mersese ca o umbră — cu picioarele slabe de la genunchi și împiedicat — alături de omul pierdut și regăsit, pe strada plină de lucrători, de căruțe, de vrăbii și de roșcovi sălbatici.

CAPITOLUL X - Maica Precista de pe strada Vespasian

Gore, plecînd de acasă, nu știa precis unde se va duce și ce are să facă.

El prinsese odată un șobolan în cursă și după îndemnul unui vecin cu haz amar, îl stropise cu petrol și-i dăduse foc. Cuprins de flăcări, șoarecele se zbătuse în capcană și se izbise cu capul — furios, orb, disperat — de împletitura în sîrmă, cu speranța că va găsi poate o ieșire din prăpădul pe care-l aruncase gluma proastă și crudă a oamenilor.

Mergînd încovoiat și lovit de toți roșcovii sălbatici de pe stradă, în înserarea neuitată de atunci, hamalul își adusese aminte de șobolanul pe care-l privise, nepăsător, cum arde. Era și sufletul lui, acum, ca o lighioană captivă și răsucită în flăcări, în hazul amar al întîmplării neașteptate...

Recunoscuse, în primele momente de disperare, zbătut în el și căutînd orbește un liman, că singura ieșire posibilă din vîrtejul amețitor ce-l prinsese ar fi în moarte — o sinucidere crîncenă și la îndemînă: sub roțile întîiului tren ce ar fi intrat în gară.

Murind el, firește că Safta ar fi rămas ibovnica portarului de la gară, amîndoi bucuroși că scăpaseră de pacoste dar — mai ales — amîndoi nepedepsiți.

— Ar fi nedrept și-ai fi un prost — țipase cineva în Gore — dacă i-ai lăsa să se bucure, mai departe, de păcat și de batjocura ce ți-au adus-o...

Uitase de sinucidere, cu ușurința cu care se hotă- rîse să se arunce înaintea unei locomotive. Acum voia să se răzbune, o răzbunare tot așa de cruntă ca și moartea ce și-o alesese, în primele clipe de deznădejde: să se ducă la gară sau acasă la Stîrcu, să-l prindă de umeri, să-i frîngă mijlocul de masă și să-i rupă beregata cu dinții.

Gore văzuse scena judecății, în amănunt și o sim-țise, o trăise, gîndind-o, în toată intensitatea ei. Clocotind, cu ochii injectați, simțind de pe acum în gură gust de sînge, se pomenise alergînd prin mijlocul străzii.

Dar, în fuga lui de animal flămînd și dornic de pradă, soțul înșelat își adusese aminte de tovarășii de muncă, pe cari-i provocase și îndeosebi de Lahu, considerat acum singurul prieten adevărat, pentru că numai el, din toată ceata albaștrilor, aflînd de isprava țigăncii, se simțise obligat să-l dezlege la ochi.

Oprit, rezemat de un zid, hamalul a oftat și a simțit cum i se umezesc privirile.

— Săracu Lahu! L-am scuipat și n-a zis nimic...

Dacă ai- fi fost „numărul patru” lîngă el, în momentul acela, i-ar fi îmbrățișat gleznele și l-ar fi rugat, sărutîndu-i bocancii, să-i apese capul de viperă în țărînă — că altceva nu merita...

Îl chinuia și-l alerga din nou, pe străzi, nevoia să se umilească în fața tovarășului jignit sau la picioarele oricui. Era convins că numai așa și-ar regăsi și înviora sufletul.

Plănuia să-l oprească în drum pe întîiul trecător, să-l ia de mînă și să se înfunde cu el — oricine o fi — într-o cîrciumă, să-i comande băutura ce i-o place și să-l implore sau să-l oblige să-l asculte. Gore nu se spovedise încă la popi sau la oameni, pentru că niciodată nu-și simțise, ca atunci, inima prea plină și sufletul greu de adevăruri și mustrări, pînă la sufocare.

O bătrînă cu figură prelungă, suptă, osoasă și încă voinică pentru părul alb și gura știrbă, îi răsărise parcă anume în cale, de după un colț de stradă.

El se oprise în umbra firavă a unui copac înflorit. I se păruse că baba, în treacăt, îl privise adînc, încruntat și totuși fără ură, dar sfredelitor, cu ochii ei de ani optzeci.

— Rău te mai uitași la mine, bunico — oftase hamalul, încovoiat — rău al dracului! Bine-mi faci, că merit! Să știi că sunt un ticălos, un mare ticălos și un biet om...

Bătrîna, probabil, avea gust de vorbă, pentru că s-a oprit și i-a răspuns, cu toată înțelepciunea deceniilor de viață frămîntată și de înțelegere, prin durere, a tainelor ascunse în fiecare din noi.

— Dragul mamii, toți suntem mari ticăloși, fin’că suntem toți numai niște bieți oameni. Că să știi una și bună de la mine. Vin ucenicii o dată la Hristos și cică: „uite, Doamne, un ticălos, să-l ucidem cu pie- tre”! Sfîntu rîde, că știa el ce știa și le zice: „bine, care din voi se simte cu sufletul curat, să ridice piatra și să-l omoare”! Au tăcut ucenicii, săracii și s-au rușinat, da’ mîna pe piatră nici unul n-a pus. Păi vezi? Aia e...

Gore n-a înțeles ce spusese bătrîna și a surîs amar, clătinînd capul.

— Na, c-am brodit-o rău cu matale, bunico! Nu știam că ai luat calea bisericii.

Omul era convins că n-o să poată nimeri să-i vindece rana din inimă cu un cuvînt — mai ales un cuvînt de bătrînă știrbă și botezată în apele morții. Numai o faptă, a lui sau a altuia, l-ar fi putut smulge din haosul în care simțise cum se afundă, cu cît încerca — mai disperat — să iasă la liman.

— Lasă pilda, babo, că n-am ce face cu ea! Scui- pă-mă, că-s nemernic sau arată-mi cum să-i scuip pe ticăloși, ucide-mă sau învață-mă cum să ucid crîncen, să-mi astîmpăr setea ce mă arde la bojoci...

Bătrîna l-a ascultat fără tresărire. Figura i se luminase bizar și în afundul ochilor și-au ridicat, o clipă, cozile de flăcări, șerpii gîndului vecin cu nebunia.

— Iaca, omoară-mă, pe mine, dragul mamii!

Surprins, Gore s-a zbătut o clipă în el, ca un șobolan în capcana aprinsă.

Femeia a înțeles de ce se frămîntă și a rîs.

— Vezi, inimă slabă, că nu se poate? Voinic, cum te văd, tremuri de frică. Numai eu nu tremur. Speram să mor la șaptezeci și la șaptezeci și cinci și mă miram că nu se mai îndură sfîntul să mă cheme la el. Așteptam să mor, da’ nu mă pregătisem. Și așa, nopți la rînd, am început să-mi dezgrop viața și-am făcut două grămezi, de-o parte și alta: aici fapte bune, aici păcate. Că știi cum e cu omu cînd moare? Parcă s-ar muta dintr-o casă. Cu mult înainte, gospodina ia în mînă, una după alta, rufele murdare și perdelele și le spală, la cîrpește, le calcă și adună în urmă preșurile de le scutură. Cînd vine camionarul să încarce, zice gospodina: „gata” și rîde, că n-o mai ține nimic în casa unde a fost și n-o să mai fie. Ai înțeles? Aia e, dragul mamii! Spală rufele murdare din tine și pe urmă caută-mă, să te ucid sau să te-nvăț cum să omori un creștin de rumîn...

Gore își prinsese tîmplele în pumni, chinuit.

— Of, bunicuțo, să ne ia dracu pe amîndoi, că nu ne înțelegem! Cine mi te scoase-n drum? Cine ești matale, de vorbești în taine și fără înțeles pentru mine?

Bătrîna a răspuns solemn, crescută în ea și în înserare, încrucișînd mîinile la piept.

— Eu sunt Maica Precista, fiule...

Hamalul se pomenise într-o cîrciumă, abia răsuflînd de fugă și de spaima ce-l gonise de lîngă nebuna de pe strada Vespasian, cu buzele iască de sete și broboane reci de sudoare pe frunte. Ceruse vin și băuse tremu- rînd, pahar după pahar, să adoarmă — cu fiecare strop — un gînd dușman, să sugrume, după fiecare sorbitură cu mai multă putere, suferința, să nu mai simtă nimic și să nu se mai simtă.

Se trezise, a doua zi, pe un loc viran din mahala. Nu știa și nu se întrebase cum ajunsese acolo. Dormise toată noaptea lîngă un mărăcin. Deșteptat, clipise buimac în soarele blînd aromitor, înviorător, al dimineții de primăvară. Întins pe spate lîngă buruiană, cu brațele deschise, el simțise cum îi zvîcnește sîngele, mai cald, mai puternic, în făptura întinerită de odihnă și de lumina cu mîngîieri a discului solar. Uitase tot ce se întîmplase și se bucura, animal năpădit de viață — o viață nouă, plină și mustind de seva pămîntului renăscut, ca în mugurii despicați.

Beția și somnul strînsese și ascunsese, după ușă altarului păgîn din suflet — pe care furtuna din ajun îl cutremurase cu vîntul și-l spălase cu ploile — toate rufele murdare de cari vorbise bătrîna de ani optzeci, lucidă în demența ei de cotoroanță știrbă și bisericoasă.

Gore se înfățișase, în inconștiența ce-l dăruia soarelui, cu firul fraged de iarbă și cu copacii, cu gîngăniile și cu bulgării de pămînt, în cari se dezmorțeau rîmele. Insul cu ambițiuni de persoană serioasă, care-și îmbîc- sise cîteva decenii părul aspru cu undelemn și purtase inele, baston, lanț gros pe pîntec și botine cu scîrțîietori, numai ca să convingă mahalaua cu nume rușinos că domnul Gorică e cineva, fusese uitat cum se uită toate nimicurile. Un glas cunoscut îl strigase pe nume și omul de acum se ridicase, tresărit, în fața lui Damian. Tovarășul de muncă, în drumul lui spre casă, se oprise nedumerit și se apropiase, curios să vadă ce bluză albastră se lăfăia în soare, cu atîta nepăsare de sine și de lume.

— Ce-i cu tine, mă?

Trezit de întrebarea prietenului din beția ceasului feerie al deșteptării și al contopirii cu plantele și mi-nereurile, în lumina cu minuni a soarelui tînăr, și-a reamintit — în zborul unei clipe — toată drama din ajun.

— Nu înțeleg cum am ajuns aici — a răspuns el, surd — da’ să știi, frățioare, că am prins-o pe Safta! Am prins-o, mă, cu Stîrcu de la peron — anafura mă-sii la amîndoi!

Damian a tăcut un moment, privind — peste umă- rul lui Gore — o vrabie neastîmpărată pe o ramură înflorită.

— Și acum?

Tovarășul întrebase mai mult ca să spună ceva. Știa că nu va primi răspuns.

Retrăia și el, lîngă omul ce se ascunsese de lume lîngă un mărăcin, cu frămîntările și toată suferința, o poveste la fel de tristă, cu o nevastă mult mai ticăloasă pentru că era mai tînără și mai frumoasă ca Safta. Cineva îl întrebase, atunci, ce are de gînd iar el — ca și Gore acum — fără lacrămi și fără gînd, ridicase din umeri și nu găsise nici un răspuns...

— Hai la mine — hotărîse, înțelegător și camarad — mergi la mine să mîncăm și să vedem ce-avem de făcut!

Porniseră alături pe strada cu gropi, cu rufe întinse prin curți și pomi ninși la porți, doi oameni înfrățiți și încovoiați de o suferință la fel.

Damian locuia pe o uliță strîmbă, noroioasă, într-o odăiță curată în care aglomerase un pat, o masă, un scaun, o sobă de tablă și o fotografie à la minut, în ramă de carton și melci, cu panglici decolorate, cu flori uscate și un smoc de beteală, prinse cu ace de gămălie pe margini sau înfipte între melci. Sub poza ștearsă ce perpetua memoria iubirii defuncte era o icoană. Seara, cînd se închina, omul nu știa dacă se roagă la sfîntul zugrăvit pe lemn sau la chipul necredincioasei tinere și frumoase, păstrat cu dureroasă cucernicie.

Gore întrebase, oprit cu șapca în mînă în fața fotografiei:

— Ea?

Damian a îngînat după o clipă de șovăială, întorcînd capul.

— Ea.

Oftaseră amîndoi, cu o durere egală în inimă, dar numai musafirul a scrîșnit:

— Scroafe!

Mîncînd, cei doi tovarăși au vorbit de neveste și de viața lor fără rost și fără noroc.

— N-ar fi fost bine acum — se întrebase trist Damian — să am și eu o casă ca oamenii gospodari? Plec de la gară și mă-ntreb, cu tot urîtul vieții în suflet: unde mă duc? Cine mă așteaptă? De cine mi-e dor? Deschid ușa și nu mai mă-ntîmpină nimeni ca altădată, vorbind repede și rîzînd, nu mai mă-ntreabă nimeni dacă mi-e foame și nu mai aud pe nimeni cîntînd. Asta, mai ales asta, mă omoară: că nu mai aud pe nimeni cîntînd...

Gore uitase să mănînce. Își amintise, cu un val cald de înduioșare în inimă, că și Safta lui cîntă frumos.

— Viu acasă, singur — continuase Damian spovedania — și n-am cu cine schimba o vorbă, n-am cui spune un necaz sau o veste bună și mă culc, singur, sub plapuma rece. Urlă urîtul în mine și în odaie...

Omul își ascunsese repede fața în palme, cu umerii tremurați.

— Dacă știam una ca asta, n-o lăsam — n-o lăsam pentru nimic în lume!

— Cum nu era s-o lași — îngînase Gore, surprins și nu fără negură în priviri — cînd... ai prins-o cu?...

Vădanul tăcuse. Era sigur că, în spovedania lui simplă, tovarășul de necaz va găsi un răspuns pentru întrebări mult mai chinuitoare și că va înțelege, în curînd, de ce nu poți și e bine că nu poți să te desparți de nevastă cu ușurința cu care dezbraci un surtuc, mai ales cînd femeia ți-a intrat în sînge și și-a făcut cuib în sufletul tău.

— Eu am vrut, m-am încăpățînat să fiu cîine și-am smuls-o din inimă. Ori, mă neică, obrazul îl mai speli de rușine, mîndria ta de bărbat o mai cîrpești pe ici și pe colo, da’ inima nu ți se mai vindecă...

Gore asculta, privind tîmp în gol. Uneori se scutura ca de-o vedenie ori ridica ochii spre tavan și desfăcea, larg, gulerul cămășii: îl sugruma.

Damian redeschisese, în el, toate rănile din ajun și-i scormonise gîndurile.

— Ce să fac — țipase încornoratul din casa cu nebuni, cu pumnii la gură, să nu-l audă cei de dincolo de ziduri — cum să ies din încurcătură? Ce fac cu Safta și cu Stîrcu, cum o să mă ierte Lahu, că l-am scuipat și Paler, că era să-l ucid cu barda și ce fac cu mine, cu vecinii, cu mine...

Damian înlăturase, cu sfatul lui bine gîndit, multe piedici și necazuri din viața albaștrilor și se hotărîse să ia, pe umerii lui, o bună parte din sarcina ce-l împovăra pe Gore.

— Cu hamalii stau eu de vorbă. Nici o grije. Nu ți-au aflat pățania. Poți să vii în mijlocul lor ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Cu Lahu o să bem un pahar de vin și vă-mpac. L-ai scuipat c-a fost porc. Asta să-i fie paguba. Alții l-au umplut de sînge pentru cinci parale și tot s-au împăcat. Cu Paler al tău venim pe urmă la taifas. Ai auzit că te-ar înșela nevasta cu el și era să-i crăpi capul. Va să zică a fost o pricină. Să zică slăbănogul bodaproste că nu l-ai ucis iar tu, tot așa, că ai scăpat de păcat mare. Era să omori om nevinovat! Așa, de Lahu și de Paler nici o grije. Acu’, rămîne să vedem ce facem cu Safta și cu Stîrcu. Vorba e că ori o lași, și-atunci îl dai în plata dracului pe Stîrcu, ori îl omori pe portar și n-o mai vezi pe Safta, cum n-o să mai vezi soarele. Ar mai fi o cale: să te-ntorci la nevastă, adică s-o ierți, și dac-o ierți, nu mai ai de ce să te gîndești la Stîrcu. L-ai uitat, cum ai uitat și fapta nevestei. Sunt, după cum vezi, trei întrebări și la oricare din ele ai să răspunzi cu altă întrebare: ce ai de gînd cu tine? Pe urmă o să faci așa cum te-o îndemna inima...

Damian plecase la gară, după-masă, iar Gore rămăsese singur în odăița vădanului, să stea de vorbă cu el și să-și hotărască destinul cum i-o place.

Recapitulînd întîmplările, simțise cum crește din nou, în el, întîia mare nedumerire.

Zvonul fusese că Safta s-ar culca, în lipsa lui, cu Paler. Bărbatul crezuse și-l pîndise, îl spionase, încercase să-i despice fiecare cuvînt. Era așa de convins că turnătorul poate fi ticălosul, că numai o minune îl scă-pase de bardă, în întîia noapte de frămîntare. În seara cînd se năpustise în ușe, cu toată asigurarea Sultanei că nevasta e în casă cu altcineva, el era convins c-o să-l găsească pe slăbănog în brațele țigăncii. La portarul de la gară nu se gîndise, i-ar fi fost imposibil să-l creadă așa de ticălos. Stîrcu îl cununase, erau oricum rude. Cînd s-a pomenit, însă, în fața lui și l-a văzut gol, încremenit între pulpele tot așa de goale ale Saftei, Gore a simțit că fuge pămîntul de sub el, s-a clătinat și a căzut, dezarticulat, lîngă masa din sală.

Scena fusese așa de neașteptată și de ilogică, în logica de atunci a hamalului, că tulburase în el toate înțelesurile. Soțul n-a mai fost capabil să înfiripe un gînd sau să reacționeze. Zvîrlit alături de viață, văzuse imaginile răsturnate, ca și cum rîma ce crescuse din pîntecul nașului și-l încolăcise pînă la sufocare, l-ar fi spînzurat cu capul în jos, de cîrligul din mijlocul tavanului.

Se mira și acum: Stîrcu, tocmai el, ruda — se ospătaseră, jucaseră tabinet, se îmbătaseră și se îmbrățișaseră frățește...

Dacă în ajun, însă, era ferm hotărît să-i rupă be-regata cu dinții, acum nu-l mai ura. Portarul era bărbat. În fața unui trup ce i se oferise și-l ademenise cu dezgoliri, i se întîmplase și lui Gore, de multe ori, mai ales în anii cînd era prăvăliaș, să uite de oameni și de Dumnezeu. Hamalul aflase încă de atunci, de la oameni serioși, că ispita trupului bărbătesc nu știe carte și nu are lege, spre deosebire de bobocul de trandafir involt al pîntecului femeiesc, pe care-l considerase — după spusa acelorași oameni serioși — ca o poartă ascunsă de cetate, ce se deschide numai în fața stă- pînului.

Știa o întîmplare ce făcuse vîlvă pe vremuri, în orașul în care feciorul lui Oană se speriase de dric și de goarna pompierilor. Gore și-o repovestise în gînd, să se convingă și mai mult că Stîrcu nu era vinovat.

Un flăcău voinic și prostănac de la țară, a cărui tinerețe dospind în trup nu știa carte și nu-i păsa de lege, violase fata ofițerului la care era ordonanță. Cum fapta nu rămăsese fără urmări, odrasla n-a mai putut, la un moment dat, să-și ascundă pîntecul fecund și, strînsă cu ușa de părinți, le-a mărturisit cine era tatăl copilului.

Vinovatul a fost desfigurat în bătaie, legat cot la cot, dus la închisoare și de acolo la judecată.

Apărătorul lui din oficiu, o figură celebră în protipendada bucureșteană de atunci, a pledat în cuvinte puține dar cu o pildă menită să ilustreze admirabil logica faptului în sine și să stabilească, în același timp, partea de culpabilitate a celor doi eroi. El ceruse sabia părintelui reclamant, o dăduse procurorului și-l rugase s-o introducă în teaca pe care i-o ținea înainte. Dar toate tentativele magistratului rataseră, pentru că advocatul mișcase mîna în sus și-n jos, într-o parte și alta.

În sală era un freamăt surd de nedumerire și curiozitate.

— Poți s-o bagi?

— Nu pot.

— De ce nu poți?

— Pentru că nu mă lași.

— Cum nu te las?

— Miști teaca, domnule apărător și sabia trece pe alături.

— Dar acum poți — îl întrebase din nou advocatul pe omul legii, ținînd mîna nemișcată în fața lui.

— Pot, cum să nu — a fost răspunsul și procurorul, în adevăr, a introdus lama de oțel cu ușurință.

— Poftim, domnilor, așa a fost cu flăcăul inculpat și cu fecioara — a strigat apărătorul, triumfător. Ordonanța, n-ar fi făcut nimic cu sabia lui, dacă nu i-ar fi stat teaca fetei la îndemînă, supusă...

Judecata era lămurită, iar pledoaria a fost întreruptă. Ordonanța, totuși, n-a scăpat de condamnare.

Gore aflase că advocatul, revoltat, scos din fire în fața nedreptății ce i se făcuse inculpatului, nevinovat după opinia tuturor, sfărîmase crucifixul pe care jurau împricinații, afirmînd că nu mai există justiție în țara românească.

— N-ar fi fost drept — strigase și Gore acum, cu revoltă din revolta apărătorului de odinioară — n-ar fi fost drept să-l omor pe Stîrcu! Scîrba ce i-a pus teaca la îndemînă e vinovată și pe ea am s-o omor...

Se mira că n-o sugrumase pe loc, în clipa cînd o prinsese cu portarul de la gară. Se liniștise, însă, la gîndul că o pedeapsă nu vine niciodată prea tîrziu și convins că de moarte n-o să scape țiganca — o moarte tot așa de crîncenă: s-o prindă de umeri, să-i frîngă mijlocul pe genunchi și să-i rupă beregata cu dinții...

Hamalul se cutremurase. Avusese impresia că i se zbate ceva sub frunte și țipă, ca o pasăre. În ajun, trăind scena uciderii lui Stîrcu, simțise gust de sînge în gură. Acum îl duruse sălbăticia cu care plănuise crima. Ca s-o omoare pe Safta, va trebui s-o prindă de umeri — încă fragezi, arămii și cuprinși cu palmele de atîtea ori, să-i fie dragostea mai voinică. Se gîndise, de asemeni, cu melancolie, la mijlocul pe care o să i-l frîngă brutal — șarpe înlănțuit deseori cu brațele, să țină trupul cald și posedat cît mai strîns lipit de el — și se întristase că o să-i rupă beregata cîinește: gușa ei de pasăre măiastră ce încîntase odinioară mahalalele bucu- reștene, ca să-l adoarmă numai pe el — în anii cu număr uitat — cu triluri și cu ofuri.

Gore, însă, nu se lăsase prins, prea mult, în capcana înduioșării. Scuturase capul, energic și izbise cu pumnul în masă, să-i fie hotărîrea cît mai neclintită.

— S-a dus, o omor!

Gîndul că va ucide nu-l speriase. Acum era un om care știa ce are să facă, un suflet împăcat cu el și cu lumea. Convins că va rezolva, prin crimă, toate problemele de conștiință ce-l frămîntaseră în ultimul timp și că-și va deschide — spălat de necazuri, eliberat — un drum nou, în existența lui de cineva ce se dorise respectat și temut, începuse să se plimbe liniștit și îngînînd o frîntură de cîntec, în jurul mesei de brad și pe după lucrurile puține din casa vădanului. Se bucura că ajunsese, în sfîrșit, la un liman și era fericit că înțelesese cine era adevăratul vinovat, în romanul lui casnic. Fără îndoială, ar fi fost mare păcat să-l omoare pe portar, în ajun era ferm decis să-l suprime și n-ar fi șovăit să-și pună planul în aplicare, dacă n-o întîlnea pe Maica Precista de pe strada Vespasian.

Gore, aducîndu-și aminte de nebună, a recunoscut că babornița îi spusese cîteva adevăruri mari. Ascultînd-o, cum sta prostit în fața ei, în umbra firavă a copacului înflorit, nu înțelesese nimic. Cuvintele, însă, i se întipăriseră în minte. Acum, după ce trecuse furtuna, aceste adevăruri se ridicau din adîncul sufletului ca nuferii din apă.

La început crezuse că povestea cu Isus, cu ucenicii și păcătosul nu are nici un rost, dar în clipa cînd i-a strigat bătrîna: „iacă, omoară-mă pe mine, dragul mamei”, înțelepciunea din cuvintele Mîntuitorului îi răsunase, în golul de sub frunte, ca o trîmbiță.

Dacă ești curat, ridică piatra și omoar-o!

Gore se simțise mic, murdar, nemernic, în fața femeii cu capul tremurînd de bătrînețe și se răsucise în el, neputincios și scrîșnind, cînd îi explicase nebuna cu rufe curate în suflet de ce e mai tare ca el — ea: umbra vieții, în fața lui: bivolul ce nu tremurase în fața nimănui.

— Spală otrepele din tine și pe urmă caută-mă... să te-nvăț, cum se omoară...

Hamalul rîsese, lovind cu palma în gol.

— Mă, că mare zăpăcită și Maica Precista asta de ieri! Să mă-nvețe ea pe mine cum se omoară, parcă — la așa ceva — mai trebuie dascăl...

Aventurile lui de dragoste, din anii cînd era prăvăliaș și flăcău, cu servitoarele pe cari le pîndise în întuneric și le răsucise — strînse de mînă brutal — cu spatele la el și dezgolite, îl trecuseră de multe ori pe lîngă crimă și pe lîngă moarte. Ungurenii îl loviseră cu ură, iar el se apărase, împotriva tuturor, lovind cu o ură egală. Numai sfîntă întîmplare îl apărase de ocnă sau de masa de zinc a autopsiei.

— N-are omu’ nevoie să-nvețe cum se omoară — vorbise Gore singur, privindu-se în oglinda cu suport de pe mescioară. Înveți să ucizi cum te deprinzi să mergi, să mănînci și să te dai la trup de muiere...

Totuși, nu uitase că bătrîna din ajun avea o privire pe care nu o putuse suporta și-o putere lăuntrică de nebănuit, în făptura ca o umbră.

— Numai eu nu tremur — îl sfidase nebuna mistică — fiin’că sunt mai tare ca tine...

— Vrăjitoare — înjurase el, scrișnind — vrăjitoare și nimic altceva. Ar fi fost în stare să mă facă să alerg călare pe mătură, prin gară și în lungul peroanelor, să nu mai pot pe urmă să scot capu-n lume de rușine...

Hamalul credea în strigoi și în forța farmecelor. Fusese martor la o întîmplare ce-l uimise și-l înfricoșase, pe vremuri. Era prăvăliaș, atunci, la un cîrciumar de la bariera Vitan. Negustorul, cu toată vigilența copoilor de la accizele comunale, se îmbogățise trecînd mărfuri pe sub mînă în oraș. Banda cu care lucra el era condusă de Frosa, zisă Jianca, o olteancă frumoasă cu suflet de haiduc, Îndrăgostit de ea, jupînul — un oarecare Ionică Cioro- pină — a uitat de prăvălie, și-a lăsat femeia cu cinci copii și s-a mutat la ibovnică, tocmai în mahalaua Belului, într-o casă de piatră ridicată între vii și la adăpost.

Măndica, nevasta cîrciumarului, a făcut pomeni și a dat acatiste, a turnat cositor și a strigat-o pe Jianca pe gura hornului, fiindcă o asigurase o vecină că numai așa o omoară sigur pe teleleică.

Cioropină, însă, continua să rămînă lîngă amantă. Dragostea lor înduplecase mînia celestă, invocată de popi și învinsese farmecele.

Se făcuse vîlvă mare, tocmai atunci, în jurul unei vrăjitoare ce sta într-un bordei, pe apa Colentinei. Baba Hîda mînca rădăcini și lăcuste și era meșteră în soro- ciri și descîntece, vindeca oamenii de turbare, tăindu-i cu un os ascuțit sub limbă, așa cum îi vindecase pe mulți de holeră, cu buruieni fierte și cu afumări, în trei nopți fără lună.

Manda s-a dus la ea în taină, întovărășită de Gore, un băietan tare sperios pe atunci și i-a spus de Ionică și de Jianca, de necazurile ei de vădană cu cinci plozi rămași pe cap. Babornița o ascultase morfolind o rădăcină în gingii, fără cuvînt. După ce și-a isprăvit cîr- ciumăreasa, printre lacrămi, spovedania, vrăjitoarea a dat din cap în semn c-a înțeles.

— Bine, fă fato, să știi că la noapte ți-l aduc la ușe, călare pe mătură și nechezînd.

O avertizase, însă, în șoaptă pițigăiată de buhă a infernului:

— Da’ să știi să nu te sperii, cînd o să vezi în ce hal am să ți-l opresc la ușe, că dacă țipi sau îl strigi pe nume, crapă inima în el și cade mort.

Baba fusese adusă într-o birje cu un cal sur, cum ceruse anume, pînă la prăvălia de la bariera Vitanului și călcase, în prag, cu călcîiul răsucit și miorlăind în mijlocul unei cruci făcute din grîu nou.

Se stîrnise, încă din amurg, vreme rea.

La miezul nopții, cînd și-a început Hîda boscorodelile infernale, vîntul șuiera pe sub streșini și se da peste cap furios, pe acoperiș, lovind tabla cu pumnii iar ploaia izbea cu putere în geamuri și luase cotețele cu orătănii pe dedesubt, să le plimbe de colo pînă colo și să le fărîme de stîlpi și de ziduri. Cîinii urlau a cobe, în întunericul compact de afară, iar găinile, toate, înce-puseră să cînte cocoșește.

Manda și Gore tremurau, albi, lipiți cu spatele de ușe.

Vrăjitoarea, stînd grecește în mijlocul camerei, sub cîrligul tavanului, de care legase cu sfoară un semn cabalistic de ciolane, mărgele și surcele, ceruse o tingire, o piuliță, o cămașe purtată în ultimul timp de Ionică Cioropină, un corn de bou și lumînarea de la cununie, tăiată în bucățele, ca să le înșire apoi, aprinse și în cerc, în jurul ei. Dar elementul principal al preo-cupărilor era grămada de oase subțiri și albe, pisate de baba Hîda în piuliță, unul cîte unul, în timp ce bolborosea frînturi de cuvinte și se freca de dușumele cu șezutul, ca o javră bolnavă de pîntecariță verde. Oasele albe erau ale unei pisici negre, după care Gore cutreierase mahalaua cîteva ore, din porunca scorpiei umane de pe apa Colentinei.

Cînd a intrat băietanul pe poartă, victorios, cu animalul de smoală în brațe, în curte da în fiert un cazan cu apă.

Bătrîna luase pisica de picioare, o scuipase în trei rînduri de cîte trei ori, în bot și mai înainte ca Gore să prindă de veste ce are să facă, o zvîrlise în apa clocotită. Lighioana se zbătuse, se zgîrcise și-i plesnise ochii. Carnea, în cele din urmă, s-a desprins singură de pe schelet.

Gore, care asistase oripilat la scena sacrificării, era martor acum — nemișcat și alb, cu frig de moarte în suflet — la fantasmagoria crescută pînă la halucinație de furtuna de afară.

După ce terminase pisatul oaselor, vrăjitoarea se îmbrăcase cu cămașa lui Ionică Cioropină și începuse să bată în tingire cu putere, din ce în ce mai repede și mai tare, în timp ce sufla în cornul de bou ca într-o goarnă din nopțile de gheenă și de sfîrșit de lume. În gura ei, cornul împrumutase un sunet ascuțit, strident și prelung. Era un amestec înfiorător de miorlăituri și de nechezări, de țipete repezi de cucuvae și de lătrături, intensificîndu-se — în concertul acela de sabat — cu zgomotele sparte ale tingirii lovite cu o forță uriașe, înviată în trupul scheletic parcă de o voință supranaturală.

Baba Hîda, la un moment dat, se desfigurase și făcuse spume la gură. Era un semn că se adunau în ea spiritele rele pe cari le chemase cu pumnii, cu cornul și cu ochii, măriți și metalici, verzi, somnambulici.

— Repede — poruncise — zvîrle tot de pe tine!

Cu gesturi ce nu erau ale ei, cadaverică și tremu-rînd, Manda se dezbrăcase. Gore o privise fără gînd rău. Cîrciumăreasa avea un corp urît, deformat de cele cinci sarcini grele, cu picioarele scurte și brațele subțiri. Sînii atîrnau moi, cu sfîrcul veșted. Femeia uitase să-și as-cundă goliciunea cu palmele, în fața băietanului ce încremenise cu ochii la ea fără s-o vadă.

Bătrîna ocolise de trei ori, bolborosind, cu Manda de mînă, cercul de lumini. La ultimul ocol, ea se oprise lîngă fiecare capăt de lumînare și smulgîndu-i jupînesei trei fire de păr de sub cutele pîntecului, le arsese în flacăre, strigînd:

— Asta sunt, scoică vie — Ionică să miroasă și să vie...

O dată farmecul cu trupul gol făcut, Baba Hîda — aruncînd pe gura sobei și spre geamuri pumni din praful alb al oaselor pisate — urla țopăind și ridicînd fusta, ca să se bată cu palma peste scîrba ca o pungă de tutun din bășică de bou:

— Uhù, aò, ahi, Scaraò, adu-mi-l pe Ionică Cioropină călare pe cal împărătesc!

În timp ce striga bătrîna, lui Gore i se păruse că aude toate lighioanele infernului lătrînd, miorlăind, ur- lînd, guițînd și răgînd în podul caselor și afară, în prăpădul furtunii. Încercase, înnebunit, să fugă dar primul pas lunecase în gol, ca și cum s-ar fi despicat pămîntul sub el. Băiatul s-a clătinat, a vrut să țipe și a rămas cu gura căscată, mut. N-a mai știut, în urmă, ce-i cu el.

Leșinase.

A doua zi, cînd a deschis ochii, era soare afară. Manda sta pe scaun, lîngă patul lui. îl doftoricise toată noaptea, cu leacuri date de vrăjitoare. Bătrîna dispăruse. Nu mai era, în odăi, nici o urmă din podoabele și din amestecurile ei diavolești.

— Ce-a fost — întrebase el, încă buimac.

— Lasă c-a fost bine — îl mîngîiase cîrciumăreasa, rîzînd. Știi că Ionică s-a întors? M-am pomenit cu el la ușe, cum a spus baba, călare pe mătură și nechezînd. Doarme și el, dincolo, că-i rupt de oboseală. Să nu-i spui, Gorică puiule, să nu-i spui ce-am făcut, că moare. Nici el singur nu știe cum și cînd a venit.

Prăvăliașul zăcuse toată vara, scuturat de friguri...

Retrăind, după aproape treizeci de ani, această în- tîmplare de vis rău și necrezut, hamalul se înfiorase. Maica Precista din ajun semăna cu Hîda. Ochii ei străluciseră țot așa de metalici și verzi, glasul i se subțiase și tremurase ca o miorlăitură în cornul de odinioară.

Gore se cutremurase în fața arătării de pe Vespa- sian, stăpînit de un sentiment ciudat de neliniște și risipire, mult mai puternic și mai învăluitor decît în ziua cînd se apropiase, alături de cîrciumăreasă, de bordeiul cu vrăji de pe apa Colentinei.

Sfînta fără minte știuse ce spune. Sunt puteri mai presus de înțelesul și de voinicia bărbaților, în fața cărora numai sufletul curat nu tremură. Safta, pe care soțul o prinsese deseori că umblă cu descîntece, că fierbe rădăcini de leac și are darul necurat al ghicirii în palmă, ar fi în stare — ca să se răzbune sau numai ca să scape de gîndul lui ucigaș — să sune din corn și să ardă păr în cîrlionți la flacăra lumînării.

Sfatul din porunca nebunei avea un rost, acum, și-un înțeles revelator. Hamalul trebuie să ia, din vreme, mă-suri de apărare și să-și îmbrace sufletul în zale, ca să nu se pomenească intrînd, prin gangul casei cu nebuni, nechezînd ca Ionică Cioropină și călare pe-o coadă de tîrn sau pe-o nuia.

— Ascultă, omule: spală toate rufele murdare din tine!

Gore nu fusese ușe de biserică în tinerețe. Trăise, pînă la însurătoare, ca un animal. Nu învățase altceva decît să se înhame la muncă, să doarmă, să mănînce mult și clefăit, să se îmbete și să-și sature poftele stînd la pîndă în bezna grajdurilor, cu ibovnica oricui, bătrînă sau tînără. Nu șovăise să culce sub el, pe maidan, o babă cu șubrezenia făpturii abia dusă în băț și violase, prin pivniți sau în fînul podurilor, cîteva fetișcane ungurene cu carne de cireașă pietroasă.

— Nu-i pasă Saftei, n-am să-i dau ei socoteală de ce-am făcut înainte! N-a fost nici ea mai bună...

Rufele murdare din anii lui de singurătate aveau să fie spălate altădată, în fața lui Dumnezeu sau în albia diavolului.

— Așa am fost, cum m-ai lăsat pe lume! Mila și fapta Ta, în toată ticăloșenia mea de sălbăticiune ce speria femeile. Urît m-ai făcut și malac m-ai sortit, așa am fost...

Un an, după însurătoare, trăise numai pentru nevasta și casa lui. Țiganca era meșteră în dragoste și neobosită. Bestia din trupul păros al bărbatului adormea cu botul pe labe, sătulă, în fiecare noapte. Dar, într-o seară, urcîndu-se în garnitura unui personal abia sosit și tre- cînd din vagon în vagon, în speranța că va găsi un obiect prețios uitat ori pierdut de pasageri, hamalul se pomenise în fața unor pulpe dezvelite. O curățitoare mătura, stînd cu spatele la el și aplecată mult. Rochia scurtă se ridicase și-i dezgolise picioarele pînă sus. În lumina slabă din vagon, pulpele erau pline și ademenitoare.

Gore simțise cum se deșteaptă în el prăvăliașul de odinioară și, mai înainte ca femeia să prindă de veste, o apucase strîns de mijloc și o proptise cu capul de spătarul canapelei. Surprinsă, mută de spaimă, încremenită în cătușa necunoscutului ce o poseda gîfîit și brutal curățitoarea se trezise peste cîteva momente, singură în vagon, cu un ban de argint în palmă. Poate se întrebase și ea, cum avea să se întrebe Paler, în noaptea cu visul din luncă:

— Cine fuse?

Isprava se repetase cîteva seri la rînd, cu singura deosebire că femeia, o vădană tînără, simțindu-l cum se apropie cu pași de animal flămînd, se descoperise singură și așteptase, înfiorată, s-o cuprindă brațele providențiale, de oțel.

După ce lăsase în palma tuturor curățitoarelor de la garniturile trenurilor sosite cîțiva bani de argint, hamalul își mutase pînda în jurul despărțiturilor de scînduri din curtea gării, pentru călătorii de ultimă clasă, unde veneau țărănci sfioase și tremurînd în întuneric, de frică. Luate pe neașteptate de umeri și răsucite, ele se grăbeau să-și ascundă cu amîndouă mîinile la gît sau la sîni, șirul de galbeni ori basmaua cu paralele legate la un colț, lăsînd mijlocul fără apărare.

Dacă încercau să țipe, erau amenințate șuierat în beznă și amețite de lovituri.

Sătencele suportau batjocura tăcute, bucuroase că scapă numai cu atît — o batjocură la care multe din ele, mai tîrziu, se vor fi gîndit, poate, cu înfiorare în trupul șerpuitor întins sub velniță, lîngă tontul adormit și sforăind cu gura deschisă spre tavanul aproape...

— Da, am fost un ticălos — strigase Gore, singur în odaia vădanului și frămîntat de mustrări — am fost un mare ticălos! I-am spus-o și nebunei de ieri, fără să mă ascund: „scuipă-mă, că-s ticălos, sau ucide-mă”...

Acum era gata să recunoască, în fața tuturor, c-o înșelase pe Safta. Bărbații au o lege a lor, nevestele alta. Ea era datoare să-i păstreze credință cu sfințenie, să nu rîdă de obrazul lui de om în putere și să nu-i terfelească cinstea cu Stîrcu sau oricare altul, oricît ar fi el de firoscos! Țiganca, prin urmare, era vinovată. Dar în fața sufletului ei, cu o singură rufă murdara știută, sufletul lui — mult mai soios — o să aibă tăria să înfrunte și să condamne la moarte? Nu va șovăi oare, mic, slab, răsucit în toată neputința lui, apropiindu-se cu gînd răzbunător de ea, cum șovăise lîngă Maica Precista din ajun? Începuse să tremure de acum, să se simtă dezarmat și strivit, ca o rîmă, de propria lui conștiință.

— La urma urmei — oftase el nu fără obidă, cu capul în palme — eu cu stricăciunile mele și ea cu ibovnicul pe care și l-a ales. Fiecare să dormim așa cum ne-a plăcut să ne așternem. O las, o las ca pe-o scîrbă ce-a fost. Să vedem, are s-o ia Stîrcu de nevastă? Că n-o fi prost...

Ar fi fost ridicol să caute răspuns unor întrebări ce nu-l interesau. Nimic nu-l mai lega de Safta. Se hotărîse s-o lase. Asta însemna că fosta nevastă, pen- tru el, murise. Începuseră, poate, să-i crească bălării pe mormîntul fără cruce din inima lui.

Gore era, din momentul acela, văduv. Se mutase, ca Damian, într-o cămăruță tot așa de curată și se plimba singur prin casă, așteptînd ceasul înserării, să plece la serviciu. Tot așa o să-și cumpere și el, pentru viața lui de ciuhurez de atunci încolo: un pat, o masă, o sobă de tablă, un scaun și... o cadră cu fotografia...

Rămăsese cu ochii la rama cu melci în rotocoale. Privind-o lung, a avut impresia că, în locul fostei neveste a tovarășului, îi surîde Safta — tînără, cu garoafă între dinți.

— Asta, mai ales asta mă omoară: că nu mai aud pe nimeni cîntînd...

Glasul celuilalt plînsese în el, prevestitor.

Abia acum remarcase că e mare asemănare între povestea vădanului și începutul romanului său casnic. Va fi și el, peste cîteva săptămîni, un hamal singur pe lume, trist că vine acasă și nu știe de ce vine.

Primăvara următoare, în drumul lui de la gară spre odăița pustie, era sigur că va zări pe un loc viran, tolănit la soare, un necăjit în bluză albastră. El o să întrebe, ca Damian: „ce-i cu tine, mă” iar fratele nou de suferință o să răspundă ca Gore, cu ochii în pămînt și oftat, că nu știe cum a ajuns să doarmă lîngă un mărăcin, că nu mai înțelege nimic de cînd și-a prins, nevasta cu altul.

— Hai la mine, să vedem ce-avem de făcut.

Va fi rîndul lui, atunci, să plîngă — cum plînsese Damian la prînz:

— N-ar fi fost bine, acum, să am și eu o casă, ca oamenii gospodari? Plec de la gară și mă-ntreb, cu tot urîtul vieții în suflet: „unde mă duc, cine mă așteaptă, de cine mi-e dor?” Deschid ușa și nu mă-ntîmpină nimeni ca altădată, vorbind repede și rîzînd, nu mai mă-ntreabă nimeni dacă mi-e foame, nu mai aud pe nimeni cîntînd! Asta, mai ales asta mă omoară: că n-o mai aud pe Safta cîntînd...

Gore se pomenise vorbind singur, ca și cum tovarășul din primăvara ce va veni ar fi fost lîngă el și l-ar fi ascultat.

— Dacă știam una ca asta, n-o lăsam, mă — n-o lăsam pe Safta pentru nimic în lume...

Lacrima ce-i lunecase pe obraz, în momentul acesta rar, de anticipare a suferinții, îi hotărîse destinul.

Cînd s-a întors acasă, Damian l-a găsit plîngînd. Vădanul cu inima spînzurată printre panglici prăfuite și flori veștede, în rama de la icoană, a înțeles că prietenul n-o să aibă putere s-o smulgă pe țigancă din el, cu fîșii de suflet și a surîs, înțelegător.

— Lasă, mă, că e mai bine — o să fie mult mai bine așa...

Gore nu pricepuse cum și de ce o să fie mai bine, pentru că nu luase nici o hotărîre. Se gîndise numai că ar fi o prostie să-l ucidă pe Stîrcu de la gară, din moment ce nu era de vină. Safta rămăsese singura vinovată. El recunoscuse, însă — de astă dată în fața lui Damian — că fusese mult mai ticălos. Atunci de ce s-o omoare, cum o să aibă putere s-o sugrume? La urma urmei, n-ar fi păcat de el să putrezească în ocnă? În adevăr, nu știa sigur dacă o să se despartă de nevastă sau nu, dar era decis să n-o ierte, pentru nimic în lume, pînă la moarte! Acasă n-o să se mai întoarcă sau n-o să se ducă așa de curînd, deși i se făcuse dor și nu știa de cine, poate de Paler. O să aibă mult de vorbit cu slăbănogul. Nu-l văzuse, parcă, de un an. Gîndul că se purtase cîinos cu el și-l bănuise de o faptă mîrșavă, îl mustra și acum. Trebuia să-l împace și cît mai neîntîrziat. Damian, cînd l-o cunoaște — pentru că au să petreacă ei o dată, împreună — o să se convingă, la rîn-du-i că e un tînăr tare cumsecade. Se vor ruga amîndoi — nu de scîrba de portar, firește — de cineva de la direcțiune (poate are Damian o protecție) să-l primească și pe Paler în rîndurile albaștrilor. Turnătorul lucra acum între forme și cuptoare. Păcat de tinerețea lui, c-a ajuns să scuipe negru. Adevărată pomană, dacă l-ar ajuta cineva să-l scoată la lumină, în aer. La ocnă tot așa o fi, ca la topitorie?

Gore se gîndise, după-masă, și la osîndiții de sub pămînt, la viața lor fără soare și fără speranță și oftase, clătinînd capul. Era atîta nefericire, pe lumea asta oricum frumoasă, plină de comori: o inimă de prieten, o nevastă, un pahar de vin, un tabinet, un buzunar doldora de gologani și un ceasornic cu două capace, patent...

Damian îl ascultase înduioșat. El deosebise în tot păinjenișul de gînduri pe care-l țesuse, fără control, gustul simptomatic de vorbă al tovarășului de muncă, firul ce pornise, din nelămurire și durere, spre un adevăr unic: încornoratul începuse să renunțe, arunca armele, era — din fericire pentru el, după opinia vădanului — un învins.

— Bravo, Gorică neică, îmi place! Ești un bărbat cu scaun la cap. Acum, ia șapca și hai să mergem.

Lahu aștepta, într-o cîrciumă de pe strada Franc- mazonă, să se împace cu omul ce-l scuipase. Comandase fleici și un castron cu zeamă de varză și adusese doi danci vioriști, să le cînte de dor și de inimă fără noroc — cînd o începe prăvălia să se ridice cu ei, ca un dulap de la bîlci.

CAPITOLUL XI - Biserica între bordele

Cheful ținuse toată noaptea.

Cei trei cavaleri ai servituții în uniformă se mutaseră, cu dancii cîntînd în urma lor, din local în local. Ascultaseră trîmbițele cocoșilor în Cotroceni și salutaseră răsăritul soarelui cu două degete la cozoroc, so-lemni și clătinați, din pragul unei cîrciumi de pe dealul Arsenalului.

Plozii cu viorile dispăruseră de mult, iar Gore, după întîiul pahar sorbit sub șopronul pe care-l aleseseră — cu jurămînt — ultimul popas al petrecerii, uitase cu desăvîrșire pe ce lume se află. Avusese el vedenii sau Damian și Lahu se dezbrăcaseră pînă la brîu, în răcoarea crudă a dimineții de primăvară și-și turnaseră, la puțul de alături, cîte o găleată cu apă în cap? Sigur n-ar fi putut să spună nimic, a doua zi, cînd se trezise — sub același șopron — singur la masă.

Înviorați de dușul rece ce și-l făcuseră reciproc, tovarășii au băut o cafea amară și au plecat repede la gară, să nu piardă acceleratele de 9,45 și 11,50, lăsîn-du-i vorbă prin cîrciumar lui Gore, care adormise, că se îmbătase ca un porc și le-a fost imposibil să-l ducă în cîrcă, pînă acasă. Oricum, nu l-ar fi lăsat în locuri așa îndepărtate, dacă negustorul nu i-ar fi asigurat că n-o să i se întîmple nimic, din moment ce era sub acoperișul lui. Amîndoi îl sfătuiau ca, imediat ce s-o deștepta, să se ducă la Tribunal sau la Poștă, unde i-o fi mai la îndemînă, să ia tramvaiul cu cai și să vină să-și reînceapă serviciul în toată regula. Deși la tramvai n-o să-i ceară decît 15 bani, ei îi lăsaseră o băncuță în buzunarul de jos de la vestă, în stînga, să aibă cu ce să-și cumpere un covrig sau un sfert de pîine, de i-o fi cumva foame, cînd s-o scula. Damian și Lahu îi mai comunicau că, în buzunarul de sus de la vestă, tot în stînga, îi puseseră patru țigări Naționale cu carton, cinci bețe de chibrituri și o bucățică de scăpărătoare.

Cîrciumarul nu uitase, după ce-i repetase epistola fără slovă a tovarășilor, să-i aducă o cafea mare, fierbinte și cu caimac, pe care prietenii o plătiseră, de asemeni, la plecare...

Gore ascultase zîmbind. Băncuța era în buzunarul de jos, țigările în cel de sus și se ridicau aburi cu aromă tare din ceașca albă și groasă, adusă de jupîn.

— Mai este preteni în lume — îngînase el, înduioșat de grija ce i-o purtaseră albaștrii — nu ca Stîrcu...

Îl cunoscuse pe Damian de mult și-l știa om cumsecade. Pe „număru patru” nu-l putuse suferi niciodată și-l ura de moarte, după zvonul cu Safta și Paler. Acum îl adora. Nu bănuia că se poate ascunde, într-o inimă de dușman, atîta dragoste.

Se împăcaseră frumos, cu lacrămi, cu îmbrățișări și jurămînt de credință veșnică.

Bucuros că poate să-l convingă la moment de sinceritatea lui, Lahu îi mărturisise cum și cine-i șoptise că țiganca ar fi ibovnica slăbănogului.

— Una Sultana, mă, care zice că stă cu voi în curte...

Hamalul, aflînd că noul lui prieten petrece o noapte pe săptămînă cu fata oloagei, se stăpînise să nu o înjure de mamă și-l asigurase pe „număru patru” că, nici el și cu atît mai puțin nevasta, n-au să încerce să se răzbune. Profesionista de la bordel era — o singură sau mai multe nopți pe săptămînă, asta nu avea o importanță prea mare — iubita unui frate și se simțise dator — din moment ce-și juraseră credință reciprocă — să-i respecte sentimentele.

Singur, a doua zi, sub șopronul cîrciumii de pe dealul Arsenalului, Gore nu s-a mai putut stăpîni. Înjurătura a scăpărat printre dinți, ca și cum ar fi fost smulsă din amnar. Sultana, așadar, era cauza nefericirii lui! Dacă n-ar fi lansat ea zvonul infidelității, el n-ar fi stat la pîndă și nu s-ar mai fi frămîntat atît amar de vreme. Ar fi rămas, departe de el, gîndul uciderii lui Paler și nu l-ar fi scuipat pe Lahu, iar Safta i-ar fi stăpînit inima, cum i-o stăpînise și pînă acum, ca o femeie harnică, cinstită și meșteră la cîntec și la îndrăgostire — adică: o nevastă cum nu se mai află...

Vecina, firește, îl ajutase să descopere adevărul, dar la ce-i folosise lui adevărul — se întrebase cu amărăciune, fumînd ultima țigare lăsată de „număru patru” în buzunarul de la vestă — din moment ce era incapabil să ia o hotărîre bărbată? Mai rău îi zdruncinase viața. Țiganca n-o să mai aibă clipă de liniște, cît i-o mai fi scris să trăiască, iar el o să mănînce cu noduri, o să doarmă ca pe țepi și n-o să știe cum să plece mai repede în oraș, prin cîrciumi sau la munca de la gară, numai să n-o mai vadă. Fără îndoială că o să-și bată soția crunt, pentru orice nimic, la prînz că e fiertura rece ori prea fierbinte, iar seara că n-a aprins lampa, cînd o găsi-o stînd pe întuneric sau că face risipă de petrol, dacă l-o aștepta cu lumină.

Gore se decisese, încă din ajun, să se întoarcă în casa cu nebuni, dar abia acum știa precis motivul unic al întoarcerii: s-o pedepsească pe Safta — o pedeapsă de fiecare clipă și cu orice cuvînt, cu porții cotidiane de pumni dați îndesat, cu umilințe și torturi sufletești, pînă o găsi-o întinsă pe masă, cu frunză de mușcată pe gură. O noapte pe săptămînă, Sultana o să fie ibovnica lui. Nu în cocioaba de pe cheiul gîrlei. În odaia lui, sub ochii țigăncii. În timp ce se vor zvîrcoli amîndoi în spasmul îndrăgostirii, necredincioasa cu garoafă va sta în picioare, lîngă pat, cu o lumînare aprinsă în mînă: să-i vadă și să nu tremure, să-i audă gîfîind și să nu țipe. Au s-o oblige, la sfîrșit, să le sărute mîna și să le spună: „să vă fie de bine”...

Uitase unde se află.

Gîndul plin de cruzimi îl schimonosise, iar pumnul lovise în masă cu tot clocotul lăuntric ce brodase, în amănunt, planul răzbunării.

Cîrciumarul îl privise cîteva clipe mut, surprins, și-l întrebase, nu fără sfială:

— Nu-i așa, frățioare, că-ți frige inima o mare supărare?

Gore se ridicase, oftînd, și plecase fără să răspundă.

Străzile, pline de soare și de copaci înfloriți, coborau — strîmte și felurit întortocheate — spre oraș. Era o atmosferă de sărbătoare și de alb odihnitor. Mergînd pe lîngă zidurile în ruină ale fostei curți domnești, spre podul Izvor, hamalul simțise cum îi urcă sîngele în obraz. Vedea în vale, peste gîrlă, casele într-o rînă, cu bolovani pe acoperiș unde Sultana și Domnica erau — de patru ani — de noapte mare.

— Na, să nu mori se întrebase el, rînjind, poftim cine-o rîde pe Safta, cine are nas să spună că o femeie ca dînsa ar fi capabilă... tocmai cu Paler, un prieten...

Gîndul, pornit pe panta unui adevăr pe oare Gore nu mai voia să și-l spună, făcuse un salt peste figura rămasă în amintire ca o rană, a portarului de la gară, ca s-o apropie pe nevastă de turnător. Plasată, în jocul capricios al fanteziei, alături de slăbănog, necredincioasa fura ceva din simpatia cu care hamalul și-l reamintise pe amicul presupus credincios. Soțul o disprețuia, o ura cu tot necazul ce-l înfierbîntase, de cîte ori revăzuse scena nerușinării, dar rămăsese în el o fărîmă din sentimentul prăvăliașului de odinioară, mîndru de femeia ce și-o alesese și cucerise — sentiment ce-l împiedica s-o compare pe Safta cu o întinzătură de la bordel. Destinul lui se împletise, în anii cei mai frumoși din viață, cu destinul țigăncii. Formaseră amîndoi, atît amar de vreme, un trup și-un suflet. Batjocorindu-i tovarășa de zile bune și rele, prin zvonul ce-l lansase. Sultana îl stropise și pe el cu noroiul intrigii. Cum era s-o cheme în casa lui, o noapte pe săptămînă, s-o dezbrace și s-o crucifice în pat, de față cu nevasta — ticăloasă, dar nevasta lui, fărîmă din fărîma lui de suflet? Ce dușman, ascuns în el, gîndise planul de răzbunare de sub șopronul cîrciumii de pe dealul Arsenalului? Avea, în adevăr, o mare răfuială cu Safta. Fără îndoială, o să-i arunce vorbe grele în figură și n-o să numere niciodată pumnii repeziți între coapse și în fălci, dar totul se va petrece fără să audă sau să vadă vecinii. Nu-i interesa pe ei ce rană adîncise, în inima lui, fapta cu măscări a țigăncii și cum o să fie vindecată. Era o durere numai a lui. Cunoscuții și cumetrele din mahala trebuiau s-o respecte pe Safta, pentru că ea simbolizase și va continua să simbolizeze — pentru ochii și părerea lumii, cel puțin — prestigiul lui casnic.

Gore se mîngîia cu speranța că nu-i aflase nimeni pățania. Se îndoia, însă, de Sultana. Crescuse în el, cu fiecare pas, presimțirea că ea știa întîmplarea cu Stîrcu. Hamalul se întreba chinuit, cu capul în palme, oprit pe podul de la Izvor: „cum și cine să-i spună, de unde ar fi putut ea să audă că-l înșelase nevasta cu portarul de la gară?” Cînd și-a trecut degetele peste față, parcă să adune negurile, începuse să se facă lumină în el. N-o găsise la poartă, în seara cînd se întorsese mai devreme de la gară? Ea îl anunțase că țiganca nu-i singură în casă...

Fata de la bordel, așadar, știa sigur — aflase cu cîteva ore mai înainte, poate cu cîteva luni, că-i încornorat...

Slab, se prinsese cu mîna de balustrada podului, să nu cadă.

Dîmbovița curgea, cu rotogoale mari de păcură pe luciul galben, mută și leneșe între malurile cu iarbă crudă, cu sălcii despletite, cu oțetari firavi și cuiburi de șobolani, ducînd spre inima orașului toată murdăria adunată din canale și din fabrici.

Rafturile anticarilor se înșirau pe cheiul stîng, din spatele cazărmii pompierilor și pînă la podul Mihai- Vodă, ca niște sicrie imense, iar pe maidanele din fața negustorilor de hîrțoage se instalaseră, de curînd, cîțiva fotografi à la minut, haimanale cu roata norocului și circul unui așa-zis căpitan, nefericit și stăpîn pe un urs scofîlcit de bătrînețe, pe-o maimuță făcînd tumbe în cerc și pe-o duzină de purceluși albi cu coada cîrlig, ce știau să sară peste scăunel, să caute o batistă în nisip ori să se plimbe, doi cîte doi, numai pe labele dinapoi și gătiți cu panglici albastre, subțiri și legate la gît și peste burtă, ca niște hamuri.

Piața Valter Mărăcineanu era, atunci, un bîlci în miniatură. Aici, se adunau, la prînz, lucrătorii de la Socec, salahorii de la construcțiile din împrejurimi, ucenicii și hamalii de la Arsenal, ușierii de la Casa de Depuneri și factorii poștali. Mîncau în soare, tolăniți pe jos și căscau gura la obiectele numerotate de la roata norocului sau la ursul adormit și bolnav, priponit cu lanț la ușa circului în care niciodată nu intra un spectator, cu toate drăcoveniile în cerc ale maimuței.

Erau mult mai norocoși patronii de la cortul de dare la semn. Firma îi îndemna pe trecători să „exerseze ochiul și mîna, pentru patria română” iar înăuntru se auzeau rîsete și arii romantice, cîntate răgușit și alene la un pian cu manivelă.

În fundul cortului se aliniau felurite figuri, toate cu un punct alb în centru: un jandarm în fața unui semn de întrebare, înfipt între doi copaci — un cuc, pe o cracă — o linie ferată minusculă, montată în lungul unui

perete și dispărînd între faldurile unei cortine tot așa de minuscule. Fiecare figură avea o taină sau o legendă. Era suficient să duci pușca de salon la umăr, stînd la o depărtare indicată de un șnur, să ochești bine și să lovești cu o alică ținta, ca să descoperi — pentru jandarm — unde s-a ascuns banditul Pipa (printr-un dispozitiv anume, în locul semnului de întrebare apărea, tăiat în tablă, un chip fioros, țipînd în hazul tuturor, spre omul legii, în batjocură: uoaa, uoaa, uoaaa...), să faci cucul să cînte, dovedind astfel asistenței pestrițe și gălăgioase că „plopul făcuse mere iar răchita micșunele” sau să pornești, cu toate farafastîcurile de rigoare: semafor, goarna de plecare, fluierul locomotivei — trenul direct București—New York...

Jocul spre care se îndreptau însă, nu fără emoție, ochii tuturor, rămăsese mormîntul din care — odată centrul atins — se ridica regina Draga Mașin, de curînd asasinată, să-și plîngă singură nefericirea în fața victoriosului ce răușise s-o smulgă din moarte, pentru un minut, cu o simplă alică...

Ajuns-am eu regină

Și toți mă pizmuiesc —

Deși n-am zi senină...

Generoși, bucureștenii îi compătimiseră sincer pe cei doi eroi ai dramaticului asasinat de la Belgrad. Ziarele timpului publicaseră reportagii senzaționale, iar opinia publică de pe cele două maluri ale Dîmboviței se pasionase, dornică să afle știri din sursă sigură, cît mai aproape de adevăr. Pe mahalagii, însă, îi interesa mai puțin adevărul istoric. Draga Mașin devenise, pentru ei, o figură de legendă, un simbol: era frumoasa fată din popor, pe care lepra ciocoiască și în uniformă cu zorzoane sîrbești n-o iertase că ajunsese pe tron. Orice domnișoară săracă visa, atunci, îngînînd cîntecul fostei regine, că urcă aurite trepte de palat, alături de un Făt- Frumos cu coroană pe frunte. O trupă de comedieni colinda toate orașele, țării, în acest timp, jucînd o piesă confecționată la minut și abundînd de scene patetice și tirade, de efecte și lovituri, a cărei eroină principală era, firește, glorioasa aventurieră.

Nici un lăutar, însă și nici o domnișoară romantică nu cîntase cu mai multă pasiune ca Safta, cu mai multe lacrămi și ofuri, nefericirea mlădiței cu diademă strălucitoare în cosițele neapărat blonde.

— Parcă ar fi aidoma regină — se gîndise deseori Gore, ascultîndu-și nevasta, cu un sentiment legitim de mîndrie.

Dar ura oamenilor te sapă la fel, pretutindeni: la Belgrad și în orașul cu nume de păstor, în umbra unui tron rîvnit, stropit cu sînge și între pereții igrasiosi, căptușiți de șoareci, ai casei cu nebuni din mahalaua cu poreclă rușinoasă...

Aducîndu-și aminte de Sultana, hamalul își adunase privirile risipite pe cercurile leneș călătoare de păcură, de pe luciul murdar al gîrlei și le mutase, cu o smu- citură a capului, spre cocioabele de peste drum.

Casele cu fete se înșirau, mici și îndesate una în alta, la poalele unei movile pe care se ridica, cenușie și uitată, o biserică fără trecut istoric. Bordelele o înconjurau ca un brîu viu, cu miros de stîrv sau ca o mlaștină ce aduna scursorile din canalele dezgustului citadin și plebeu. Credincioșii părăsiseră altarul cu sfinți și strane de lemn putred, iar clopotele mici sunau, dumi-nical, o dojană din ce în ce mai puțin ascultată. Numai pensionarele din vale, în papuci și goale sub capoatele largi, cu dantele, intrau în fiecare sărbătoare în biserică, două cîte două și în pas egal, cu ochii în pămînt, să se roage la icoana Născătoarei de Dumnezeu să se îndure de viața lor de Marii din Magdala, să le dea noroc și să le apere de boli lumești. Fetele de tractir — în adevăr oițele Domnului — scriau pomelnice pentru odihna celor morți: părinți, un ibovnic, un copil și se spovedeau, cumpărau prescuri și le dau de pomană ori aprindeau lumînări de ceară și făceau mătănii fără număr, într-o tăcere cucernică, de totală contopire în atmosfera de mister și de transfigurare a locașului ceresc.

Preotul bătrîn anunța cu voce gravă, cădelnițînd din ușa altarului, că e mai mare bucurie în cer pentru o oaie rătăcită de turmă și aflată, iar curvele — cuvîn- tul se sanctifica sub ochii umezi de nesfîrșită bunătate a Pururei-Fecioare Maria cu pruncul la piept — plîn- geau și se loveau cu capul de trepte, își dezgoleau sînii și măturau cu ei, impuri și scofîlciți, lespezile de piatră ori cădeau cu fruntea pe picioarele Crucificatului și se rugau, fără cuvînt, cu brațele aduse peste cap.

Bucureștenii știau că acolo e biserica pensionarelor de la bordelele din vale dar nu aflaseră încă, sau nu voiau să creadă că există și un Dumnezeu al destrăbă- latelor, viu în credința lor fără margini de ticăloase ale pămîntului, etern prin eterna durere ce o mîngîia și pur ca potirul alb de floare crescută din smîrcul sufletelor, pure în toată ticăloșia lor, spre cerul și spre soarele tuturor, o dată cu rugăciunile și fumul leneș de smirnă și tămîie...

Destinul altarului de pe deal se împletise așa de mult, în viața orașului, cu destinul caselor cu fete că — nu peste mulți ani — biserica si cocioabele au fost dărîmate odată, ca să se ridice — în locul lor — magnificul edificiu al cucoanelor intelectuale, generoase și morale.

Sub Casa Femeii conștiente și demne de azi au fost îngropate, laolaltă, pietre din altar și resturi din li- ghenele de tablă în care se spălau, după fiecare crucificare, profesionistele inconștiente și nedemne de ieri.

A fost o răzbunare sau poate numai o ironie a vremii, această înălțare de altar nou spre slăvi, din smîrcurile preacurviei.

Gore se pomenise — fără gînd anume dar stăpînit de un neastîmpăr de animal adulmecînd pradă bună în apropiere — umblînd prin fața porților într-o rîvnă și căutînd fără să știe ce caută. Zărind printre șipcile gardului, într-una din curți, cîteva pensionare tolănite pe scaune și cu capoatele descheiate în față, să le învioreze soarele plin trupul stors, s-a apropiat și-a întrebat, cu plecăciuni.

— Aici Sultana, sau...?

Numai una din ele a deschis un ochi somnoros și i-a făcut un semn ușor înțeles: fata de care întrebase putea fi găsită la a doua casă pe stînga.

— Sultana... la Scăricică... nu aici...

Hamalul se rezemase de un stîlp, îngîndurat. Își adusese aminte că vecina lui e de noapte mare, întotdeauna.

— Acum o fi acasă — mormăise el, cu ciudă — să vezi că are noroc și nu-i la interes!

Continuase, totuși, nu fără șovăială.

— Știu că dînsa numai seara vine și...

— Acu’, că-i Săptămînă Patimilor, avem mult de lucru și nu ne mai ducem nici una la domicil. Stăm aici, la tulumbe și la muls, zi și noapte — scuipase femeia cu un singur ochi deschis, printre dinți și cu necaz — parc-am fi haznale nu al’ceva, duce-i-aș coliva cui știu eu...

Prostituata se închinase, blestemînd-o pe patroană și oftase, cu obidă.

Gore n-a mai stat să-i asculte necazul. Bucuros că Sultana era la bordel, salutase și plecase, grabnic, spre a doua casă. Urcase, de pe trotuar, cîteva trepte de lemn și se oprise la prima din numeroasele uși înșirate în lungul unui pălimar. O nemțoaică durdulie și roșcovană îl întîmpinase, săltîndu-și sînii mari și plini, de doică, în graba cu care încercase să-l acapareze.

Hamalul, însă, o dăduse la o parte cu mîna, fără cuvînt și intrase înăuntru.

Salonul era o încăpere goală, fără preșuri pe jos, cu pereții murdari și luminată de o singură fereastră cu geamul spart la un colț și lipit cu jurnal iar sub fereastră fusese înghesuit un pat de scînduri, acoperit cu un macat fără culoare precisă, pe care sta grecește o namilă de carne, bătrînă, neagră și șașie, cu un dinte galben și unic scos peste buza de jos. Era țața, patroana stabilimentului sau, cum o mîngîiau fetele, nu fără duioșie și recunoștință în glas: mămica! Stăpîna domina salonul cu făptura și cu uitătura ei în cruciș.

Lîngă pat, pe un scăunel, se așezase un individ inexpresiv, fără nici o vîrstă, uscat și știrb, pătat pe obraz și pudrat mult, să fie frumos și să pară mai curat. Avea ochi mici și ageri cînd se uita, de la una la alta, încruntat, la pensionarele ce stau — pe băncile înșirate pe cele trei laturi libere ale încăperii — cuminți ca niște mironosițe, cu mîinile în poală.

Știrbul era nenea, ibovnicul „dînsei”. Firește că țața. nu se supăra cînd pleca el la odaie cu vreuna din fete, în fiecare zi alta. Îl ierta pentru că — băiat bun — o asculta, nu-i toca prea multe parale la stos și nu avea gust — ca Pupișor al proastei de Lina Caracuda, patroana bor-delului de alături — să se plimbe în fiecare seară, cu muscalul, pe Calea Victoriei.

Mămica, de altfel, n-ar mai fi avut nici un motiv să se revolte sau să sufere că Mieluș se culca și cu alte femei. Secase de mult, în pîntecul cu trei rînduri de guși, dorința. El îi rămăsese, așadar numai amant de inimă, o inimă înecată în osînză încinsă.

Nenea era un personagiu foarte important, în angrenajul așa de complex al stabilimentului. El alerga pentru regularea tuturor încurcăturilor ivite cu poliția de moravuri sau cu serviciul sanitar. Săptămînal, asista pensionarele în timpul vizitei medicale și tot așa de săptămînal pleca, în trăsură, cu una sau mai multe din ele, la spitalul Colentina. Joia și duminica după-amiază lua din nou drumul spitalului, să se intereseze de sănătatea celor internate și să le lase pungi cu mere și tutun. Mieluș era, de asemenea, îngerul păzitor al fetelor îndeosebi în timpul nopții. El încerca să aplaneze conflictele dintre „domnișoare” și „domni” pe cale pașnică și aplica lovitura de șiș numai în cazuri de forță majoră. Cînd, dimpotrivă, era vorba de o simplă păruială între prostituate, apărea lîngă ele cu o vînă de bou și le bătea fără ură dar și fără milă. Executa, ca un automat, un ordin ce asigura disciplina în bordel. Le învinețea spinările cu devotamentul cu care le apăra de streini ori le ducea fructe și tutun la spital. Se voia omul profesiunii lui, o profesiune pe care o practica, de optsprezece ani, cu o pasiune de artist.

Nenea avea, în orele libere, o singură „boală”: să lipească mucurile de țigare de tavan, cu capătul aprins în jos și o mare îndatorire: să spună măscări crude, ca s-o distreze pe mămica. Rîzînd, țața se zbuciuma toată, da capul pe spate și căsca o gură haotică, imensă, cu buzele groase, vinete și cu stropi mari de scuipat prin crăpături.

Dacă se întîmpla ca una din pensionare să aibă un ibovnic, Mieluș n-o mai obliga să se culce cu el. Știrbul, ca orice cavaler, respecta dragostea altora. Prostituatele, însă, nu aveau voie să se încurce cu adoles-cenții din liceu, deoarece s-ar fi putut ca școlarii să vină cu părinții și să facă scandal sau să reclame profesorii la „moravuri”. Fetele erau obligate să fie serioase, să nu-și zvîrle inima decît în palmele unor oameni tot așa de serioși: artiștii de bîlci, jucătorii cu bobul sau cartoforii, uneori sergenții instructori și plutonierii de la regimentele de roșiori și călărași, întotdeauna bătrîneii simpatici cu pensioara sigură, cu ceva acareturi prin mahala și fără nici un moștenitor. Morală, mămica le interzisese, de asemeni, să se „lege la cap” cu bărbații însurați.

Toți acești ibovnici făceau parte din familia numeroasă a bordelului. Erau buni tovarăși, cu patroana și nenea, la petreceri dar și la necazuri. Se bucurau să acorde tot concursul lor ori de cîte ori era nevoie și se interesau îndeosebi de încurcăturile amantelor respective cu poliția sau cu vizita medicală. Plutonierii veneau, deseori, cu soldații din unitate după ei și-i înșirau pe două rînduri, la bordura trotuarului. Militarii intrau, doi cîte doi și se lăsau duși de mînă spre odăi, de fete. Cînd termina prima serie, intra a doua. Afacerea era strălucită pentru bordel dar și pentru oșteni, pentru că iubeau — săptămînal — cu tarif de favoare...

Cînd a pătruns Gore în salon — Sultana și Domnica au tresărit, nedumerite, îngrijate oarecum. Ce căuta acolo hamalul din casa cu nebuni? Avea de gînd să se poarte cu țiganca lui dinte pentru dinte, s-o înșele cum îl înșelase, ori venise s-o reclame la mămica pe sora mare, că se amestecă în căsnicia lui, cu intrigi și vorbe de ocară? Țața, foarte scrupuloasă cu viața privată a pensionarelor, le amenințase și uneori le bătuse cu vîna de bou, pentru cea mai mică vină.

— La mine-i casă de încredere — decretase ea, solemn, și fără replică — și te porți cum ți-e meseria, ca la pension. Adică: taci și faci! Da’ pe stradă să fii cucoană, nu ca stricatele de pe bulivard, iar în fami- liune, cu ai tăi și cu vecinii, muiere cinstită.

Gore clipise repede, să scuture din gene toată lumi-na rămasă din soarele orbitor de afară. Privirile, încă

nedeprinse cu întunericul din salon, lunecaseră pe lucruri, pe figuri...

— Domnu?

Mămica întrebase, mirată că noul-venit se oprise lîngă prag, într-o atitudine de neînțeles.

— Domnișoarele Sultana și Domnica — îngînase hamalul, încercînd de astă dată să vază cine-i vorbise.

Ființa puhavă a patroanei se conturase, în cenușiul murdar al geamului din fund, ca o dihanie.

Surorile se ridicaseră, la un semn știut și scurt al domnului Mieluș, și se apropiaseră cuminți, ținîndu-se de mînă și tremurînd. La chinuia o întrebare la fel: ce-o fi, de ce-o fi venit? Formulaseră în gînd oricum, un început de apărare, să aibă ce spune în cazul cînd vecinul s-ar plînge, în adevăr împotriva lor.

— Uite-le. Cu care din ele?

Mușteriul fusese invitat politicos să se pronunțe și să plece, fără altă formalitate, cu trupul ce și l-o alege, la odaie. Răspunsul clocotise în Gore și-i scăpărase în priviri. Le ura deopotrivă pe surori și ar fi vrut să se răzbune pe amîndouă la fel, bestial.

Sultana se înfiorase. Albastrul încă nu vorbise. Muțenia lui era o amenințare. Insul căuta, bănuia fata, cuvîntul cu care să-și înceapă reclamația sau aștepta o nouă întrebare a patroanei, ca s-o poată ruga să-i acorde o întrevedere de cîteva momente, între patru ochi. Șovăia, probabil, să vorbească de necazurile lui, de față cu oricine.

Domnica, însă, se liniștise. Hamalul le învăluise, pe amîndouă, cu o uitătură crîncenă dar numai Sultana se clătinase. Sora mică zîmbise. Nici ea singură nu știa de ce. Se bucurase că e frumos afară sau se gîndise, poate, la mărul înflorit din ușa lui Ivan și se înveselise, ca un copil cu sufletul rămas în fundele păpușii de acasă? Oricum, ea nu se știa vinovată, față de vecin, cu nimic.

Privind-o, Gore își aduse aminte — cu toată ciuda ce-l încerca atunci — că fata-i fusese dragă. Nu o dată îi spusese slăbănogului: „ce-ar fi, neică, să te-nsori cu mijlocia asta chipeșă a oloagei?” Lui i se păruse mai drăguță, mai cuminte parcă, oricum mai bună, mai înțelegătoare, mai rușinoasă în nerușinările ce-i robise și stropise viața. Sfătuindu-l pe fostul camarad s-o ia de nevastă, firește că se grăbise să-l asigure că nu-i nimic dacă tovarășa lui de mîine are — pînă una alta — condicuță.

— Meserie, mă, ca oricare alta. Cum ar zice Safta: oameni săraci, ne cîștigăm o pîine, care cum putem. Cînd o fi cu tine n-o să mai facă, asta-i sigur...

Paler nu se împotrivise dar amînase un răspuns precis. Mărturisise, însă, că-i e dragă și-i trimisese în ascuns garoafe albe și roșii, rupte din ghiveciul țigăncii.

— Cum o s-o iau cu mine la odaie — se întrebase Gore — cum o să mă răzbun pe ea? Mîine, poate, o să fie consoarta prietenului meu bun...

Era salvată.

— O aleg pe domnișoara Sultana — dacă nu-i cu supărare...

Domnica se reașezase, cu același surîs inconștient pe figură, iar sora mare pornise spre coridor, cu pasul șovăielnic, urmată de client. Fata continua să se fră- mînte: „ce-o fi avînd de gînd?” Și găsea un singur răspuns logic: „să vezi c-a venit să-i facă felu țigăn- cii și s-o înșele tocmai cu mine, dușmanca ei de moarte”...

În odaia în care intraseră era miros greu, de încă-pere cu spoiala încă neuscată. Mobilierul strict necesar fusese, de curînd, uns cu petrol, în vînătoarea ce-o porniseră toate profesionistele, după ploșnițe. În rama oglinzii se aglomerau poze cu prinți și animale de circ sărind prin cercuri, tăiate dintr-o revistă ilustrată străină, ajunsă — prin cine știe ce miracol — tocmai la Scă- ricică...

Sultana pusese ivorul la ușe, scosese prosopul și turnase apă în lighean. Mut, cu pumnii strînși în buzunare, hamalul îi urmărea toate mișcările. Fata își scoase rochia, o aruncase pe tablia patuilui și rămase în cămașe în fața lui, suspinase pudică, privind în jos.

— Vai, nene Gorică, mi-e așa rușine de matale, că — vecin și...

Nu șovăise, totuși, să-i cuprindă gîtul cu mîinile și, strîns lipită de omul cu bluză albastră, să-l sărute pe gură profesional, apăsat, cu vîrful limbii între buze și neastîmpărat, ca un sfîrc de flacăre sau ca o gură de lipitoare. Dușmanul, însă, se desprinsese din îmbrățișare și lăsase șapca pe scaun, mormăia: „bine, neică, las’că nu-ncape rușine — ca să zic așa — între vecini cum ne aflăm...”

Sultana a înțeles că bărbatul e prea plin de dorință și nu mai are nevoie de alte preliminarii. Se întorsese sprintenă, să dea macatul în lături și să pregătească perna. Gore, care venise la bordel cu intenția — mai tîrziu lămurită în el — să se răzbune pe intriganta ce lansase zvonul și s-o reducă la tăcere, prin umilire, pe unica martoră a întîmplării cu Safta și portarul de la gară, nu știa încă — deși mai erau cîteva clipe pînă la gestul final — cum și în ce fel are s-o umilească pe prostituată, dar în momentul cînd a văzut-o aplecată peste pat, să ajungă pînă la perna de la perete, gîndul a fulgerat în el orbitor, barbar și i s-a înfipt sub frunte.

Subțire, cămașa femeii se lipise de corp, conturînd ademenitor formele două, egal rotunde, ale spatelui.

Sultana, prinsă neașteptat în brațele voinice, încercase inutil să scape, să se întoarcă și să se așeze cum învățase și cum practicase meseria pînă atunci.

Gore, însă, o trîntise — frîntă de mijloc — cu fața în jos și se prăbușise peste ea, ca un munte. Amuțită de surpriză și nepricepînd încă bine ce intenții are hamalul, ea făcuse un efort să desfacă picioarele și să-i ofere fructul tarifat dar mîna butucănoasă luneca, tremurînd, între formele două și egal rotunde ale spatelui, spre locul încă virgin.

Sora mare simțise, în trupul ce se zbătuse o clipă, neputincios sub povara ca de bivol a hamalului, o usturime atroce și n-a mai avut putere să țipe. Ochii, înțepați cu ace parcă, se umpluseră de lacrămi iar mîna, cu greu eliberată, a căutat — repede și oarbă — un sprijin, a prins cu degetele încleștate un colț al saltelei și a rămas așa, înțepenită.

Cînd s-a ridicat Gore de pe ea, gîfîind. Sultana era leșinată. El a luat-o în brațe, ca pe-o cîrpă, și-a aruncat-o peste macat, cu fața în sus.

Lacrămile se amestecaseră, pe masca fără culoare a figurii, cu broboanele de sudoare.

Omul cu număr de tablă la inimă și-a privit victima rînjind și a scuipat-o victorios, cu dispreț, intre pulpe. S-a îmbrăcat, în urmă, și a plecat — nesupărat de nimeni.

Mieluș, în salon, continua să lipească mucuri de țigări în tavan și să spună măscări, ca să se distreze mămica și să-și tremure cărnurile rîzînd, pe patul de scînduri.

CAPITOLUL XII - Gore era în adevăr fericit

Satisfăcut că se răzbunase și convins că dușmanca umilită n-o să mai aibă curaj să se ocupe de căsnicia lui, Gore plecase grabnic spre gară.

Damian și Lahu aveau dreptate: trebuia să reîn- ceapă munca neîntîrziat. Pierduse — în ultimul timp — o mulțime de trenuri și cu fiecare tren: un pumn de gologani. Pe lîngă asta, dacă ar fi fost prelungită, absența lui nu ar fi rămas fără urmări. Vădanul avusese grije, fără îndoială, să anunțe la birou că „număru 9” e suferind dar domnul șef îl asigurase că n-are ce face cu oamenii betegi.

— Bolnavii la spital — decretase el, bătînd cu pumnul în masă — și sănătoșii la peron! Îl iert de data asta, numai fin’că-l iei tu, Damiane, pe garanție: Da’ să știi că, a doua oară, nu se mai prinde! Asta e: dacă ești bolnav, dă fuga neică la spital, mori și lasă-mă-n pace „pe mine”, să-mi văd de sirvici cu cine-i sănătos — că d-aia a sortit Dumnezeu, pentru unii boală și colivă, pentru alții sănătate și jug.

Șeful hamalilor, domnul Pompilică — poreclit de subalterni Șontîc — fusese pe vremuri impiegat de mișcare la o stație de pe linia Buzăului. Surprins de un tren, într-o noapte cu viscol și cu ceas rău, a fost scos de sub vagoane însîngerat și mai mult mort decît viu. Spitalul îl trimisese din nou la muncă, după cîteva luni, cu piciorul stîng amputat dar șeful îl pusese, cu raport în regulă, la dispoziția direcțiunii generale, nu mai înainte de a striga enervat, bătînd cu pumnul în birou, la invalidul oprit în prag, cu șapca de care nu se despărțise în mîna tremurîndă: „Lasă-mă-n pace pe mine, neică, să-mi văd de sirvici cu cine-i sănătos”...

Pompilică le ceruse superiorilor de la centru o singură favoare: să nu-l dea afară ca pe-un schilod neputincios. Visul lui fusese gara, trenul, telefonul și uniforma. Cum erau să-l arunce pe drumuri, șchiop și cu visul mort? La ce bun i-ar mai fi folosit viața, de atunci încolo? Nu regreta piciorul rămas pe masa de zinc și n-o să-l regrete niciodată. Așa i-a fost scris. Dar fără uniformă și scos din atmosfera căilor ferate, i-ar fi imposibil să trăiască.

Înduioșat de lacrămile lui, directorul personalului îl numise — nu se declarase vacant, atunci, nici un post de portar — șeful hamalilor. Era un serviciu ușor și plăcut, mai ales, pentru fostul impiegat de mișcare. Măgulit profund că ajunsese, în sfîrșit, conducător și încă la centru, Pompilică făcuse și continua să facă eforturi eroice să se păstreze la înălțimea rolului important ce i se acordase, în angrenajul așa de complex al activității ceferiste. Nu uitase cuvintele cu cari îl încremenise șeful stației de pe linia Buzăului în ziua cînd se întorsese, în cîrje, de la spital. Ele constituiau, acum, crezul de viață și programul pe baza căruia organizase biroul servituții în uniformă. Repeta, de cîte ori avea ocazia, ca un cîntee.

— Dacă ești bolnav, dă fuga neică la spital, mori și lasă-mă-n pace „pe mine”, să-mi văd de sirvici cu cine-i sănătos...

Amic bun cu Stîrcu, domnul Șontîc se purtase foarte prietenos, pînă atunci, cu „număru 9”. Gore profitase de bunăvoința lui. Uneori, în pauza dintre o plecare și o sosire de tren, Pompilică îl chema la el în birou, să fumeze o țigare și să stea de vorbă despre accidentul ce-l nenorocise și despre drumul de fier. Nu uita să-l întrebe, la despărțire, ce-i mai face nevasta, pe care nu se sfia s-o laude cu orice prilej și în fața oricui, că e o gospodină pricepută, harnică și serioasă. Incîntat, hamalul o rugase pe Safta să se sacrifice, o dată pe lună și să se ducă la omul în cîrje, să-i scuture prin casă, să-i spele rufele și să-i coasă nasturii, că e singur pe lume și tare cumsecade.

Damian se mira că șeful se schimbase așa de mult, în ultimele zile, dar Gore înțelesese de ce și din cauza cui uitase superiorul prietenia de odinioară.

— Ticălosul de Stîrcu, să vezi că mi-a luat-o înainte cu intriga. Cine știe ce minciuni i-o fi spus. Nu-i nimic, lasă c-o dreg eu...

Ajuns la gară, nu intrase în biroul lui Șontîc, să facă act de prezență și să-și motiveze, cu ploconelile de rigoare, lipsa de serviciu. Trecuse printre hamali, strîngîndu-le mîna tăcut și se oprise, clocotind, cu ochii ascunși sub sprîncenele fioroase, în fața nașului.

— Ascultă la mine, mă, portar ticălos. Pompilică face pe nebunu și știu că numai tu ești pricina. Să nu mă-nfurii, să nu te joci cu moartea! Luni te-am iertat, că bărbați cum ne aflăm, am socotit că nu e vina ta. Da’ pentru daravela cu șontorogu nu te mai iert! Acu’ mă duc la Paler la fabrică, să stau cu el de vorbă, că umblu zăpăcit de cînd te-am aflat la mine și nu știu încă dac-o să mai mă-ntorc lîngă Safta sau nu. Casa mi-ai stricat-o. Nu încerca să-mi furi și codrul de pîine de la gură, că se alege praful de amîndoi.

Surprins, slab în fața omului desfigurat de ură, Stîrcu bîlbîise un început de apărare.

— Mă, fine Gorică, eu...

— Nu lătra și ascultă!

Îl prinsese de piept și-l scuturase de cîteva ori, lovin- du-l cu capul de zid.

— Acu’ mă duc, nășicule, cum am spus, la Paler. Mîine dimineață viu la muncă. Să știi că dacă mi-o zice ceva-cumva Șontîc, te fărîm! Auzitu-m-ai? Stai cu el de vorbă după prînz sau diseară, te privește cînd. Numai atît să nu uiți: că de felul cum s-o purta el cu mine, atîrnă viața ta.

Gore îi înfipsese mîna în gît și-l proptise, îmbrîncit, de cîntarul de la bagaje.

— Ne-am înțeles, nu-i așa?

Portarul, în adevăr, împinsese gluma prea departe. El îl convinsese pe șef că n-ar strica să-i facă mizerii „numărului 9”, care se cam obrăznicise în ultimul timp. Nu-i dovedise încă de ce și cum se obrăznicise dar îi promisese că — în cursul săptămînii — o să-i facă dovada. Sigur că finul o să se plîngă superiorilor și tovarășilor de muncă de isprava cu țiganca, el i-o luase înainte, ca să poată răspunde, la un moment dat, în apărarea ce și-o pregătise:

— Nu v-am spus eu că și-a luat nasul la purtare? Auzi, o persoană ca mine, tocmai eu — cu o baldîră ca Safta...

Stîrcu spera, pe de altă parte, să-l sperie pe încornorat și să-l țină sub o continuă amenințare, prin severitatea amicului de la biroul albaștrilor.

Hamalul, însă, nu se intimidase. Amenințase precis, hotărît să treacă la faptă. Nebunul nu mai avea nimic de pierdut. Bucuros că soțul înșelat îl iertase, nașul n-ar mai fi avut nici un motiv să se teamă de el. Intenționase să-l asigure că, a doua zi, va găsi în Pompilică un prieten ca mai înainte dar insul nu-l mai ascultase. Îi întorsese spatele, își făcuse loc cu coatele prin vermina peroanelor, trecuse pe sub podul de fier de la scăricică, fugind printre linii și ieșise în șoseaua Basarab, pe la bariera de la magaziile de mărfuri de lîngă depoul de mașini.

Era aproape ora prînzului.

Gore îl așteptase pe Paler în poarta turnătoriei, îl luase de mînă și plecase cu el, fără cuvînt, spre una din cîrciumile din bariera Griviței. Sufletul hamalului era plin ca un ciorchine. Simțise nevoia să se spovedească, la un pahar de vin, în singurătatea unei odăițe, să-i spună slăbănogului — ca unui frate — tot ce pătimise în ultimele zile. El o să-l înțeleagă mai bine ca Damian. Mai mult, o să-l lase să-i plîngă cu capul pe umăr și o să-l îmbărbăteze în cele din urmă: cea mai bună dovadă că-i iertase păcatul ce-l făcuse, bănuindu-l că-i furase nevasta și-i necinstise obrazul.

Întîmplător, turnătorul avea parale la el iar încăperea în care se ascunseseră de lume, cu necazurile și fră- mîntările lor, părea anume făcută pentru o mărturisire de la o inimă la alta. Dar, după întîiul pahar băut, în sufletul lui Gore se făcuse un gol prăpăstios. Nu știa să înceapă și uitase tot ce voia să spună.

— Te adusei aici să vorbim — îngînase el chinuit, cu coatele pe masă și degetele butucănoase înfipte în păr — și uite că mă prostii...

Paler îl privise tresărit, palid. Bănuia ce rană îl doare. Așteptase, la rîndu-i, ceasul acela de ispășire. Nu mai putea să țină în el taina ce-i rosese inima pe dinăuntru, ca un vierme și-i usturase sufletul cu flacăra mustrării. Se hotărîse să nu-i mai ascundă fapta cu țiganca, orice s-ar întîmplă, să plîngă — nemernic și copil — poves- tindu-i tot și să-l roage, în urmă, să-l ucidă.

Ciocnind al doilea pahar cu vin, bărbații se privi- seră în ochi, șovăielnic. Simțiseră, în același timp, că adevărul se va rupe din inimi, cu sau fără voia lor. Dar mai înainte ca flăcăul să aibă timp să cadă la picioarele prietenului înșelat, pentru spovedania sortită să-l împace, definitiv, cu cerul și cu oamenii, Gore se prăbușise în brațele lui, plîngînd.

— Am prins-o, mă — am prins-o pe Safta cu Stîrcu de la gară...

Turnătorul holbase ochii și încremenise pe scaun, strivit sub greutatea hamalului. Trăise cîteva minute suspendat în neant. Uitase ce-i cu el și unde se află și nu mai știa cine-i insul ce i se atîrnase de gît. Un glas, strein de el, întrebase tîrziu, abia dezlipindu-i buzele.

— Ce spuseși, frățioare, de m-am uluit așa?

— M-a înșelat, măă — continua soțul să plîngă — am prins-o cu portarul de la gară...

Paler auzise limpede acum, dar adevărul rămăsese alături de el, nepătruns, de necuprins. Aiurit, își plimbase palmele pe umerii lați, să se convingă bine că namila ce-i vorbise nu era o simplă vedenie și-i pri- vise atent: gura, ochii tulburi, figura vînătă de neo- dihnă și zbucium, să se asigure că fostul camarad nu încerca să-și bată joc de el ori să-i întindă o cursă care să-l oblige la o recunoaștere deplină. Îngînase, alb: „am

prins-o... Safta... Stîrcu de la gară” iar gîndul pipăise fiecare cuvînt și-l despicase, să-i afle înțelesul tot...

Slăbănogul uitase mustrările de conștiință. Se deșteptase în el ibovnicul și se identificase cu Gore. Li se contopiseră durerile. Formau, laolaltă, un singur suflet ultragiat, un singur obraz scuipat de fapta țigăncii. Sufereau, unul în altul, o nefericire la fel: a masculului trădat, clocotind de revoltă și cu necazul trecut prin inimă ca o ață prin buba coaptă.

— Care va să zică, nenicule, ne terfeli cioropina to- valul la amîndoi? Brava, n-am ce zice! Așa cinste, să ne fie de cap, cînta-ne-ar dascălii veșnica pomenire...

Paler întrebase suspinat și tot el își răspunsese, cu adîncă amărăciune.

Hamalul îl privise cu recunoștință. Pricepuse de ce suspinase turnătorul și de ce se considera, alături de el, umilit de Safta. Fără îndoială, era vorba de mîndria lui de bun prieten și de chiriaș. Nevasta — filozofa Gore, revenit pe scaun — îl înșelase pe el, cu inima și cu trupul, înșelînd — în acelai timp — toate gîndurile frumoase ale slăbănogului și tot respectul ce i-l purtase, pînă atunci. Spusese, cu drept cuvînt, după ce golise paharul cu vin, că „ne terfeli cioropina tovalul la amîndoi”, pentru că — tovarăș sincer de zile bune și rele — luase pe umerii lui cocîrjați o parte egală din suferința pe care hamalul n-ar mi fi putut s-o ducă singur în cîrcă.

Minciuna asta, în logica de atunci a soțului încornorat, era unicul adevăr posibil.

Dacă ar fi venit cineva să-i șoptească, în momentul acela, că Safta s-a culcat și cu Paler, Gore ar fi fost în stare să-l ia la palme și să-l dea afară din cîrciumă în pumni și ar fi rîs cu lacrămi, ca de-o glumă cu haz, dacă flăcăul i-ar fi mărturisit tot ce avea pe conștiință. N-ar fi crezut, nu ar fi putut să creadă, nu mai era loc în el pentru o altă veste tristă. Gîndul ar fi refuzat s-o înregistreze iar sufletul, ascuns în cangrena primei dureri, n-ar mai fi simțit noua lovitură.

Devotamentul acesta împins pînă la sacrificiu, pe care-l dorise și visa crescut ca o ramură de merișor în bîlbîitul ce sta în fața lui, murdar de funingine și rugină, îl mîngîiase și înviorase.

Damian era, fără îndoială, un camarad bun, un om priceput și-i fusese de mare folos, îndeosebi prin bunăvoința cu care-l ascultase. Rămăsese, totuși, un strein. Tovarășul de la gară îi înțelesese durerea pentru că recunoscuse, în ea, propria lui durere de odinioară dar numai chiriașul luase în cîrcă o bună parte din povara ce-l strivise pînă atunci. El juca, în fantezia hamalului, rolul sfîntului ce-l ajutase pe Isus să ducă, pînă la capăt, crucea.

Gore avea impresia că, o dată cu Paler, suferă ală-turi de el masa la care mîncaseră împreună, fotogra- fiile din cadre, lampa cu petrol și paturile, preșurile și ușile amîndouă, cu perdele la fel: toată casa părăsită și poate o fărîmă — încă rămasă curată — din sufletul Saftei.

Acum nu mai era singur, în nefericirea lui...

Adevărul e că lovitura îl zăpăcise pe slăbănog. Nu se aștepta la o surpriză așa de uluitoare. Toate gîn- durile lui, în ultima săptămînă, își fîlfîiseră aripile în- tr-un ritm anume, spre un liman știut: spovedania și moartea. Nu ar fi tremurat dacă, în urma mărturisirii ce se pregătise să i-o facă, l-ar fi văzut pe Gore ridicînd barda, să-i crape capul. Liniștit, împăcat cu el, și-ar fi închinat limba în gură și ar fi așteptat lovitura liberatoare, convins că numai ea îl mai poate spăla de păcat.

Descoperind un nou ibovnic și o dată cu el o faptă neașteptată, în sarcina țigăncii, Paler simțise cum se răstoarnă în el toate rîndunelele judecății, în zbor invers.

Omul ce trădase încrederea fostului camarad și-i răsplătise binefacerile cu batjocură, se trezise — alături de el — trădat de Safta și uitase de propria lui josnicie, cu gîndul la răzbunare — o răzbunare a lui și poate tot așa de neîndurătoare ca și lovitura de bardă pe care se resemnase, în ajuns, s-o suporte. Avea să lămurească, mult mai tîrziu, problema de conștiință dintre el și prieten. Deocamdată sta, umăr la umăr cu hamalul, cu o ură și o durere la fel, în fața femeii ce-i necinstise pe amîndoi, în același spasm nerușinat, cu portarul de la gară. Recunoscînd, în lacrima celuilalt, noua lui suferință, nu-și mai putuse stăpîni clocotul lăuntric și suspinase, cu o sinceritate împinsă pînă la inconști- ență:

— Care va să zică, nenicule, ne terfeli cioropina to- valul la amîndoi...

Slăbănogul comandase altă sticlă și băuse cîteva pahare la rînd, să se îmbete, să uite, să nu-și mai dea seama de nimic, dar vinul așternuse vălul uitării numai peste rănile din sufletul lui Gore. Hamalul își culcase tîmpla în palmă și mai împăcat cu sine, mai zîmbitor după fiecare pahar sorbit pînă la fund, începuse să îngîne domol, furat, cu ochii umezi în gol: „cucuruz cu frunza-n sus, dusu-mi-s-a dorul, dus” — cîntecul cu care țiganca îl împăcase de atîtea ori cu domnul Stîrcu, după gîlceava de la tabinet, cînd „era cartea parșivă și se încăpățîna să-i facă mizerii”...

Turnătorului, dimpotrivă, vinul îi limpezise gîndu- rile și-l aplecase, fără voia lui, peste adîncul prăpăstios al sufletului.

Dacă, în urmă cu două zile, mîndria rănită a bărbatului deșteptase în Gore animalul dornic să rupă cu dinții beregata portarului de la gară, mîndria cu faldurile stropite a ibovnicului se oprise și se cățărase, plantă amară, de unica mare nedumerire pe care o simțise cum crește în el și-l depășește.

— Cum a putut, cum a avut ea curaj să mă înșele?

Zbuciumul lui, cu această primă întrebare rămasă în gol, începuse să se diferențieze de zbuciumul celuilalt...

Safta nu mai era ticăloasă pentru că se culcase cu Paler. Isprava lor avea, acum, o importanță de fapt în sine: un adevăr independent în timp, nu urît și nici frumos. Soțul, după opinia singulară a amantului, nu ar fi putut face altceva decît să constate faptul, să recunoască adevărul și să se supună, mut și fără gest, ca în fața oricărei realități impuse de un imperativ implacabil. Înaintea hamalului, cugeta slăbănogul, ea nu poate fi vinovată ori nevinovată, monstruoasă ori sfîntă, ci pur și simplu ibovnica lui: bărbatul ales, victoriosul, predestinatul.

Era cu totul alta, după opinia tot așa de singulară a turnătorului și față de el, situația femeii necredincioase. O considera mai mult decît vinovată, mai mult decît monstruoasă! Nedemnă, oricum, să mai vadă lumina soarelui! Dar, ca s-o condamne definitiv și, mai ales, ca să-i poată alege felul morții, el trebuia neapărat să răspundă unei întrebări chinuitoare:

— Bine-bine, înțeleg să-l înșele pe Gore cu mine, da’ să mă înșele și pe mine cu scîrba de portar? Cum vine asta, nenișorule?

Cuvintele, prinse unul de altul, se făcuseră cerc iar cercul se învîrtise, incandescent și din ce în ce mai repede, în jurul frunții.

Paler avea impresia că-i plesnește țeasta și — ca să se smulgă din vîrtejul ce-l încurcase și încîlcise mințile — a mușcat paharul și l-a sfărîmat sub pumn...

Hamalul era absent.

Nu-l mai interesa Stîrcu de la gară și cu atît mai puțin sîngele ce-l stropise pe figură, țîșnind din mîna tovarășului de alături.

Cînta „dusu-mi-s-a dorul, dus” în surdină și în adevăr fericit, pentru că uitase — cu desăvîrșire — tot ce se întîmplase...

CAPITOLUL XIII - Safta se sanctificase prin sacrificiu

Miercuri la amiază, țiganca îl așteptase zadarnic pe chiriaș cu masa pusă.

Fabricile din împrejurimi fluieraseră o dată și scurt, ca un avertisment, la „fără un sfert”, mîncarea se răcise în cratiță iar Safta amețise umblînd, plină de neastîmpăr, din casă la poartă și de acolo iar în casă.

Nu trecuse turnător pe care să nu-l întrebe dacă nu știa cumva ce-i cu Paler. Toți ridicaseră din umeri. Slăbănogul lucrase pînă la prînz. Asta era tot ce puteau spune.

— Ce-o fi cu el, unde s-o fi dus?

Se căina oftat, cu palma la gură și pleca în sală, să mai arunce o despicătură de lemn în soba de tablă, dar înăuntru nu avea astîmpăr și se întorcea din nou la poartă, să se uite în toate părțile și să-i întrebe pe alți trecători dacă nu-l văzuseră pe slăbănog, în atelier sau pe stradă, prin cîrciumi ori la un birt.

Paler, în adevăr, o amenințase că o să-și ia lumea-n cap. Precizase, însă, că va aștepta mai întîi leafa, să nu lase în urma lui nici un datornic cu buza umflată. Lefurile se dau, la toate fabricile, la sfîrșitul săptă- mînii. Pînă atunci, numărase ea pe degete, mai erau patru zile.

— Dînsu’ — se încuraja Safta — nu-i o haimana sau un golan, s-o ia razna cum se găsește. Mai înainte de plecare ar fi venit sigur acasă, să se spele, să se îmbrace cu hainele de sărbătoare și să-și ia rufele. Cel puțin pentru asta ar fi venit...

Nu se aștepta la mulțumiri și laude din partea slăbănogului, Era și el, ca Gore și ca oricare altul, un bărbat și nimic altceva, adică — după opinia ei de dată recentă — porc, profitor și nerecunoscător, la care adăugase o calitate în plus, personală: răușise s-o convingă, în ultimele trei zile, că-i un udă-ochi speriat de umbra lui și a plopilor de pe maidanul cu basculă.

— Dacă l-o fi găsit — se întrebase ea, cu un fulger nou în gînd — dacă s-au întîlnit undeva, din întîmplare și s-au înfundat într-o cîrciumă?

Țiganca simțise un fior rece pe șira spinării.

— Dacă sunt la băutură, să vezi că află Paler de Stîrcu și Gore de Paler și se-ntorc beți ca porcii! Sigur c-au să mă bată, bate-i-ar ăl de sus...

Suspinase, cu o singură lacrimă prelinsă pe obraz.

Safta era o victimă a trecutului ei de aventură și de generozitate amoroasă, dar și a stricăciunii omenești de pe vremea casei cu nebuni și de oricînd.

Fosta cîntăreață se decisese, în noaptea cînd îi poruncise prăvăliașului îndrăgostit să spargă diblele lăutarilor, să renunțe la viața zbuciumată de pînă atunci și să se dedice, cu toată inima și pînă la mormînt, unei căsnicii cinstite și durabile, nu fără nopți de iubire încă tînără, în tovărășia omului ales stăpîn și asin cu samarul nevoilor în spinare.

Gore nu era, firește, bărbatul ideal, frumos și bo- gat, dorit în serile cu lună plină. Din păcate, murise de mult și în ea bestia fără astîmpăr de odinioară, cu poftele nechezînd și alergînd în carne nestăpînite, flămînde.

Timpul visurilor trecuse.

— Acum s-ar zice că sunt o femeie coaptă...

Safta cunoscuse donjuanii din cele patru culori ale orașului. Le ascultase cuvintele și le cîntărise faptele. Toți, ibovnicii desăvîrșiți și secăturile — haimanale cu breton pe frunte și cîine mops dar fără sfanț în bu-zunar, lichele sentimentale și nestatornice, cu viața împărțită între harmonică, scandal și aventură vremelnică — o făcuseră să sufere.

— Suflete ca fluturii...

Nu găsise, printre amanții fără număr, un singur om serios, cu gînd de muncă și dornic să se culeagă de pe drumuri, să-și vindece rănile și dezgustul de el și de lume în adăpostul cu liniști și împăcări al unui cămin.

Gore era urît și voinic. Inimă de slugă, ar fi fost capabil — de dragul ei — să ucidă și să dea foc la mahala. Safta presimțise în el un suflet simplu, pe care nu-i era greu să-l modeleze cum i-o place. După isprava cu lăutarii, ea nu se mai îndoise de credința oarbă a îndrăgostitului și plecase din cîrciumă cu el de mînă — spre o viață nouă.

Ploua mărunt, în lumina felinarelor rare cu petrol, de pe strada cu nume uitat de mult — cum au fost uitați tîrgoveții...

— Băiatule — întrebase țiganca, pătrunsă de solemnitatea momentului — știi tu, mă, ce facem noi acum?

— Nu știu.

— Facem lucru mare, mă brabete — oftase ea, lipită de prăvăliașul urît și voinic — ne luăm amîndoi.

Flăcăul nu înțelesese.

— Nu zici nimic?

— Ce să zic?

Omul ales era prost și împiedicat.

— Păi nu ți-am spus că ne luăm? Adică: eu mă mărit cu tine și tu te-nsori cu mine. Acum ai înțeles?

Ajunseseră la poartă.

El o prinsese de mînă și-o strînsese cu putere, rîn- jind.

Așa se pricepuse să răspundă.

Safta l-a împins în casă.

— Bine, acu’ hai să facem nuntă.

Nu aprinseră lampa și nici nu avuseseră răbdare să se dezbrace.

Visul ținuse o săptămînă. Gore, care iubise pînă atunci animal și în plin, învățase cu ușurință să se comporte tuturor capriciilor și atitudinilor erotice impuse de fantezia deșucheată a femeii cu experiență. Ea descoperise, în bivolul neostenit și supus, aptitudini rare de ibovnic și convinsă că un om așa de prețios merită un destin mult mai frumos, i-a interzis să se mai în-toarcă la mătura și la fota verde de la cîrciumă.

Calvarul începuse, pentru Safta, din momentul cînd urcase cele cîteva trepte de la domiciliul portarului de la gară, să-i solicite concursul.

Stîrcu o cunoscuse la o grădină de vară, cu cinci ani în urmă. El era atunci sergent instructor, într-un regiment de artilerie. Țiganca se îndrăgostise de chipiul cu cozorocul de lac tras pe-o sprînceană, de mustăcioara cu sfîrcurile în rotogoale, de batista purtată în mîneca stîngă, de catarame și nasturi. O electrizase, mai ales, ritmul bizar al pașilor cu pintenii sunînd ca niște clopoței, acompaniat de zdrăngănitul săbiei lovite de pietrele caldarîmului.

Militarul se așezase în fața tarafului.

Safta cîntase numai pentru el. Se înțeleseseră din- tr-o singură ocheadă. Prim avans, sergentul instructor o invitase la masa lui, o tratase cu o mandarină și un pahar cu vin roșu, special, iar după închiderea localului plecaseră împreună.

Aventura ținuse, noapte după noapte, o lună. El se jurase, de cîteva ori, că are s-o ia de nevastă, iar iubita cu garoafă se gudurase de fericire. După o lună, însă, artileristul dispăruse tot așa de misterios cum apăruse.

Ea plînsese și-l căutase, își smulsese părul din cap de disperare și se grăbise, în cele din urmă, să-l uite.

Aflase, tocmai peste un an, că Stîrcu se retrăsese din armată, trist că se desparte de sabie și pinteni dar bucuros că găsise o slujbă mult mai bănoasă, mai liniștită și cu perspective mari în viitor. Deocamdată era numai portar la gară dar de prima clasă! Așadar, muncă puțină și pe scaun, ca boierii, uniformă de postav și pensia sigură. Om serios și deștept, nu se îndoia că va ajunge, în curînd, șeful unei magazii de mărfuri. Postul acesta însemna avere în cîțiva ani.

Safta, convinsă că un singur cuvînt al lui i-ar asigura lui Gore un serviciu bun, curat și ușor, se dusese la fostul amant să-i solicite protecția. Portarul, cum o văzuse intrînd pe ușe, o luase în brațe, încîntat că va retrăi o clipă de demult, o sărutase și fără cuvînt, fără să-i lase timp să-l supere cu un gest mic și leneș de împotrivire, o trintise în pat. Cînd și-a adus țiganca aminte că e măritată acum și prin urmare datoare să-i rămînă credincioasă bărbatului, era prea tîrziu. Stîrcu gîfîia, prăbușit peste ea.

Potolit și numai în cămașe de noapte, portarul de la gară se ridicase într-o rînă, între perne și răsucise tacticos o țigare, zîmbind.

— Ce vînt te aduce pe la mine, fă?

Abia acum se îndura s-o întrebe, stînd grecește și fumînd, cu ochii mici în rotogoalele mari de fum.

Safta uitase să-și tragă fustele în jos. Rămăsese întinsă în curmezișul patului, cu fața ascunsă în palme, rușinată, plină de mustrări.

— Ce făcuși, pișicherule? Matale nu știai și eu uitai — prea mă luași repede și uitai să-ți spui că nu se cade să mai facem ce făcurăm! Acu, dă-o-n ciorile, sunt măritată...

Omul a rîs cu poftă.

— Nu te mai bucura așa — oftase ea, ridicîndu-se în sfîrșit și acoperindu-se — lasă-mă dracului, că parcă mă tai felii și-mi dai sare, de mă ustură la ficați, cînd te-aud...

Filozofase, mai mult pentru sine și tristă nespus, cu falca proptită în palmă.

— Ehei, nu-i de loc ușor să fii femeie cinstită...

— Fugi, fă, nu te mai sclifosi așa, pentru un flecușteț de plăcere! Spune, mai bine, ce vrei.

Stîrcu o ascultase tolănit și binevoitor.

— Bine, fă Săftico — o asigurase el, în cele din urmă — să știi că am să fac ceva pentru Gore al tău. Vorbesc azi cu Șontîc. Numai să fie ascultător și harnic iar tu — mai ales tu — să fii deșteaptă și să-nțelegi rostul lumii. Mîine să mă caute la gară și tu să vii la mine peste o săptămînă, să-mi mulțumești și să ne mai aducem aminte, ca azi, de ce-a fost.

Safta plecase de la el tîrziu, tristă că-și înșelase bărbatul cu atîta ușurință. Se bucura în ea, oricum, cîn- tăreața electrizată odinioară de sabia și pintenii artile- ristului dar se strecurase, în veselia revederii și un strop de melancolie. Portarul, deși rămăsese rumen la figură și nu avea nici un fir alb pe la tîmple, nu-i reînviase în carne poftele nepotolite din luna de dragoste și de nesomn. Gîfîise, se mulțumise cu puțin și se retrăsese după ispravă între perne, ca un cocoș bolnav.

— Tare-mi pare rău că-l înșelai pe Gorică, săracu — își lămurise țiganca gîndurile, privindu-se în oglinda unei vitrine de pe calea Griviței — da’ parcă mai rău îmi pare că ăsta de la gară nu făcu altceva decît să mă întărite. La urma urmei, să mă fi ales cu ceva...

Acasă, prăvăliașul o aștepta cu veste bună.

Safta îi spusese, în cîteva cuvinte, că domnul Stîrcu i-a promis tot sprijinul. Nu-l sfătuise, însă, să-i accepte sau să-i refuze protecția. Știa bine că intrarea lui în serviciu va fi plătită cu dezgoliri în patul de burlac al portarului și voia să fie cu conștiința împăcată. Avea impresia că se scutură de orice vină, din moment ce-i lăsa libertatea să procedeze cum o crede de cuviință. Primind de bună voie să fie susținut de Stîrcu, însemna că primește — cu sau fără știință, asta n-o interesa deocamdată — și coarnele.

— Tu ce zici să fac?

Ea ridicase din umeri: „fă cum vrei” — și se gîn- dise, în același timp: „dacă zice da, asta-i ca și cum m-ar arunca el singur în brațele ăluilalt și n-o să-mi mai pară rău că-l înșel”...

— Am să mă duc — se hotărîse bărbatul — la ce să nu mă duc?

Speriată și veselă deopotrivă, Safta l-a luat în brațe, răsuflînd ușurată și l-a sărutat, cu imputare și recunoștință.

— Uf, tare mi-a fost teamă c-o să zici nu...

Gore a intrat la gară, iar țiganca, săptămînal, s-a dus acasă la portar, să-i spună cum o mai duce soțul cu slujba dar — mai ales — ca să-i fie recunoscătoare.

După ce a cununat-o cu hamalul, Stîrcu n-a mai așteptat-o în bîrlogul lui de holtei. Acum se considera rudă apropiată și era liber, prin urmare, să-i facă vizite săptămînale în casa cu nebuni. Nașul știa cînd e finul de serviciu, între ce ore sunt aglomerate sosirile și plecările de tren și se punea la adăpost de orice surpriză. Fără îndoială, ar fi fost mult mai în siguranță, continuînd aventura la el. Stîrcu, însă, în felul lui, era un mare pervers. Prefera să vină el la amantă, pentru că numai așa i se părea isprava mai interesantă iar țiganca mai frumoasă și mai pătimașe. Gîndul că albastrul ar putea totuși să-l surprindă cu nevasta lui, îi da fiori și-i accelera zvîcniturile sîngelui. Safta, mult mai darnică, tremura cu flăcările mai vii în trup, îmbrățișările erau mai puternice iar șoapta împrumuta întregului ceremonial o atmosferă de mister.

Gore, într-o seară, venise acasă bine dispus și perfect convins că șeful, domnul Pompilică, e un om cu suflet mare.

Șontîc, după-amiază, îl chemase pe subaltern, la el în binou, îl invitase să ia loc pe scaun, îi oferise o țigare bună și o cafea și-l întrebase, prietenos, cum o mai duce cu slujba și casa, dacă e mulțumit de viață, de tovarășii de muncă și de cîștig.

— Slavă cerului, coane — răspunsese hamalul, sincer și copleșit de deosebita cinste ce i se face — n-am ca să zic! Aici o duc bine și de matale — care ești bun ca o pîine caldă — n-am la ce să mă plîng. Așa că, să spui drept, mare pomană ți-ai făcut cu mine! Pe lîngă asta, la ce să mint, nevasta... iar: mare noroc avui, că harnică...

— Am auzit. Știi că mi-a lăudat-o Stîrcu? A zis că are o bomboană de fină: să-i trăiască, nu altceva...

Recunoscător, Gore nu uitase să îngîne un cuvînt frumos și despre naș.

— Lasă, coane, că nici dînsu...

Voia să spună că dacă Safta e gospodină și harnică, portarul nu rămăsese mai prejos, fiind — în egală măsură — prietenos și bun la inimă. Convins că numai așa și-ar mărturisi gîndul întreg și lămurit, omul a țuguiat buzele, cu respect adînc:

— Lasă, că nici dînsu... ca să nu zic într-un ceas rău: la așa fină, așa naș...

Pompilică zîmbise ascuns.

— Tocmai, că la asta cuget și eu de multe ori — oftase el, întristat la comandă — la voi și... așa, la cine-i însurat. Că mă uit la mine: singur! N-are cine-mi scutura prin casă, n-are cine-mi... Nu zic de rufe, că le dau și mi le spală, da’ e vorba că — la scuturat — pot s-aduc o femeie de pe stradă, în care n-am pic de încredere? Nu numai că nu-ți face treabă serioasă, da’ mai dă iama și prin lucrușoare...

Gore înclinase capul spre umărul stîng: „păi, așa e” și se gîndise: „săracu conu Pompilică, dacă n-ar fi șchiop s-ar însura”...

Între o sosire și două plecări de trenuri, alergînd cu geamantanele și calabalîcurile călătorilor de colo pînă colo, hamalul se gîndise numai la pustiul amar din viața șefului.

Măgulit de prietenia cu care-i vorbise, nu se mai îndoia că Șontîc e cel mai cumsecade om din toată gară, dacă nu din tot orașul. Spovedania lui simplă îl înduioșase. Ar fi fost bine să-și găsească și el o femeie harnică, iubitoare de casă, ca Safta. Oricum, prietenii lui sinceri și căsătoriți ar fi fost datori, din cînd în cînd...

Hamalul se oprise tresărit, ca și cum l-ar fi lovit cineva cu palma peste frunte. Gîndul fulgerase și rămăsese cu saltul în gol.

— Ce-ar fi, dacă...?

De ce să-i învinuiască pe ceilalți cunoscuți ai lui Pompilică? El îi era amic tot așa de bun: fumaseră o țigare, băuseră cafea și vorbiseră de necazuri și de bucurii, se spovediseră. Numai amicii sinceri se spovedesc. Era, prin urmare, ca un frate cu șeful și nu se gîndise totuși, el ca toți ceilalți, că ar fi obligat să-i dea o mînă de ajutor. Safta, în cîteva ore, i-ar face casa ca un cristal. În definitiv, n-ar fi mare osteneală pentru ea dacă — o dată pe lună sau la trei săptămîni, fie și la două — s-ar duce și i-ar scutura boarfele.

— Ne facem un interes și-o pomană...

Șontîc primise bucuros oferta ce i-o făcuse subalternul generos și-l anunțase că a doua zi, după-amiază, o să aștepte la domiciliu. Nu uitase, la despărțire, să-i întindă mîna și să i-o strîngă cu afecțiune.

Prietenia dintre hamal și șef se cimentase.

Seara, la masă, Gore îi povestise țigăncii cum îl invitase domnul Pompilică în birou și-l onorase ca pe un adevărat mosafir de zile mari. Șontîc fusese descris în culori simpatice și recomandat, cu insistentă, ca o persoană superioară. Ar fi fost păcat să i se refuze, omului singur pe lume, un ajutor cerut în termeni atît de amicali.

Safta ascultase îngîndurată. Avea o presimțire urîtă.

— Și ce zici tu, mă, să mă duc mîine la șontorog?

— De ce să nu te duci?

Nevasta oftase, resemnată.

— Bine! Voia ta este și-ncolo amin...

Făcuse, în felul ei, gestul spălării pe mîini.

Presimțirea nu o înșelase. Pompilică, în adevăr, o așteptase a doua zi dar cu perdelele lăsate. O întîm- pinase cu o figură severă și-o întrebase ce caută, așa de supărat, că femeia nici nu avusese timp să răspundă.

— Îl dau afară din gară — țipase el — am să-l dau afară pe Gorică al dumitale! Mie să nu-mi umble cu marafeturi, că nu mă-ncîntă cu migdale amare! Crede că, dacă și-a trimes muierea la mine o să-l iert? Am să-i arunc toate catrafusele în cap, să-l învăț minte...

Safta nu se intimidase. În lunga și glorioasa ei carieră amoroasă trecuse deseori prin momente mult mai critice și nu se speriase. Învățase, din experiență, să întrevadă ce plan se ascunde dincolo de cuvinte... De altfel, procedeul prin care încercase șeful acum s-o înfricoșeze era clasic. Țiganca știa că amenințările lui nu se vor traduce în faptă decît în cazul cînd i-ar refuza fructul dorit. Se mîngîia cu gîndul că Gore o rugase să vină la șchiop. Conștiința îi era curată. Bărbatul o aruncase, pentru a doua oară, în brațele unui ibovnic. Ar fi fost inutilă orice împotrivire. Lațul, bine aruncat, o prinsese Nu-i mai rămăsese altceva decît să se supună fatalității.

Enervat că femeia întîrzia să i se ofere — cum se aștepta — ca să-l înduplece să-i ierte soțul de vina lui imaginară, Pompilică începuse să se plimbe prin încăpere, bocănind cu piciorul de lemn pe scînduri. Safta se uita la el, zîmbind și se bucura.

— Uite-mi-l, cum îl fierb în nisip! Acum nu mai face pe nebunu. S-a prostit. Nu mai știe ce să zică și i-a pierit curajul. Șase ceasuri să stau aici, cu el, n-ar îndrăzni să mă atingă. Mototolul dracului...

Șontîc, în adevăr, se fîstîcise.

Stîrcu, care i-o recomandase pe fină și-l învățase cum să procedeze, mai întîi cu Gore și pe urmă cu nevasta lui, nu-l obligase să memoreze decît cele cîteva fraze țipate în momentul cînd intrase țiganca în casă, convins că simpla lui amenințare cu concedierea ha- malului o s-o sperie și o s-o facă să se culce — goală și fără multe mofturi — în patul schilodului.

Nașul se plictisise de țigancă și i-o oferise, bucuros, bunului prieten de la biroul servituții în uniformă.

Pompilică, însă, nu era un cuceritor. Portarul o avusese ușor pe Safta, pentru motivul binccuvîntat că rămăsese — în fantezia și în inima ei — omul aventurii de o lună, fostul ibovnic cu pinteni, cu sabie, cu batistă în mîneca stîngă și cozoroc de lac. Șeful era numai omul mutilat de tren. Țiganca îl pironise cu o privire disprețuitoare. Șontîc se făcuse mic pe scaun. Singur piciorul în curele stăruia țeapăn, întins ca o barieră între amîndoi. Femeia învinsă, îl domina pe învingător: i-ar fi fost ușor să-l umilească cu un gest, să-l rănească numai cu un cuvînt, să se apropie de el și să-l lovească. Șontorogul nu ar fi reacționat momentan, dar a doua zi bestia nu ar fi uitat să se răzbune pe subaltern. Victorioasă și înfrîntă — în același timp — prin propria

ei izbîndă, Safta înclinase capul, în cele din urmă, ca să termine jocul dezgustător cu o clipă mai devreme...

— Coane Pompilică — avusese ea tăria să surîdă, eu zic să-l lăsăm pe Gorică în pace și să avem grije de noi și de poftele noastre. E mai frumos să ne spunem, cinstit, ce gînd al dracului ne paște. La urma urmei, vorba cîntecului: sunt femeie, ești bărbat — nu tocmai întreg, da’ bărbat... Văd că dumneata, așteptîndu-mă, nu ai uitat să lași perdelele. Ce zici, să încui eu ușa?

Înviorat, Șontîc făcuse un gest afirmativ, se ridicase de pe scaun și începuse, tremurînd, grăbit, să se dezbrace. Safta încremenise în prag, amuțită, cu ochii holbați la el. Gol acum, șeful hamalilor era respingător. Bontul piciorului retezat mai sus de genunchi se bălăngănise, în timp ce insul făcea eforturi mari, prins cu mîinile de masă și de spătarul scaunelor, să se apro-pie — țopăit — de femeia ce se îndura, în sfîrșit, să fie a lui.

Țiganca s-a rezemat de zid, moale, amețită, cu privirile împăienjenite — și n-a mai știut ce se petrece cu ea.

La despărțire, gentil, Pompilică îi oferise două caramele și-o rugase să-i transmită, bunului amic Gore, salutările și mulțumirile șefului pentru bunăvoința și hărnicia cu care stimata lui cucoană îi scuturase și gătise casa.

Safta plecase cu sufletul întors pe dos. O cutremura gîndul că iar își înșelase bărbatul sau o dezgustase numai neputința de muțunache într-un picior, a schilodului? Nici ea singură nu știa. Se mulțumise doar să constate că se cîștigă greu o pîine, mai ales cînd vrei să fii nevastă cinstită.

Bănuia de la cine-i venise necazul cu Șontîc și-l așteptase pe Stîrcu, în prima și a doua săptămînă, dornică să se răzbune, dar portarul de la gară nu apăruse. Mai erau și alte femei în mahala, poate nu așa de meștere în dragoste ca ea dar mai tinere și mult mai frumoase.

— N-o să-mi petrec eu toată viața cu baldîra de țigancă...

Fosta cîntăreață se îngrășase, în adevăr și începuse să-și îndese și să-și ridice sînii în brasieră.

Stîrcu însă, invitat de fin, continua să vină la petrecerile săptămînale din casa cu nebuni.

Nu voia ca, prin absența lui, să-i dea hamalului ceva de bănuit. Ar fi fost, pe de altă parte, ridicol să refuze o masă îndestulată, cu pui rumeniți în frigare și tăvăliți prin usturoi, cu vin bun și plăcintă cu mere. Safta era o gospodină neîntrecută iar Gore, după fiecare ospăț, pierdea la tabinet cîțiva franci.

O primă decepție în dragoste, însă, cu o cîrciumă- rească de pe strada Cameliei, îl readusese pe portar, pocăit, lîngă ibovnica din tinerețe. Fina uitase de răzbunare. Fericită că-l strînge din nou la sîn, plînsese și-l implorase să n-o mai facă să sufere atît iar el îi promisese, solemn, că n-o mai părăsește niciodată. Oricît ar fi fost de grasă și în ciuda perilor albi de la tîmple, ea mai răușea să deștepte poftele în el și (asta îl interesa în primul rînd) i se da fără mofturi. Nu-i pretinsese, ca Olga de pe strada Cameliei, să-i facă dar casele din dosul cimitirului evreiesc de pe strada Filantropiei și nici nu-l obligase, ca fîșnețele frumoase și tinere din mahala, să le cumpere — după fiecare îmbrățișare — un șorț sau ciorapi, dacă nu o pereche de papuci.

Safta se lăsa stoarsă de dragoste ca o vacă elvețiană, cu ugerul prea plin.

Conștiința femeii ce se visase cinstită cîndva, amuțise. Țiganca luneca pe pantă, împinsă de fatalitate și mai ales de Gore, cu o resemnare apostolică. Se mîngîia cu ideea că numai așa poate să-i asigure soțului o slujbă curată, ușoară și bănoasă și se considera o victimă a stricăciunii omenești.

Gînd l-a văzut pe bărbat intrînd cu Paler în casă, a avut o nouă presimțire.

— Să vezi că și ăsta o să mă dezbrace și-o să mă culce sub el...

Întîmplător, slăbănogul era un tînăr sfios. Departe de intenția pe care i-o bănuise gazda, el se mulțumise să-i răspundă timid și monosilabic la întrebări, să-i facă surcele și să-i spele vasele, cuminte ca o fetiță. Safta îl

lăuda pretutindeni și începuse să-i dea, la prînz și seara, mîncare cu carne multă și zgîrci. Aflase că-i place să ronțăie în măselele sănătoase. Totuși, diavolul ascuns în ea, încercase, de cîteva ori, să pună la grea încercare inima chiriașului. Femeia se apleca mult peste masă, în fața lui, cu cămașa trasă dinadins pe sîni ori se trîntea în pat, dezvelită și se făcea că doarme.

Flăcăul se uita în jos, clipind repede, să nu vadă pieptul gol ori se, apropia în vîrfuri, s-o învelească ușor cu plapuma sau cu broboada și pleca afară, tot în vîrfuri, să nu-i strice somnul.

Singură în casă și înciudată, Safta nu-și putea ascunde disprețul:

— Mare nătăntol, sări-i-ar...

Stăpînă imediat pe gînduri, se mustra că nu se as- tîmpără. Se redeștepta în ea nevasta ce se mai visa, încă, serioasă și cinstită...

Gore, într-o noapte, a stat de vorbă cu țiganca lui.

— Ce facem, fă, cu Paler ăsta? Iacă, se împlini o săptămînă de cînd l-am adus la noi. Nu că-mi pare rău că i-am dat un așternut și un codru de pîine, da e om în toată firea și trebuie să se apuce de muncă. Pentru el, nu pentru mine...

— Asta-i drept — îngînase ea, cu palmele sub cap și ochii în tavan — vezi bine: să s-apuce de muncă, da’ să nu mai mă pui pe mine să mă rog de careva să-i dea un servici. că nu se mai prinde. Nu mai mă duc, să știu c-a înviat mama acolo...

— Mde, cum vrei. Da’ e vorba că el, săracu Paler, nu-i un om căruia să nu-i faci un bine. Mai ales că Stîrcu, cu care am vorbit azi, mi-a spus că dacă te-ai osteni tu pînă la unu Lică Păun, maistor colea la turnătorie...

— Nu mă duc, mă, nu mă duc!

Gore nu dezarmase.

— Nașu e preten bun cu Lică ăsta și dacă tu... cu o scrisoare de la el... Stîrcu zice că tu, ca femeie, vorbești altfel, te porți altfel...

Pericolul în definitiv, era exclus acum. Safta nu ar fi avut nici un motiv să nu încerce să-l ajute pe

slăbănog, mai ales eă — prin ajutorul acesta — scăpau și ei de o pacoste. Bun stăpîn pe leafa lui, flăcăul urma să se mute de la ei sau să le plătească o sumă oarecare, dacă ar fi rămas, pentru pat și pentru masă.

— La urma urmei, nu-i mare lucru să iau o scrisoare de la Stîrcu și s-o duc la Lică Păun, care-o fi el acolo. Se poarta frumos cu mine, bine: îl rog să nu-l uite pe Paler și-i zic, la plecare, mersi. Face pe porcu, îi dau una peste mînă și plec — îl las în mama iadului: și pe Lică și pe domnul Palerică...

Calculul a fost, în adevăr, foarte logic.

Oricum, ea condiționase concursul ce i se ceruse.

— Cum e Lică Păun ăsta? Tînăr, scofîlcit, burlac sau?...

Gore nu știa dar era sigur că portarul de la gară nu poate să fie prieten cu lichelele și haimanalele. De altfel, aveau o mare garanție de seriozitate: viitorul protector era șef la o fabrică, prin urmare om deștept, cu meșteșug subțire și bătrîn, neapărat bătrîn...

— Ehe, pînă s-ajungi maistor trece multă apă pe gîrlă...

— Iacă vorbă de prost și la tine — se supărase nevasta. Poftim, Bela e tare și mare la „Lessel” și nu-i babalîc. Aici e vorba că... dă-l încolo, cum o fi, nu-mi pasă! Eu altceva aș vrea să știu! Mă Gorică — suspi- nase ea, cutremurată de un fior — numai șchiop să nu fie, omule, că iar mi se apleacă și nu mai mănînc o săptămînă...

Hamalul îi adusese, a doua zi, scrisoarea promisă. Stîrcu o asigurase pe fină că amicul de la turnătorie e sănătos tun și întreg: nu șontorog și nici ciung.

Safta se dusese Ia Lică într-o după-amiază de sărbătoare. Plecind de acasă, deși se hotărîse ca — la primul gest nerușinat — să-l pună la locul lui pe îndrăzneț cu o sudalmă și să iasă trîntind ușa, țiganca nu uitase să schimbe pantalonașii.

— Nu se știe ce se-ntîmplă!

Meșterul sta într-o clădire nouă, pe o stradă cu nume de domniță — un fel de ulicioară mai mult, plină de soare și praf, ce pleca din calea Plevnei, prin spatele unei fabrici de scrobeală. Șeful turnător, burlac și el, era un om înalt și încă tînăr, cu o figură ce impunea, din primul moment, respect. Avea în gest, în felul cum clătina capul cu bunăvoință, cînd asculta ce i se spune, o distincție pe care fosta cîntăreață n-o mai întîlnise. Ea se fîstîcise, pentru întîia oară în fața unui bărbat.

— Coane maistore — îngînase, după ce fusese invitată pe scaun și întrebată, blînd, de ce-a venit — am e epistolă de la domnul Stîrcu, nașul nostru și...

Lică luase scrisoarea dar n-o citise. O pusese pe masă, sub o carte cu copertele roșii, pe care o răsfoise pînă atunci.

— Să lăsăm epistola, că dumneata ai să știi mai bine ca Stîrcu ce te aduce la mine.

Safta povestise, în cîteva cuvinte, cum apăruse Gore în prag, într-o noapte, cu Paler de mînă. Vorbise fru-mos de slăbănog, ca de un băiat cuminte și rușinos ca o codană, pe care o dezbraci și o lași goală în fața ta, pînă-i purici cămașa. Nu uitase să-i remarce înde- mînarea la despicatul surcelelor și la aprinsul focului, la curățatul cartofilor și la spălatul vaselor.

— Ar fi o mare pomană, coane, dacă — așa, la turnătorie... orice și oricum, că-i tare muncitor...

Lică Păun o ascultase zîmbind și-i promisese, la despărțire c-o să încerce să facă ceva pentru Paler. Oricum, a doua zi cînd vor fluiera fabricile, flăcăul să se prezinte la birou.

Safta se întoarse acasă mulțumită de ispravă dar tristă că-și pusese zadarnic pantalonași curați, cu dantelă. Acum și-ar fi înșelat bărbatul fără șovăială și fără mustrare de conștiință, cu sentimentul precis că — oferindu-se unui om frumos și distins cum era meșterul — ar îndeplini un ceremonial ce n-ar avea nimic jicnitor pentru ea și cu atît mai puțin pentru un tont căruia și portarul de la gară și domnul Șontîc îi puseseră coarne, cu atîta senină nerușinare.

Paler fusese angajat chiar de a doua zi, la turnătorie și adusese, în prima sîmbătă, un pumn de gologani de aramă și două băncuțe. Era leafa lui pe o săptămînă: zece lei și cincisprezece bani. Șeful îi promisese c-o să-l avanseze. Numărînd încă o dată banii, slăbănogul îi vărsase, din palmă, în poala țigăncii și-o rugase să facă cu ei ce-o vrea, ca o mamă sau o soră bună. Gore îi dăruise fostului camarad o pușculiță de pămînt să strîngă în ea leafă după leafă, pînă o avea cu ce să-și cumpere rufe, haine și încălțăminte.

— Acum, măi băiatule — îl bătuse hamalul pe umăr, protector — n-avem nevoie de ajutorul tău. Cîștig destul... Agonisește să ai cu ce-ți face nevoile și pe urmă vedem noi cum ne descurcăm. Prin noi ți-ai găsit un rost în lume, parcă văd că tot noi o să te cununăm...

Dar, pînă la însurătoarea lui, mai era destul timp.

Safta era curioasă, deocamdată, să afle ce mai face domnul Lică Păun, cînd și cum vine la fabrică, dacă-l salută ori nu lucrătorii și hamalii din atelier, dacă și cum le răspunde, cum și ce le spune subalternilor, ce zice cînd se supără și cum îi ceartă, cu ce cuvinte, pe cei vinovați? Meșterul o obsedase toată săptămînă. Îl visase, în fiecare noapte, cînd sergent instructor la atelier, cu sabie și pinteni, cînd slugă în simigeria lui Tino, muncind gol și superb, alături de cei doi ilfo- veni. Fiecare vis se termina cu o înlănțuire pătimașă iar țiganca, în fiecare dimineață, se trezise — alături de Gore — cu gura amară și dureri de cap.

Obsesia crescuse și o stăpînise deplin, în clipa cînd îl văzuse pentru întîia oară, pe chiriaș, dormind dezvelit.

Safta nu ar fi putut să-și explice prin ce salt al gîndului fusese posibilă apropierea pe care o făcuse — privind pîntecul ademenitor al slăbănogului — între Lică Păun și Paler. Avusese, însă, impresia clară că în momentul acela, în sală, dormea meșterul. Numai un bărbat ideal ca el putea să aibă o podoabă așa de ispititoare.

Robită, tremurînd în întuneric și nepăsătoare în fața pericolului ce o pîndise pas cu pas, țiganca se apropiase de pat, să-și trăiască visul din ultima săptămînă.

Dar visele se împletiseră.

Safta se dăruise flăcăului, cu gîndul la Lică Păun, în timp ce Paler o îmbrățișa — bărbat și în luncă — pe Truda, fata văcarului...

CAPITOLUL XIV - Mascaradă sub clar de lună

Se înserase.

Strada era plină de copii gălăgioși, de roșcovi sălbatici și de vrăbii.

Primăvara urca sevă în copaci, piruia în gușa pasărilor și se juca, țipind și tăvălindu-se prin praf, laolaltă cu toate haimanalele.

Abia întorși de la fabrică, mahalagiii se spălaseră și se adunau pe la porți, alături de neveste, curați în bluze murdare, cu mînecile sumese și gulerul răs- frînt.

Oamenii, săraci și proști, nu știau întîmplări cu Isus. Gîndul că trăiau în Săptămîna Patimilor nu-i înfiora. Erau plini de necazuri numai ale lor și se zbuciumau de cînd se pomeniseră pe lume, în neînsorita și ne- sfîrșita săptămînă a pătimirii din viața la fel și aspră, de trudă și lipsuri. Aflaseră, nu știau cum și cînd — parcă trecuse un liliac cu zvonul prins de aripă, ca un clopoțel — că sărbătorile toate au fost scornite de popi și numai în folosul lor. Isus exista cu adevărat, pentru ei, în neastîmpărul de pretutindeni al împrimăverării, în misterul ce despica mugurii și în taina limpezimilor celeste sau în joaca sprintenă a pisoilor, scoși în lumină o dată cu frunza și cu firul ierbii.

Bătrînii, în cămăși de noapte și papuci, făcînd semne numai de ei înțelese, cu vîrful bastoanelor, în țărînă și încă nedumeriți de ce nu se împiedică luna, răsă- rind, de marginile stîncoase de la capătul pămîntului, erau bucuroși să spună minuni cu Dumnezeu și cu muritorii.

— A venit o dată Milostivul la noi în oraș...

Povestea era nesfîrșită iar amintirile bunicilor ca oglinzile aburite.

— A venit o dată Milostivul la noi în oraș și s-a oprit taman la Șipotul Fîntînelor. Știți voi unde era Șipotul Fîntînelor? Cam pe dealul de la balta Cișmi- giului. Asta, pe vremea cînd nu erau, ca azi adică, felinare în București. Oamenii, care le da mîna să plece noaptea prin oraș, umblau cu masalale. Că au fost mai întîi masalele și după ele, felinare cu lumînări...

Primăvara ce începuse risipise în mahala, o dată cu ploile și ghioceii, broșurile cu coperte roșii.

Calfele și ucenicii învățaseră, din ele și din co-lecțiile „Mișcării Sociale”, diriguită de Panait Mo- șoiu și P. Zosîn, cuvinte ca flăcările: proletariat, tovarăși, patroni exploatatori, minciuna popilor, robia bisericii, nici muncă fără pîine și nici pîine fără muncă, revoluția proletară, Internaționala...

Cîntaseră și se pomeneau cîntînd de cîte ori deschideau brațele, larg, să respire adînc, pentru setea sufletului, aerul ca o apă limpede de izvor:

„Veniți, voi oropsiți ai vieții...”

Feciorii de căruțași, de hamali în triaj și de spălătorese, cari se săturaseră pînă atunci cu „bulcă” și se bucurau deseori că au „șparlit” un pepene din grădinile sîrbilor, renunțaseră acum la rișcă și la stos, se pieptănau cu freză, nu mai umblau desculți și nu rareori „discutau”, adunați în cerc pe trotuar — îl discutau pe Isus, în timp ce Dumnezeu din poveștile bunicilor bea apă de la Șipotul Fîntînelor și umbla pierde-vară pe ulițele bucureștene...

Mîntuitorul a fost fiul unui lucrător cu mîna încleștată pe teslă, un om dar mai ales copil de proletar. Nu mai era nici o diferență între Gogu Gioală, progenitura dulgherului Arvinte Troacă din Cărămidari și Isus, care se dovedise frate bun cu o haimana ca Rel, feciorul grăjdarului de la fabrica de bere, din moment ce nu învățase nici un meșteșug, numai ca să fie liber s-o ia hai-hui prin lume, ca orice desculț din mahalaua cu nume rușinos. Christos pătimise pentru că luptase împotriva bogaților iar popii îl crucificaseră din porunca guvernului odios și asasin de atunci, ca să-l facă — în urmă — sfînt și să-i speculeze sacrificiul.

Fiul Omului avusese frați și surori, ca Aron Blaga (roșcovanul cu obiceiuri urîte mărturisite) și o iubise pe Maria Magdalena cu pasiunea lui Bimbirică. Poet, lucrătorul de la curelarul șvab se îndrăgostise de Domnica numai pentru că era cocotă și se bucura că-și găsise, în sfîrșit, un rost pe pămînt: trăia s-o vadă zilnic pe fata de bordel și muncea pe brînci, cîntînd, ca să aibă sîmbătă seara cu ce să-i cumpere cîteva flori, bomboane și batiste colorate, cu dantelă pe margini.

Tinărul înțelesese să se crucifice, pentru sentimentele lui de adorare, ca Isus. Amorul îi risipise toți banii. Toamna din urmă îl prinsese desculț, cu o singură cămașe și fără pantaloni. Umbla pe stradă înfășurat în șorțul de piele din atelier. Romantic, ar fi fost în stare să împingă nebunia și mai departe dacă iubita, primindu-i florile, nu i-ar fi spus odată, fără înconjur:

— Vai, domnu Bimbirică, mata îmi aduci mușcate și bomboane da’ umbli în izmene și — pardon — cu picerele goale prin frig. Să nu mai vii să-mi dai nimic, pînă nu te-oi încălța...

El nu se așteptase la o ofensă așa de mare. Se clătinase, cu damrile strînse la sîn, palid dar Domnica îl mîngîiase și-l asigurase că tot ce-i spusese nu era altceva decît un sfat și încă un sfat pornit din cea mai adîncă și mai curată dragoste. Ca să-l convingă, în cele din urmă, că-l iubește în adevăr, ea scosese pieptenele din coc și-i alesese cărare, vărsase un pic de apă de colonie în palmă și-i netezise părul iar la despărțire îi promisese că în ziua cînd o veni la ea, acasă ori la bordel, îmbrăcat curat și încălțat, o să-i dea voie s-o iubească fără taxă.

Nefericit, Bimbirică încercase să se sinucidă.

Domnica nu-l înțelesese. Nici el singur, poate, nu ar fi știut să spună lămurit de ce și cum o are dragă pe sora mijlocie. Sentimentele, toate, erau numai ale lui și pentru el. Simțise nevoia să sacrifice orice bun material și să se dăruiască, sufletește, cu orice floare și în dantela ieftină a fiecărei batiste. Nu se gîndise să ceară o recompensă și cu atît mai puțin o scutire de taxă, la tractir. Pe femeie n-o rîvnise. O visase, numai pentru el, altar — la care să vină cu daruri toate noroadele gîndurilor. Fata, din păcate, îi strivise visul cu un surîs.

Acum nu-l mai lega nimic de pămînt.

Din fericire, biciușca de care intenționase să-și atîrne, în eternitate, trupul în zdrențe și desculț, a fost putredă și trista figură a iubirii se pomenise, a doua zi, lungit pe țolul din bucătăria patronului, cu un cucui în frunte și gura încă sîngerată.

Bimbirică rămăsese, de atunci, în cercul larg al tinerilor cu broșuri socialiste și aprinse discuțiuni, un simbol al dragostei. El se sanctificase prin suferință, ca și țiganca din casa cu nebuni. În toate convorbirile despre amor, cuvîntul lui fusese hotărîtor. Era cu atît mai mult ascultat în chinuita seară a patimilor, pentru Isus și Safta, pentru Paler și Gore.

Tinerii, în timp ce bătrînii îl plimbau pe Dumnezeu printre bucureșteni și-l obligau să mănînce cu cerșetorii, lămureau o probiemă serioasă, cu toată neseriozitatea pasiunii lor iscoditoare: Christos o iubise în adevăr pe Maria Magdalena? O dată răspunsul dat, se impusese de la sine o altă întrebare cum o iubise Mîntuitorul pe prostituata blondă? Toate privirile, în acest moment, se întoarseră — ca la o comandă — spre Bimbirică. Desculț, supt de muncă și trai prost, curelarul lăsase ochii în pămînt, copleșit de gloria cu care-l încununau tovarășii de mizerie și de Internațională.

Isus se ridica în el înalt și pur, ca un lujer de crin.

Răsărise luna, plină, strălucitoare, de dincolo de bariera Griviței. O haimana — cum se trîntise în iarba de pe maidanul cu basculă și se uita în sus — era sigură că dacă ar zvîrli o piatră cu praștia și ar lovi cerul albastru, l-ar auzi sunînd ca un clopot mic. Discul lunar risipise, peste locuri virane și acoperișuri, peste suflete și dureri, o lumină de vis unanim.

În această atmosferă de liniște și de limpezire a gîndurilor, zvonul a speriat ca o goarnă de pompier în plinul nopții. La început a fost un gest de nedumerire generală. În cîteva momente, însă, tot cartierul începuse să se agite. Se întreba felurit și nu se da nici un răspuns precis. Prin curți și în fața porților era un neastîmpăr curios, prea tîrziu înțeles: cînd s-a auzit, lămurit, cîntecul de mort al lăutarilor.

Haimanalele, plecaseră în fugă, prin mijlocul străzii, spre podul gării. În urma lor veneau cumetrele și vecinii, tropăind bocancii și lipăind papucii.

Bimbirică, mai repede la picior, le luase înainte tovarășilor, aflase de ce și pentru cine cîntau țiganii de mort și se întorsese în mijlocul mahalagiilor cu o veste ce-i înmărmurise, în primele clipe.

Paler băuse cu Gore, în cîrciuma din bariera Grivi- ței, pînă seara.

Hamalul, după ce-i spusese slăbănogului necazul tot, în cîteva cuvinte, se mulțumise să bea, să plîngă, să asculte muzicanții, să urle laolaltă cu ei și, în cele din urmă, să adoarmă, căzut la picioarele lor. Turnătorul, dimpotrivă, convins că numai așa va răuși să afle cum se întîmplase isprava de neînțeles a țigăncii, mușcase paharele și spărsese sticlele de pereți, se tăvălise pe jos și gemuse, lovindu-se cu pumnii în cap. Se oprise lîngă lăutari, de cîteva ori, să-i întrebe:

— Bine-bine, înțeleg să-l înșele pe Gore cu mine, da’ să mă-nșele și pe mine cu portarul de la gară? Cum vine asta, nenișorule?

Țiganii, doi vioriști bătrîni, un țambalagiu adolescent și un muscalagiu voinic, cu albeață la un ochi, ridicau din umeri, plini de respect și de frică în fața omului înnebunit și de vin.

În timpul chefurilor, bețivanilor li se întîmplă, deseori, să trăiască clipe și uneori ore întregi de totală uitare de sine, ca o scufundare în neființă. Nu mai licăre nici un gînd sub frunte. Se rupe orice contact între oficiul de control al conștiinței și făptura împleticită printre scaune, pe care o animă acum, ca pe un manechin, sufletul diabolic — ca o flacăre verde — al alcoolului. În aceste răstimpuri de moarte a sufletului se petrec, de cele mai multe ori, scandalurile și întotdeauna vărsările de sînge și crimele.

A doua zi, deșteptat în cătușa din beciul prefecturii, ucigașul nu-și mai aduce aminte de nimic. Pus în fața cadavrului, nu arareori al unuia din cei mai buni prieteni, el se uită lung, cu spaimă și nedumerire. I se pare totul un vis rău, sau o glumă sinistră. Strigă, disperat, că n-a omorît el și cade, plîngînd, lîngă trupul neînsuflețit al tovarășului de băutură.

Nici Paler nu și-a mai adus aminte, a doua zi, în arestul comisariatului, cînd a plecat din cîrciumă și cum ajunsese, cu Gore și lăutarii în trăsuri, pe podul gării. Ascultînd, se uita la Tănăsică lung, cu o pri- vire umedă și pierdută de condamnat la moarte. Sluga de la birtul economic — pe care turnătorul o întrebase repetat, mirat, ce caută alături de el, în arest — văzuse tot, din momentul cînd convoiul funebru și hilar intrase în mahala.

Paler se cocoțase, în prima trăsură, pe capră. Birjarul ducea calul de căpăstru și se uita în urmă, din cînd în cînd, să vadă dacă nu i-a căzut cumva mușteriul, legat cu biciușca — pentru orice eventualitate — de scăunel.

Slăbănogul striga, tresărind din timp în timp și agi- tînd brațele:

— Safta... Stîrcu... Safta... s-a dus... colivă... cruce... balang!

Ultimul cuvînt, era însoțit de un gest de totală renunțare și flăcăul se lăsa moale pe capră, cu bărbia în piept și clătinîndu-se într-o parte și alta, dezarticulat. Peste cîteva clipe urma o nouă tresărire și strigare la fel, cu știuta gimnastică dementă a brațelor prin aer:

— Safta... Stîrcu... Safta... s-a dus... colivă... cruce... balang!

Gore dormea în trăsura următoare, ghemuit, ca o grămadă de boarfe. Numai capul îi atîrna în jos și se bălăbănea, cu fiecare zdruncinătură. Lăutarii mergeau pe jos — vioristul prim și muscalagiul în stînga, secundul și țambalagiul în dreapta.

În trăsura a treia era pălăria lui Paler, așezată cu grije, între cîteva legături de ceapă verde, iar în ultima numai bocancii hamalului, cu obielele deasupra.

— Păi... cum — întrebase slăbănogul bîlbîit, abia acum îngrozit în adevăr de fapta din ajun — ce căutau... cepele cu bocancii și obielele cu pălăria...?

Tănăsică n-ar fi putut să-l lămurească. Un singur lucru era sigur: că mahalagii primiseră convoiul cu urale și-l petrecuseră, pînă la pompa de apă, țopăind ca

sălbaticii în jurul focurilor. Haimanalele chiuiau, zvîrlind șepcile în sus și strigînd măscări la adresa țigăncii, în timp ce lăutarii — loviți de femei cu papucii în cap, pentru că se încăpățînaseră, la început, să nu le asculte îndemnul — schimbaseră marșul lamentabil într-o sîrbă îndrăcită.

Șoseaua Basarab avea acum aspectul unei alei de ospiciu, pe care se adunaseră, în procesiune de sfîrșit de lume și în lumina bizară a discului lunar, toți nebunii orașului cu biserici, cu bordeie și maidane.

Cînd a venit Fana să ne spună ce se petrece afară, bătrînii jucau cărți, cuminți, tacticoși și numărînd punctele băbește.

— Of, că blestemată săptămînă a mai fost asta.

Tata rămăsese, cu ochii în gol, mut.

Sărisem de pe scaun, cu o neliniște nouă în mine, dar în prag am șovăit. Nu era nimeni în curte. Luminile, la vecini, se stinseseră una cîte una. Știam sigur că ușile sunt încuiate. Presimțiseră, toți, că se va întîmplă ceva cu totul neobișnuit.

Mama mă strigase, mă implorase să nu mă duc la poartă, dar era prea tîrziu. Făcusem primii pași. O auzeam pe Mădălina, bocănind cu piciorul ei de lemn prin odaie, agitată. Lenora începuse să plîngă. Mă înfuriasem că nu-mi pot stăpîni clănțănitul dinților. Nu știusem nici-odată ce-i frica, dar zbura demența, cu aripi reci, în jurul meu.

În fața gangului și pe maidanul cu basculă se revărsase vermina mahalalei. Femeile țipau măscări și batjocuri, bărbații înjurau și fluierau, haimanalele se alergau de colo pînă colo, purtînd în mîini facle aprinse, confecționate rapid din paie, hîrtie și cîrpă. O fugă de flăcări și nori de fum înecăcios, plutind peste marea de capete ca o amenințare.

Mă mirase și mă supăra lașitatea chiriașilor din casa Salomiei. În definitiv, afară se desfășura, în toată cruda ei goliciune, o mascaradă ca oricare alta. Ca o țigăncușe beată, veselă că-i liberă să-și dezgolească și să-și bată bucile în fața mea, viața se strîmba în gesturile lui Pa-ler și își striga — prin sute de guri, sub cerul tuturor nerușinărilor și splendorilor — prostia și ura și păcatele fără vină. De ce se ascunseseră vecinii, de cine voiau să scape? Viața asta era a lor, se frămînta și urla în ei, deșucheată și demnă de iertare. În nebunia de la poartă și de pe maidan țipau toate necazurile Mădălinei picior-de-lemn, deplina animalitate din existența erotică a țigăncii și se revărsa tot veninul din inima oloagei, laolaltă cu tristețea lui Tănăsică, cu prostia senină a domnișoarei Domnica și cu umilința pe care Sultana n-o uitase...

Cum mă oprisem, atunci, în mijlocul curții: clocotind, cu pumnii strînși, îmi venea să arunc cu pietre în geamuri și să-i chem afară pe cei ascunși, să-i îndemn să se dezbrace, să se scalde în lumina lunii ca strigoii și să se boteze încă o dată, sub semnul și în apa verde a realității din traiul lor la fel...

Nu aveam, întîia oară, impresia că mă aflu în fața balaurului din poveste și nu mă apropiam de el, pentru prima dată, fără frică. Învățasem, de mult, să înfrunt primejdia. O vară întreagă mă pasionase un joc nebunesc. Cînd eram singur pe maidan și auzeam semnalele de la cantonul podului de peste Dîmbovița, tresăream ca la o chemare de trîmbiță și urcam, în fugă, spre linia ferată. Mă opream între șine, drept, cu mîi- nile la spate și capul ridicat cu un gest de voință, aștep- tînd să vină trenul. Mecanicul mă observa de departe, dar fluierul locomotivei, din ce în ce mai repetat, în loc să mă sperie și să mă gonească din drumul bestiei negre, mă pironea între traverse. Rîdeam, în timp ce mașina duduia, cu botul înecat în aburi. Îmi plăcea, pînă la lacrămi, această neclintire în fața morții ce se apropia. Simțeam cum mi se răsucesc și oțelesc mușchii, cum îmi tresaltă sufletul și cum cresc, în mine și din mine. ca o colonadă. Îmi chiuiau, în sînge și gînduri — privind cum vine namila cu mînia scuipată în fum și scîntei, să mă rupă în bucăți și să mă amestece cu țărîna și cu pietrișul — toate bucuriile.

Uneori, abia aveam vreme să săr în lături.

Trenul trecea șuierînd.

Săritura, calculată, mă arunca întotdeauna în iarba de pe mal. Ascultam cîteva momente, întins pe spate, uruitul roților pe șine. Era o muzică barbară, pe care mi se părea că viteza vagoanelor o adună și-o smulge din mine, cu toate nedumeririle și dezgusturile, cu oboseala toată, ca să mă lase apoi — între buruieni — liniștit, renăscut, purificat.

Aveam suflet de rîndunică și auzeam — cum mi se aplecau pe frunte și-mi îngropau tîmplele — respirînd firele de iarbă.

Jocul acesta revelator, de copil smintit, prin care izbutisem, de atunci, să mă regăsesc în orice faptă și să mă stăpînesc cu mînă sigură, în împrejurări grele, hotărîtoare, îmi crescuse aripi. Aveam conștiința că sunt cineva. Strigam, în mijlocul haimanalelor de pe maidan: „eu și voi”, așa cum mă bucuram, de cîte ori aveam prilejul să spun: „eu și locomotiva” sau: „eu și viața”. Mă desprinsesem din turmă, nu mai eram un glas din miile de glasuri la fel. Trăsesem un hotar între mine și ceilalți. Trăiam un destin numai al meu, mai presus sau alături de al celorlalți. Eram fericit numai atunci cînd răușeam să fiu în adevăr singur: printre mărăcini, ascuns prin pod sau urcat pe acoperiș, ca să pot privi cum clocote și se revarsă, de la magaziile de mărfuri ale gării la depoul de mașini, de la cenușiul triajului la bariera Regiei și de la maidane — peste toată mahalaua cu nume rușinos — pînă la podul gării, existența de muncă istovitoare și de frămîntări mici.

Un întreg oraș îmi sta la picioare, în aceste clipe rare de înălțare pe acoperiș, același oraș pe care-l ascultam acum fremătînd, urlînd — privitor și măscărici totodată — în spectacolul rar de la poartă.

Așteptam, de astă dată și nu știam de ce, un joc mult mai frumos ca la cantonul de la podul de fier și o nouă regăsire în adevărul vieții...

Cînd l-am văzut pe Paler intrind în gang, am înțeles că nebunia de afară, pe care o dorisem crescînd pînă la paroxism, se va termina cu o păruială banală. Slăbănogul călca nesigur, cu pasul mare și în străchini și amenința, învîrtind un baston pe deasupra capului. Mă speriasem de el. Era desfigurat. Părul i se ridicase vîlvoi în creștet, ochii i se bulbucaseră, roșii iar gura îi era o rană: și-o tăiase în cioburile paharelor. Oprit între ferestre, a lovit orbește. Geamurile s-au sfărîmat și au căzut la picioarele lui, țăndări.

— Ieși afară, fă, să te omor!

Safta apăruse în prag, dar turnătorul a șovăit, cu bastonul ridicat.

Țiganca se arcuise toată, ca un animal la pîndă și-i scăpărau privirile. Strînsese barda în mînă și-i juca tăișul alb în lumina lunii.

— Ce vrei, mă, și ce poftești? Cine ești tu, să-mi spargi geamurile? Cu ce drept vii tu să mă omori? Mă, scîrbă lungă și udă-ochi, cine ești tu și cu ce drept...?

Convinsă că Paler nu venise la masă pentru că se în- tîlnise cu hamalul și presimțind primejdia ce se apropia, femeia se încuiase în odaie, să-și plîngă singură de milă, că nu avusese noroc în lume și să-și recapituleze viața, din noaptea cînd plecase cu prăvăliașul din cîrciumă și pînă la ultima ispravă cu portarul de la gară.

— Să zicem că nu mă lăsam răsturnată în pat de Stîrcu, atunci cînd m-am dus la el să-l rog să facă ceva pentru dînsu, ca să cîștige mai ușor un codru de pîine. Tot noi am fi fost în pagubă — asta e sigur — că nășicu ar fi zis: „păi, dacă ai bărbat și te încăpățînezi să faci pe cinstita, ce mai cauți la mine, cu ce sunt eu dator să stric o vorbă bună pentru el? Fugi la dracu d-aici și lasă-mă-n pace...”

Așadar, în fapta din casa portarului de la gară, Safta se sacrificase, în primul rînd, pentru Gore.

— Și dacă nu mă culcam cu Pompilică-Șontîc, îl da șontorogu afară, din sirvici ori nu-l da? Ba vezi că i-ar fi fost rușine de el, să nu-l arunce pe scări...

Ea crestase pe răboj al doilea mare sacrificiu făcut pentru soț și — în egală măsură — pentru tihna și buna- stare a căsniciei.

Țiganca nu putuse răspunde tot așa de senină și la a treia întrebare ce și-o pusese: aventurile nocturne cu slăbănogul. Invocase, oricum, circumstanțe atenuante. Ea nu-l înșelase pe Gore cu Paler. Se dăruise pînteculuj lui cu gîndul la meșterul de la turnătorie, care o robise. Firește, acum nu i se mai ceruse nici o jertfă. Chiriașul, prin urmare, n-ar fi avut nici un motiv să-i fie recunoscător, dar nici bărbatul nu putea s-o condamne, din moment ce el singur o rugase să se ducă la Lică Păun. Dacă o lăsa în pace, să-și vadă de treburi și fierturi, nu l-ar fi cunoscut pe meșter, iar flăcăul ar fi putut să doarmă, mult și bine, cu pîntecul gol — că ispita lui de țăran slăbănog și bleg n-ar fi fost în stare s-o tulbure așa de mult încît să nu mai știe ce face.

Tot soțul era vinovat.

— Și la urma urmei — se înciudase ea, încercînd să prindă o muscă abia înviată, cu mersul împletit pe luciul oglinzii — cum m-am culcat, pentru Gore, cu Stîrcu și Șontîc, de ce să nu-mi fac și eu o dată gustul cu — să zicem — Lică Păun? Ba vezi că m-o fi luat Gore de pomană, să mă culc numai cu cine are el interese...

Supărată că musca nu se lasă prinsă de aripioare, ca un flutur, Safta o strivise cu o lovitură de palmă. Fapta, mică și crudă, îi smulsese de pe buze o înjurătură de șatră. Ar fi fost capabilă. în momentul acela, să-l ucidă — cu o lovitură la fel — pe ibovnicul slăbănog și mai ales pe hamal. Nevasta îl ura. Ei fusese cauza tuturor nenorocirilor, pentru el îndurase ea toate umilințele și tot el rămăsese marele nerecunoscător.

Bărbat ca oricare altul, Gore, se gîndise să-i spin-tece țigăncii capul cu barda, în prima lui noapte de frămîntare și de regăsire, în loc să încerce să spulbere zvonul lansat de fata de la bordel. Ar fi fost dator să-și apere tovarășa cu vorba și cu pumnul. Din nefericire, nu era el omul unui gest așa de cavaleresc. Nu se purtase mai frumos nici în seara cînd o prinsese cu portarul de la gară. Datoria lui de ins care se crede mai deștept ca meșterul ungur și mai serios ca ofticosul cu catastiv și fotă verde ar fi fost să bată în geam, să aștepte la ușe pînă s-o aprinde lampa în casă și să intre, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, zîmbitor și dornic de petrecere. După ce pleca Stîrcu, nu-l împiedica nimeni s-o întrebe ce căutase nașul și de ce rămăsese cu el pe întuneric. Fără îndoială, în fața unei atitudini așa de demne, ea n-ar fi șovăit o clipă să-i spună adevărul tot. Generoasă, firește că nu l-ar fi lăsat pe Gore să cadă în genunchi, plîngînd și s-o roage să-l ierte pentru toate

sacrificiile ce i le ceruse — așa cum plînsese și-o rugase întîiul ibovnic, cu mulți ani în urmă, după ce-i furase și vînduse salba de galbeni, pentru o noapte de chef cu scandal, cu harmonică și muscal. Acum — ca și atunci— ea s-ar fi priceput să împace, în sufletul bărbatului, minciuna cu adevărul și să-i șteargă orice urmă de amărăciune din amintire, cu un chef de pomină și cîteva ore de iubire împinsă pînă la țipăt și extenuare.

Gore rămase, însă, în ciuda anilor trăiți alături de o femeie cu maniere alese, cum se bănuia țiganca și a uniformei cu care se mîndrise deseori, prăvăliașul prost și sălbatic de totdeauna. Știa, ca un bou, să împungă cu coarnele și altceva nimic. În loc să se prefacă, în seara cînd năvălise în sală ca un scos din minți, că nu-l vede pe Stîrcu sau — în orice caz — că n-a înțeles de ce se încuiase în casă și stau pe întuneric, el urlase, amenințase, se tăvălise pe jos și se lovise cu capul de dușumele. Mai mult: fugise ca un cîine turbat, să nu se mai întoarcă...

— Se întîmplă multe la casa omului! Că dacă nu s-aprinde coșul, se sparge sticla de lampă ori degeră cartofii în pivniță! N-o să-ți iei lumea-n cap, pentru atîta pagubă. Atunci de ce să plece el în lume, pentru ceva care nu i-a fost de pagubă, cel puțin...

Safta ștersese lacrima ce i se rostogolise pe obraz, dar necazul nu trecuse. Dimpotrivă îl crescuse gîndul că Paler se întîlnise cu Gore și se duseseră împreună la cîrciumă, să-și spună unul altuia păsurile și să afle, unul de la altul, de ticăloșiile ei fără număr și fără vină.

Fosta cîntăreață nu primise o palmă, în toată glorioasa ei carieră.

Oftase, deseori, povestindu-le vecinelor din sobor viața de vis la care renunțase — după opinia de acum — ca o proastă.

— Mă culcam pe garoafe, soro, mă îndopam cu copane de curcan, sugeam „mandaline” și ronțăiam dulciuri...

Țiganca înțelesese să dea cu piciorul la renume și la belșug, de dragul flăcăului cu fotă verde și să se sacrifice — ca să-i asigure, omului ales, o existență pe care o credea frumoasă și fericită — dezvelindu-se, o dată pe lună, sub piciorul bont al domnului Pompi- lică și — săptămînal — sub trupul plin de dorinți al portarului de la gară, dar nu fusese și nu era dispusă — îndeosebi în după-amiaza aceea tristă, cu tot soarele sărbătoresc de afară — să renunțe la ultimul ei pic de demnitate.

Ibovnicii de altădată o uitaseră, poate, și erau liberi să nu-și mai aducă aminte de ea toți mușterii grădinilor de vară din cele patru părți ale orașului. Gore, însă, era dator să nu uite cine fusese Safta, nu cu mulți ani în urmă și cum trăia el, sluga dîrloagelor de la toate barierele bucureștene.

Aflase toată mahalaua că — după fiecare petrecere cu domnul Stîrcu — e scandal la hamal în casă. Primele palme, însă, le da întotdeauna nevasta, iar bătaia o suferea obișnuit slăbănogul. Ea se mulțumise să provoace și să țipe, ca să se dăruie brațelor puternice ale bărbatului — după fiecare păruială — cu mai mare pasiune.

Gore nu aflase încă taina asta. Consoarta plănuia să i-o spună mult mai tîrziu, în nopțile lungi și sterpe ale bătrîneții, cînd vor retrăi amîndoi, cu ochii umezi, tot ce a fost frumos și trecător...

— Dacă mai ajungem pînă atunci...

Vorbind, ea pusese barda pe masă, s-o aibă la în- demînă în clipa cînd l-o vedea pe hamal intrînd pe ușe, împleticit și dornic de scandal.

Așteptase, cu tăișul de oțel alături, pînă se înserase.

Spărgînd geamurile, slăbănogul o scosese din fire și-o smulsese afară, cu arma ce trebuia să despice capul cutezătorului strînsă în mîna cu voinicia crescută de ură și de spaima din primul moment.

Surprins, sfredelit de ochii dușmani, Paler se fîstî- cise și scăpase bastonul. Răușise să întrebe, totuși, cu ultimul licăr de mînie în el și bălăbănindu-se ca pe capra trăsurii:

— Dacă... cu mine, fă... de ce și cu... ăla... gară?

A fost picătura pe care paharul plin cu venin din inima Saftei n-a mai încăput-o. Femeia i-a sărit în piept, ca o Gașperiță uriașe, l-a prins cu stînga de haină, l-a smucit spre ea și l-a repezit, cu un singur pumn dat în plină figură, peste cap.

Mă rezemasem de casa lui Ivan, mut.

Totul se petrecuse ca în lumina unui fulger.

Amețit de băutură și de lovitură, turnătorul rămăsese lungit lîngă cotețe. Cîinele ciobănesc din lanț se apropiase de el, îi mirosise sîngele prelins din nas și mîrîise, punîndu-i o labă pe gură, cu gust de joacă și de sfîșiere.

Mahalaua, atrasă de pățania flăcăului, intrase în curte și se urcase pe gardul dinspre maidanul cu basculă, să vadă ce se întîmplase. Isprava înmărmurise gloata năpustită în gang și cocoțată pe șipci, dar reculeasă după o clipă, mulțimea a început să murmure. Măscările haimanalelor se amestecau, din nou, cu ocările țațelor și înjurăturile căruțașilor. Toți se în- furiaseră că o femeie avusese curajul să bată un bărbat.

Paler era, în adevăr, de plîns.

— Cum ai îndrăznit, fă, să dai într-o cruce de voinic?

Singură, în fața balaurului cu sute de guri, prin care urla, fluiera și amenința o lume de nebuni, Safta nu se intimidase.

— Da’ cu voi, găsi-v-ar, ce-o mai fi? Ce căutați aici, de ce vă amestecați unde nu vă fierbe oala? Acasă! Acasă!!

Strigase, căutînd cu mîna pe jos, orbește.

Piatra, zvîrlită cu toată furia, vîjîise.

Lovită, o fetișcană s-a clătinat și a căzut pe spate, cu o floare roșie în frunte. Gardul a rămas gol, într-o clipă, dar cineva — în tăcerea grea de presimțiri, ce urmase — a țipat pe maidan, cu disperare:

— Săriți, săriți c-a omorît-o!

A fost un moment de panică, de drumuri între- tăiate în fugă, de flăcări aruncate peste capetele copiilor, ca niște torțe ale durerii și de șoapte sărind din om în om, cînd s-a aflat, în sfîrșit, ce pățise adolescenta prăbușită în țărînă. Un urlet de revoltă și mînie a cutremurat geamurile și ceata a început să înainteze tălăzuitoare, prin gang, spre țigancă.

Sufletul colectiv — saltimbancul gătit odinioară în culorile crude ale răutăților și în zorzoanele tuturor intrigilor cu venin și scos în atmosfera de bîlci a înserării, să facă tumbe în hazul plozilor și să scoată, pe nas, panglicile minciunilor spuse în gura mare, de la o poartă la alta — trăia liber acum și gol, amenința și urla în deplina lui animalitate, în figurile fără număr și fără nimic omenesc în ele, unele colțuroase, strîmbe de ură ori schimonosite de încordare, altele buhăite și cu buzele groase, respingătoare în inconștiența cu care scuipau blesteme și măscări, toate adunînd în ochii fioroși jocuri repezi de lumină roșie, suptă din neastîmpărul faclelor aprinse...

Trăiam la rîndu-mi, alături de Safta, o clipă rară, de mare încercare. Îmi închipuiam că spre mine vine monstrul acela înfricoșător și mă întrebam ce voi face.

Jocul dintre traverse se schimbase.

Acum n-ar mai fi fost posibilă o săritură abilă în lături. Copilul știa că va învinge ori va muri. Oricum, era dator să rămînă drept, între șine și să înfrunte pericolul, cu orice risc, convins că va cîștiga — murind — o mare victorie asupra fratelui cu slăbiciuni și spaime, din el.

Gîndul acesta îmi umezise ochii și-mi înflorise su- rîsul pe figură. Mă regăsisem, stăpîn pe mine. Urmăream pînda ce începuse, atent, pasionat. Calculam, cu fiecare pas în apropiere al mulțimii, gesturile ți-găncii și încercam să-i aflu gîndurile și să-i ghicesc intențiile.

— Iată omul în fața oamenilor...

Safta ridicase barda.

Mahalagiii se opriseră, muți.

Ea aștepta, neclintită, în fața lor.

A urmat un moment de încordare.

Dușmanii se măsurau, pieziș și așteptau — o așteptare ce-mi răsucise nervii și mi-i vibrase.

O disprețuisem întotdeauna pe vecina cu garoafă.

Acum o adoram. Parcă-mi împrumutase clocotul sîn- gelui și voința, inima și gîndurile. Sfida, fără surîs dar și fără tresărire pe figură, bestia cu sute de priviri injectate de ură, dornică de răzbunare. Se realiza, integral, într-un gest de voință — era cineva...

Ar fi putut spune, ca mine odinioară: „eu și ceilalți, eu și viața”...

Mă hotărîsem să n-o las singură, să lupt — alături de ea — împotriva tuturor.

Fana, trimisă de bătrîni să mă cheme în casă, încremenise lîngă mine. Mi s-a părut că-i aud dinții clănțănind și-am prins-o de braț, strîns, cu ciudă.

— Astă-vară urcai parapetul de la stăvilar cîntînd și acum tremuri...

Nu voiam s-o văd mică și slabă, în fața țigăncii.

— Hai înăuntru — a scîncit fata, cu mîna durută în strînsoare — hai înăuntru, copil rău! Puica se vaită că ești nebun și nu mai știe ce să facă cu tine, iar Puișor-mare a zis că iar o să te bată...

Am simțit cum clocotește și se ridică țipătul în mine, ca o flacăre. Tata — care mă lovise pentru prima oară, în seara cînd o umplusem de sînge pe sora mică, pentru că în furia ei oarbă nu ar fi șovăit să le destăinuiască bătrînilor ce făcusem și ce văzusem în pod, în noaptea de pomină — mă amenința din nou.

Palma lui nu mă duruse. Mă rănise adînc, însă, gîndul că Puișor dintre mașini și curele, din toate presimțirile mele, putuse să ridice mîna și să dea în mine: mîna lui aspră, pe care-o mîngîiasem, o sărutasem, o scăldasem în lacrimi și o adorasem — mîna ce-mi netezise de atîtea ori părul pe frunte, cu dragoste...

Ascunsesem rana în inimă, ca pe-o infirmitate și-i tăcusem usturimile. Eram sigur că nimeni n-o să le poată înțelege și alina. Simțisem că s-a prăbușit ceva lăuntric, dar nu avusesem tăria, ca Ivan, să-mi caut sufletul și să-l pipăi. Mă mîngîiam cu speranța că am să-i îndur, fără murmur, zbaterile — că am să uit, poate, cu timpul...

Amenințarea ce mi-o adusese Fana, însă, îmi descoperise rana și mi-o adîncise, mă azvîrlise — gol și schilod — alături de statuia superbă de voință și curaj a țigăncii. Mă regăsisem, în fața ei și-a oamenilor, un Iacov ce primise palme...

Unde rămăsese Ciuf, nebunul înfipt între traverse și așteptînd trenurile rîzînd nepăsător și unde copilul ce sfidase de atîtea ori moartea pe maidane și în vîrtejul apelor? Tremuram, un lacov oarecare, lîngă o Fană cum mai erau multe în mahala, amîndoi palizi și rușinați, neputincioși și strîmbi, triste nimicuri sub ochii mici și plini de dispreț ai gloatelor.

Ne umilise și ne răzbunase, în același timp, rîsul batjocoritor cu care Safta făcuse un pas spre turma ce se oprise, prostită, în gang.

— Mă, scîrnăviilor, mult o să mai căscăm gura unii la alții?

Haimanalele au rîs dar — din spatele lor — au pornit din nou huiduieli și măscări. O voce surdă a avertizat-o pe vecina cu garoafă că Oița, fetișcana lovită în frunte, rămăsese lungită lîngă uluci, cu lumînarea strînsă în mîna ca de mort, iar Tănăsică i-a strigat, peste umerii tuturor și cu panică, în hazul general, că țațele și cumetrele de afară l-au despuiat pe Gore și-l poartă pe stradă, cu două coame de bou — furate dintr-un vagon de triaj — legate la gît.

Safta aruncase barda. Disperată, și-a înfipt degetele în păr. Uitase de bărbat. Isprava slăbănogului îi tulburase gîndurile, iar mahalaua adunată împrejur, cu pumni, cu zbierete și priviri scăpărătoare, o zăpăcise cu desăvîrșire. Se cramponase, cu toată nebunia momentului, într-o atitudine de sfidare oarbă, gata să lovească, să muște sau să sfîșie cu unghiile și să ucidă, convinsă o clipă că viața ei a început și se va sfîrși — poate — o dată cu această întîmplare neașteptată.

Fusese, pînă atunci, un animal cu sălbăticia puterii crescută de spaimă. Se hotărîse să se apere, împotriva unor animale la fel, cu un eroism de care numai frica de moarte poate fi capabilă.

Glasul lui Tănăsică, însă, o trezise și-o dezarmase.

Safta țipase, deznădăjduită:

— Aoliu, ce-a ajuns Gorică al meu! Ce-a ajuns, lume? Batjocura muierilor! Sărac de maica lui și de mine, că l-am uitat pînă acum! Lăsați-mă, lăsați-mă oameni buni, să mă duc să-l caut pe dînsu...

Cînd am văzut-o făcîndu-și loc cu coatele prin mulțime, am vrut s-o chem, să fug după ea, s-o conving să nu iasă din curte. Presimțisem că-i pierdută, dacă trece pragul gangului. Îmi aduc aminte că mi-a tremurat mîna într-un semn vag, dar n-am mai avut timpul și nici forța să mă smulg de lîngă Fana sau să articulez un cuvînt.

Slab, o prinsesem pe fată după mijloc și-am încercat s-o strîng lîngă mine, ca să-mi dau iluzia puterii și a stăpînirii de sine. Mă scutura, totuși, un frig lăuntric și stam cu ochii rătăciți în noapte și inima zvîcnind, fără să am curajul să-mi mărturisesc gîndul.

Aveam intuiția clară, în clipa aceea, că mascarada pe care Safta o ținuse în loc, cu o voință de stăpînă pe gestul ei imperativ, începuse să intre în vîrtej, să lunece pe panta unei nenorociri. Nu se mai întreba nimeni ce face. Ultimul licăr de conștiință fusese stins de vijelia ce înfierbîntase sîngele și aplecase sufletele ca pe niște sălcii cu crengile încurcate și frînte.

Acum dicta numai stupizenia — eterna mare stupizenie a gloatelor demente de atunci și de pretutindeni.

Totul s-a petrecut, de altfel, foarte repede și nespus de simplu.

Bestia umană de afară aștepta de mult o pradă.

Glumele tari și grotescul din țopăielile cu cari condusese cele patru trăsuri, de la podul gării și pînă la pompa de apă, îi dăduse animalului acesta iluzia eliberării din cușcă și a tăvălirii prin iarbă, în căldura unui soare mult dorit. Safta, care amenințase să-i fure libertatea și să-i strice jocul — răspunzînd la glume cu ocări și la huiduieli cu piatra ce-o prăbușise pe Oița de pe gard, cu sîngele gîlgîind din rana de la frunte — îl înfuriase.

Jivina înfricoșată de bardă, lovită în Paler și sîn- gerată în trupul codanei ce se rostogolise pe maidan, intenționa să se răzbune cu o batjocură la fel și poate cu o moarte mult mai sălbatică.

Renunțînd la armă și plecînd să-I caute pe Gore, în infernul de glasuri și de lumini călătoare, vecina nu făcuse altceva decît să se arunce singură în gura flămîndă.

Țiganca se pomenise înconjurată de mahalagii, înjurată, îmbrîncită de colo pînă colo, trasă de păr, trîn- tită jos și călcată în picioare.

Nici nu mai avusese timp să țipe.

Cînd am ieșit afară, cu Fana, amîndoi surprinși de tăcerea ce se făcuse neașteptat, strada era goală. Haimanalele, nevestele și oamenii cumsecade dispăruseră. Lăutarii fugiseră de mult, iar birjarii, fără să mai ceară plata și speriați de întorsătura pe care o luase petrecerea, dăduseră bice cailor, bucuroși că scapă numai cu o pagubă de cîțiva gologani.

Niciodată nu mi se păruse șoseaua Basarab așa de pustie și de moartă.

Numai roșcovii și stîlpii de la uzina electrică rămăseseră, încremeniți, sub lună.

Safta căzuse în mijlocul drumului. Abia mai respira, iar figura îi era o pată de sînge. Mîinile negre, umflate, strivite sub bocanci și zdrelite sub potcoavele cizmelor, căutau orbește, lunecînd palmele încet, nesigur, pe albul de praf al pietrelor din caldarîm. Făptura, sub zdrențe, se scutura arareori: parcă-i era frig.

Fana se aplecase, s-o vadă mai bine și se speriase.

— Moare! Veniți că moare...

Creștin, Tănăsică se apropiase de nevasta hamalului cu o lumînare aprinsă și încercase să i-o pună în pumnul adus la piept, dar brațul lunecase, moale, în lungul trupului iar feștila se stinsese. Flăcăul clăpăug, enervat, înjurase mîna că nu vrea să păstreze lumina pentru drumul din urmă. Reaprinsă, lumînarea a fost înfiptă lîngă tîmpla țigăncii, într-un morman de țărînă. Oricum, sora mică trebuia să fie atentă.

— Ai grije, fato, că-i ia cucoanii părul foc.

Băiatul a rîs, cu gura lui mare de slugă la dîrloagă și cu voia lui bună de prost ce înțelege mult si tace.

— Mori, coană? Las-o dracului, că asta nu se face...

Încremenisem cu ochii la el.

— Ce inimă ai, să glumești cînd...? Tu n-ai văzut ce-a fost, tu nu-nțelegi că, dacă moare...?

Tănăsică a scuipat în sus, spre luna plină și strălucitoare și-a ridicat din umeri, nepăsător.

— Și dacă plîng, dreg ceva? O învii c-o lacrimă pe Oița, care a dat ortu’ popii adineauri, pe maidan sau o scol pe Safta? Aiurusum! Vorba aia: „cîntă, dascăle, veșnica pomenire și ține prescura”. Acum nu se mai drege nimic, Puișor-nenicule...

Îngînase ultimele cuvinte cu glas umed, tremurat. Uitase de glumă. Rîsese, poate, în silă — cu cîteva clipe mai înainte — ca să-și poată stăpîni și ascunde plînsul. Îl înduioșase numai moartea Oiței (Fana și începuse s-o bocească, soră, cum sta aplecată lîngă Safta) îl întristase — în egală măsură — suferința din ultimele zbateri, prologînd finalul din destinul așa de curios al țigăncii sau îl duruse, ca pe mine — pînă la muțenie și dăstrămare sufletească — mascarada la care asistasem neputincioși, copleșiți, cu toate gîndurile îngenuncheate și tot dezgustul de noi și de lume adunat în scuipatul alb, cules de pe buze cu două degete și aruncat spre lună și în praful străzii, ca un ban al tuturor scîrnăviilor? Tănăsică spusese adevărul: acum nu se mai putea repara nimic...

— Ce să le fac eu, dacă-s așa de proști și de nebuni — întrebase el, oftînd cu ochii la cer — ce putem noi să facem? Pupe-i bufnița cu pliscul în lumina ochilor! Vecina asta trage să moară, Oița a zis numai: „of, mămica” iar Gore umblă pe maidan, în pielea goală și cu coarnele atîrnate de gît, ca un strigoi. Nu mai vorbim de Paler! Turnătorul doarme lîngă dulău, bolbo-rosind — cu gura plină de sînge — fel de fel de înjurături. Asta-i lume, puștiule? Ptiu, pupam-ar — așa lume — unde nu mă arde soarele...

Așteptam să-l aud din nou rîzînd, nepăsător și clă- păug în toată prostia lui așa de înțelegătoare acum, dar vibrase în el, fără veste, o coardă de umanitate și mi-l apropiase. Lacrămile îi lunecau în bărbie și-i tremurau buzele. Îl simțeam alături pe Tănăsică din seara primei lui spovedanii către Safta, cînd fusese întrebat de ce suferă toate mizeriile ce i le face birtașul ofticos și-l ascultam, îi îngînam cuvintele și le rostogoleam sub frunte ca pe niște adevăruri hotărîtoare, implacabile:

— Așa ne-a fost scris, coană... scara de mătase pe care urcă sufletul mă-sii la cer...

Fana, la picioarele noastre, o plîngea pe Oița, mîn- gîind mîna din ce în ce mai rece a țigăncii.

CAPITOLUL XV - Gînd nou, între lumini

Chiriașii din casa cu nebuni, încurajați de liniștea ce se făcuse și convinși că pericolul trecuse, priviseră în curte cu precauțiune, dînd la o parte un colț al perdelei.

Singur dulău mîrîia, scormonind țărîna cu labele dinainte în jurul slăbănogului, ca și cum ar fi vrut să-i sape o groapă pe dedesubt. Paler se adîncise în somn fără vise și nu mai era în stare să simtă ce se petrece cu el. Cîinele ar fi putut să-l desfigureze cu colții, în furia cu care se repezise la lunganul rostogolit pînă la culcușul lui de pumnul atletic al țigăncii, sau să-i rupă țoalele murdare cu ghearele. Se mulțumise numai să-i lingă sîngele de la gură și să-l ude apoi, ridicînd leneș un picior dinapoi.

În zbuciumul din lupta cu oboseala ce începuse să-i toarne plumb pe pleoape, turnătorul îndoise mîna și-o lăsase să cadă moale, grea, în neștire. Lovit, dulău sărise scurt în lături și se înfuriase din nou.

Vecinii, din fericire, interveniseră la timp.

Paler fusese ridicat pe sus și dus la adăpost în patul din sală.

— Ce s-o fi întîmplat cu creștinii ăștia — întrebase Mădălina picior-de-lemn, crucindu-se și făcînd gura mică de nedumerire și spaimă — ce minune a dracului l-a adus pe ofticos în halul ăsta de plîns? Unde-o fi Safta și unde Gore?

Nu putuse nimeni să răspundă. Oameni de înțeles, vecinii stabiliseră — fără multă vorbă — un adevăr elementar: nici unul din ei nu auzise ce se petrecuse în curte, pe maidanul cu basculă și la poartă, pentru că — întîmplător, în seara aceea — toți se culcaseră devreme și dormiseră greu.

Oricum, spălătoreasă nu se putuse stăpîni să nu-l ocărască pe Paler, fiindcă se îmbătase ca un porc și venise să facă tămbălău, speriind astfel somnul chiriașilor, spre deosebire de Pascu și Tinca oloaga, care o blestemau pe țigancă, pricina tuturor scandalurilor din casa cu nebuni și din toată mahalaua cu nume niciodată spus tare.

— De cînd s-a mutat pîrțotina asta de Safta la noi — strigase bătrîna, agitînd bastonul amenințătoare — nu mai avem clipă de odihnă și de voie bună. Ne-a-nduș- mănit unii cu alții, a-ncercat să ne fure bărbații, ne-a bălăcărit fetele și nu ne-a lăsat, noaptea să dăm geană-n geană, cu chilomanele și desfrîurile ei — ca să nu mai vorbim că și-a făcut odaia traftir, cînd cu turnătoru, cînd cu Stîrcu și cu mai știu eu cine...

Bela, dimpotrivă, era de părere că Safta n-ar fi o femeie tocmai așa de rea și-i asigurase pe vecini că nu-l supăra faptul că un flăcău ca Paler se îmbăta din cînd în cînd. Un om muncitor și el, un rob al vieții și-al fabricii, și nu-i poate nimeni cere să renunțe la unica și amara fericire a unui pahar plin, băut după zece ore de trudă istovitoare. Vinul înviorează, limpezește sufletul și curăță gîndurile de zgură, cum ai curăța țevile din pîntecul unei locomotive vechi. Meșterul afirmase cu convingere că numai Gore abătuse nenorocirea asupra noastră. Ungurul nu voia să se laude că e conducător de atelier. Asta, adăogase el modest, nu avea o prea mare importanță. Orice meseriaș strein vine șef în țara românească, unde industria abia începe să se înfiripe și se simte nevoia specialiștilor. El, însă, se mîndrea că e lucrător, așadar un om cu o profesiune determinată, cu însemnătatea ei primordială în angrenajul social, în timp ce Gore rămăsese un hamal, adică un individ fără rost, un servitor cu o sută de stăpîni pe zi și cu nici unul anume, un ins ce întinde mîna în fața oricui, după bacșiș și pe care oricine poate să-l înjure. Tata încercase să-l apere. Gore nu era o haimana sau un borfaș ci un creștin sărac, cîștigîndu-și pîinea cea de toate zilele prin munca lui, grea și cinstită. Bela, firește, nu ar fi fost de altă părere și l-ar fi respectat și iubit ca

pe-un tovarăș de jug, dacă fostul prăvăliaș și-ar fi cunoscut lungul nasului. Cînd ești hamal la gară, nu te porți cu cei din jurul tău — toți meșteșugari calificați — cu atîta îngîmfare și brutalitate.

Bărbații recunoscură că meșterul are dreptate în felul lui. Pascu, mai ales (mic slujbaș pe vremuri) fusese entuziasmat de opiniile șefului de la „Lessel” și-l felicitase călduros. Mădălina, însă, se înfuriase. Toți sunt oameni respectabili, cîtă vreme luptă cinstit, să-și ducă traiul și nenorocul de azi pe mîine.

— De ce să facem pe simandicoșii — strigase ea, demnă și într-un picior, spre ceilalți — de ce să ne credem mai ceva ca Gorică? Face fiecare ce poate și cum i-a fost scris. Și dacă spăl rufe, ce-i cu asta? V-ar place mai mult să-mi trimet fata la bordel?

Tinca oloaga primise lovitura fără murmur, dar Pascu începuse să vocifereze și s-o amenințe pe unguroaică. Scandalul ar fi izbucnit din nou, mai ales că vecinii se împărțiseră în două tabere și se apostrofau, tot mai înverșunați.

Tănăsică a intervenit la timp. Aflînd de la el tot ce se intîmplase afară, chiriașii Salomiei răușiseră, pentru a doua oară, să pară cît mai surprinși și — în cele din urmă — să se cutremure sincer de oroare. Năvăliseră cu strigăte mici de mirare și panică, de durere și compătimire, unii prin spărturile gardului, s-o plîngă pe Oița, iar alții spre poartă, să-i dea țigăncii primele aju-toare — dacă i-ar mai fi folosit la ceva...

Tinca — dusă pe maidan cu căruciorul — s-a grăbit să urle și să se tragă de păr, cînd a zărit copila moartă. Oamenii buni, implorați de oloagă să vadă și să înțeleagă, aveau acum un prilej minunat să se convingă de primejdia ce-o constituia Safta pentru viața tuturor.

— Dușmancă de moarte, ucigașe! Scăpați-mă, scă- pați-vă repede de cioropină, că altminteri o să ne omoare și-o să ne-ngroape pe toți! Am avut o pisică și mi-a otrăvit-o! Am trei fete, cu meseria și cu norocul lor și pe toate trei a încercat să mi le ucidă, cum a ucis-o — în noaptea asta — pe Oița, săraca...

Vecinii își simțiseră în adevăr ochii plini de lacrimi, în clipa cînd bătrîna a avut fantezia să se întrebe — bocind — ce-o să se facă Priboi mălăierul și ce-o să zică, cura o să plîngă și la ce bun o să mai plîngă Natalia, cînd au să-și găsească odrasla întinsă în țărînă, cu mîna încremenită pe lumînare.

Bela și Pascu îngenuncheaseră lîngă victimă și-i cercetau fața, atenți.

— Adică să fi ucis-o cu piatra?

Ungurul tăcuse. Nu cunoștea împrejurările și nu știa ce să spună. Era sigur numai atît: că fata lui Priboi nu murise din cauza loviturii din frunte. Mai avea una la tîmplă. Urma să se precizeze, cînd va veni procurorul, care-i rana pricinuită de Safta. Numai așa i se va putea stabili precis vinovăția.

Pascu nu înțelesese și nici nu făcea efortul să despice, în patru, firul de păr din gîndul încă nelămurit al meșterului. Ei știa un singur lucru: țiganca asasinase un copil, intrase prin-urmare într-un bucluc din care n-au s-o mai scape toți sfinții din cer.

— Baldîra înfundă ocna, maistore dragă, cum te văd și mă vezi! Bine că se duce dracului, să mai putem răsufla...

Se bucurase, frecîndu-și palmele și rîsese, cu gura știrbă în lumina lumînării.

— Și adică, nenicule, ce mare haz te găsi și ce pricină, de te fasolești așa, ca la nuntă? Că aici e Oița moartă și dincolo, lîngă pompă, trage Safta să moară...

Pascu se ridicase și întorsese capul, surprins și deopotrivă supărat de amărăciunea mușcătoare din glasul celui ce vorbise.

— Da’ tu, musiu, ce te strîmbi așa la mine, ca o...

Rel, frate cu Isus întru haimanalîc, sta drept, în fața bătrînului, cu pumnii în șolduri și se uita la el de sus. Feciorul grăjdarului de la fabrica de bere era slab și osos, cu tricoul în dungi desfăcut la gît și părul căzut pe ochi. Lumina lunii îl crescuse și-i adîncise trăsăturile figurii.

Intimidat, pricoliciul uitase ce avea de spus. Îngînase altă întrebare, regăsit după un moment, cu o voce îndulcită de astă dată:

— Mătăluță ai fost, Rel? Păi de ce nu spuseși, bată-te să te bată norocul...

Tinca se grăbise, de frică, să muzicalizeze un compliment.

— Da’ de unde răsăriși lîngă noi, ca un Făt-Frumos, flăcăiașule?

El a răspuns scurt, direct, tăios, cu o măscară. Pascu și oloaga amuțiseră. Tănăsică, însă, a rîs cu poftă, des- picînd gura pînă la urechi. Rel a rînjit numai, într-un tîrziu, cu mîinile adînc înfipte în buzunare și privind, peste umăr, la omul mic și la pacostea din sicriul cu roate.

— Și acuma, că știți de unde răsării, să vă spui una și bună: mi se pare mie, hodorogilor, c-o să mă ia cu supărare pe voi. Trei ceasuri m-am uitat, liniștit, cum face lumea balamuc. Cum s-a liniștit lumea, mi-a sărit mie țîvna. Nu știu cum, mi-a venit gust să fac panoramă cu voi pe maidan, că tare vă văd ai dracului pe amîndoi...

Rel, ca orice haimana din mahalaua cu nume rușinos, era un suflet cinstit. Bucuria de animal scărpinat pe burtă, cu care bătrînul înhămat la cărucior îl anunțase pe meșterul ungur că vecina n-o să mai scape de bucluc, îl dezgustase, așa cum îl revoltase rîsul lui ca un behăit de țap în trei picioare. Pascu uitase, mărturisind gîndul dușman, că e la căpătîiul unei moarte și că vorbește de o Saftă ce-o să scape, în curînd, de toate buclucurile și gurile rele, cuminte cum sta acum — ca și Oița și tot așa de vînătă — în praf și în lumina mică și slabă a unei lumînări de cinci parale...

Rel, așadar, nu mai avea nici un motiv s-o apere pe țigancă, mai ales în fața unor oameni de nimic. Le făcuse impresia, ascultătorilor, că se ambiționase totuși să povestească — în amănunt — în ce împrejurări nefericite murise fiica lui Priboi, numai ca să-i facă oloagei sînge rău și să-l convingă pe pricolici de ce i-a „venit gust să facă panoramă cu el pe maidan...”

— Eu nu zic că aia de la pompă n-a lovit-o, da’ nici nu pot să jur că ea a ucis-o...

Feciorul grăjdarului de la fabrica de bere se urcase pe gard o dată cu Oița. Stau unul lîngă altul și erau veseli că văd, de aproape și de sus, mascarada din casa cu nebuni.

Cînd a dat Safta cu piatra, fata tocmai rîdea...

Rel nu ar fi putut spune precis de ce făcea haz. Îl zărise pe slăbănog trimis peste cap de pumnul unei femei sau se bucurase, copil și nevinovată, că dulăul îl linge pe bețivan la gură? La urma urmei, tot ce se petrecea atunci în curte, la poartă, pe stradă sau pe maidan, te făcea să rîzi. Oița era frumoasă, cum sta lîngă el, cu surîsul pe figură și în lumina neastîmpărată a ochilor, iar piatra a izbit neașteptat, în plin și colțuroasă.

Băietanul n-a înțeles, în primul moment, ce se în- tîmplase.

Adolescenta a dus repede mîna la frunte. Sîngele din rană țîșnise printre degete. El a dezlipit buzele, să spună ceva, să întrebe singur nu știa ce sau să țipe dar n-a mai avut putere să articuleze. Oița s-a clătinat și, mai înainte ca tînărul s-o poată prinde cu brațul pe după mijloc, s-a îndoit și a căzut pe spate.

— Stai să vezi, că asta n-ar fi fost nimic...

Istorisind, Rel începuse să se încurce în amănunte pe cari Bela le considera de importanță secundară: saltul ce-l făcuse fata prin aer, în cădere — proveniența bolovanilor de pe maidan — felul cum se precipitase nefericita, cu capul în jos și brațele întinse...

Parcă o vedeam pe Fana, cînd se arunca în gîrlă de pe parapetul de la stăvilar.

Tănăsică înțelesese, mai bine ca toți ceilalți, tîlcul din cuvintele prietenului.

— Să spui eu cum a fost, coană și fraților: alivanta, cu zgaiba-n sus! Pe urmă: pac, cu tîmpla de un pietroi și gata, a zis aleluia, adio și n-am cuvinte, să ne mai scrii pe-o cărămidă poștală, că eu mi-am luat tălpășița de pe pămînt...

Haimanaua confirmase...

— Așa a fost...

Bela era sigur, acum, că ar fi fost imposibil să moară cineva numai din cauza rănii de la frunte și se mira, alături de Rel, că Pascu putuse să se bucure de o întîm- plare așa de tragică. Oameni răi ca în mahalaua cu

„nume rușinos” — îi asigura el pe cei ce voiau să-l asculte — nu întîlnise în nici unul din orașele mari pe cari le colindase. Pricoliciul dispăruse la timp, printr-o spărtură a gardului, iar Tinca, părăsită și parcă presimțind ce-o așteaptă, se făcuse mică în cărucior și începuse să plîngă de mila țigăncii.

— Sărăcuța, o să moară supărată pe mine...

Acum n-o mai ura. Se jura că niciodată n-o dușmănise. Așa e viața: ca să mai uiți de supărările tale, te cerți cu vecinii, strigi ocări, ameninți, faci o intrigă sau scornești o minciună. După scandal, intri în casă și te simți ușurată. Sufletul s-a limpezit, gîndurile nu te mai frămîntă și-ai uitat de tot ce a fost necaz.

— Ne bălăcărim unii pe alții, ca smintiții, iar dracu pe toți și la rînd, ca la moară...

Tănăsică, auzind-o pe Tinca plîngînd, rîsese nestă- pînit, cu fața în lumină și se dăduse tumba prin iarbă, în derîdere. Feciorul grăjdarului, însă, clătinase capul, trist, învăluind-o pe oloagă cu ochii lui albaștri și umezi.

— Poate că ai dreptate și matale.

Sluga de la birt rămăsese întinsă între cucute, cu mîinile în lături, ca o cruce. Rîsul cu care încercase, pentru a doua oară, să-și mintă jalea, duruse și mai mult. Haimanalele, în hazul ce-l făcuseră de lacrămile bătrînei și de tumbele flăcăului clăpăug, se simțiseră mici, stîngace. Strîmbaseră gura într-un rînjet sec, ce nu era al lor. Bela se rezemase de zid și fuma absent, cu ochii pierduți în gol. Rel sta în picioare, încovoiat, cu brațele grele în lungul trupului, între Oița și oloagă și se uita în pămînt, oftînd din cînd în cînd.

Lumina lumînării de la căpătîiul moartei se micșorase și amenința să se stingă.

Se făcuse liniște și plutea, peste oameni și umbre, o tristețe de drum pustiu, fără cumpene de fîntînă în zare și fără soare.

— Viață de cîini — îngînase cineva, sugrumat. Să nu credeți că pe noi ne paște o soartă mai bună! Cum dracu se face, că nu ne mai vine minte la cap de loc? Adică nu ne omoară destul trenurile, transmisiunile și mașinile din fabrici, bolile și sărăcia? Mai e nevoie să

ne ucidem și-ntre noi, ca fiarele? Viață de cîini, fraților, viață de cîini! Asemeni dobitoacelor, nu știm și nu pricepem nimic. Nu vine nimeni să ne deschidă capul și să ne învețe că — la urma urmei — putem și noi să fim oameni...

Nu cercetase și nu era nimeni curios să vadă cine vorbise. Fusese un glas ascultat lăuntric, de fiecare.

Rel ridicase fruntea cu un gest frînt, chinuit, ne- stăpînit.

— Stați, că eu o iau anapoda și-ajung la balamuc! Poate știe cineva din voi să-mi spună. Trei ceasuri m-am uitat la ce s-a petrecut. Trei ceasuri, mă, mi-am dogit tărtăcuța cu pumnii, de necaz că-s huidumă și nu-nțeleg. Acum aștept de la voi o lămurire: ce-a fost, ce tîlc a avut toată nebunia asta ce-a vînturat mahalaua și mi-a ucis-o pe Oița?

Ascultătorii se priviseră lung, cu ochii mari, nedumeriți că tovarășul în tricou a putut să întrebe ceva la care nu se află răspuns și-au ridicat din umeri.

Fana năvălise în mijlocul nostru, plîngînd. O văzuse pe Safta murind și se înspăimîntase, ca o proastă mică...

CAPITOLUL XVI - Un noroc care nu surîde oricui

Numai meșterul și feciorul grăjdarului rămăseseră lîngă Oița.

Se împrieteniseră repede.

Bela se bucurase că tatăl lui Rel a venit din țara de peste munți. Se mira numai că adolescentul nu învățase limba ungară și se revoltase, auzind că bătrînul nu se învrednicise încă să-l dea la un meșteșug.

— Un băiat voinic ca tine ar fi ajuns un lucrător fain sau poate... ceva mai mare!

— Am să-ți spui eu o dată, dumitale, ce-a fost cu mine.

Vorbise șovăielnic, cu ochii în pămînt.

Bela a înțeles că e o taină, poate o dramă la mijloc și-a schimbat repede vorba, despre cer și moarte. Era sigur că numai în patria lui se mai poate vedea o lună atît de mare și strălucitoare. E păcat, cînd ești tînăr, să mori pe-o noapte așa de minunată. Oița era un copil aproape. Frumoasă fată. O fi orfană? Nu venise nimeni s-o plîngă...

Rel răspunsese, tîrziu, simplu.

Meșterul nu auzise de Priboi și de Natalia? Toată mahalaua îi cunoștea. Stau în casele mici, bătrînești, cu pălimar și salcîmi la poartă, de lîngă fabrica de bere. Peste drum de depozitul de cărbuni. Priboi e un om cumsecade. Are o brișcă nouă și-un cal murg, cu o pată albă la ochiul stîng. Lumea cumpără mălai numai de la el, că e galben și curat ca aurul. Îl aduce de departe, de la o moară pe care nu o spune nimănui, să n-o afle băcanii și să-i facă, la preț și calitate, con-curență. Dacă nu apăruse pînă atunci lîngă Oița, s-o plîngă și să se tragă de păr de disperare, e semn că nu-i acasă. S-o fi dus la măcinat.

Natalia e bolnavă de un an și mai bine. Nici doctorii nu știu ce are, că n-o doare nimic. Dacă ar mînca și-ar dormi, ar fi sănătoasă. Dar nu poate să ia ceva în gură și stă toată noaptea cu ochii mari în tavan. Se jură că nu se gîndește la nimic. Rel se mai mira încă: s-o fi putînd așa ceva, să fii viu și să n-ai nici un gînd în cap? El bănuia, însă, că Natalia nu vrea să spună ce tristeți și ce presimțiri o frămîntă, în ceasurile ei de nesomn, ca să nu-l îndureze pe Priboi și să n-o facă pe Oița să plîngă. Acum, fata a scăpat de lacrămi și de taina ce o s-o îngroape, în curînd, pe mamă-sa. Firește că n-a avut nimeni curaj să se ducă să-i spună ce s-a întîmplat pe maidanul cu basculă. Nici băiatul în tricou n-o să poată face una ca asta. Bolnava ar muri sau ar înnebuni. Cînd s-o întoarce mălăierul de la moară, au să vadă ce e de făcut. De-ar veni mai curînd. După ce-o vorbi cu el, o să aibă Rel un cuvînt și față de conștiința și de sufletul lui, care intrase, vorba lui Pascu, în mare bucluc. Numai moartea o să-l scape, cum a scăpat-o și pe Safta...

Bela aflase tîrziu, prin întrebări puse cu rost anume, ce judecată avea prietenul cu conștiința și sufletul lui de adolescent.

— Eu am adus-o de acasă pe Oița, să vadă tără- boiul de astă seară și tot eu am urcat-o pe gard. Va să zică, meștere, eu am împins-o spre piatra țigăncii! Asta nu pot să mi-o iert. Să știi că ori mă culc pe linie, să mă facă trenul bucăți, ori mă stropesc cu gaz și-mi dau foc. Adineauri, cînd am vorbit cu oloaga, am țipat și-am făcut fel de fel de fițe, să nu afle frații ce mă doare. Acum nu mai pot să rabd. Simt că mă strînge ceva de gît...

Bela, speriat, îl prinsese de umeri și-l scuturase puternic, să-l smulgă din robia gîndului acela nebunesc. O nenorocire nu poate fi ocolită. Nu știe nimeni ce-i e scris să i se întîmple. Acolo, pe maidan și așa a fost destinul fetei să moară. Dacă n-o aducea el, se găsea altcineva s-o cheme la mascaradă sau venea singură, cum veniseră și celelalte codane din mahala.

— Cînd e moartea în urma lui, omul stă și-o așteaptă. Dacă-i înainte, fuge s-o ajungă. Trece peste orice piedică și-o ajunge tocmai în locul unde trebuie să cadă, neînsuflețit...

Rel, în ciuda argumentelor invocate de meșter, fluturase palma: semn mut de renunțare. Știind ce-a fost între el și fata mălăierului, ungurul n-ar mai vorbi cu atîta ușurință de destin și nu l-ar mai certa că are gînduri negre. N-a spus el că fiecare om are un blestem scris în frunte? Atunci de ce nu pricepe că nici prietenul nu poate fugi de soarta lui, mai ales acum?

Cînd ai optsprezece ani și faci un jurămînt de haimana — legămînt de dragoste și moarte — nu mai poți să șovăi. Firește că Bela nu aflase că adolescenții în tricou au o lege a lor și nici nu știa că viața Oiței se împletise, de mult, cu norocul băietanului ce nu mai era capabil să smulgă din el o lacrimă.

Rel îngenunchease lîngă cadavru și-i dezgolise brațul stîng. Șeful de la „Lessel” văzuse o inimă cu contururile arse în carne, cu acul înroșit. O inimă la fel descoperise și pe mîna voinică și tot așa de albă încă a tînărului.

Feciorul grăjdarului se uitase, cu ochii lui albaștri și îndelung, la meșter și-l întrebase în șoaptă, scuturat de un fior lăuntric:

— Acum... acum nu-i așa că înțelegi?

Bela n-a mai răspuns. Tăcuse, privind prostit la inima de pe brațul gol...

Chiriașii din casa cu nebuni se adunaseră în acest timp în jurul trupului neînsuflețit al țigăncii. Fiecare-i aprinsese o lumînare la căpătîi. Văzut de pe maidanul cu basculă, cercul de umbre încovoiate era în adevăr impresionant. Feștilele își jucau luminile galbene pe figurile mai prelungi acum, mai slabe și mai îndurerate. Mădălina și Lenora, Fana și Tinca — adusă cu căruciorul de Pascu — plîngeau laolaltă și se legănau, despletite. Spălătoreasă îi blestema pe dușmanii ce-o striviseră pe Safta cu picioarele și se ruga la sfinți să nu-i mai rabde pe pămînt pe cei ce se bucurau de nefericirile altora. Oloaga îi ținea isonul cu bocetul ei spart și generos în lacrămi, afurisind viața ce ne strepezește sufletele cu necazuri și-o implora pe moartă s-o ierte.

— Surioară, dăduși ortu’ popii supărată pe mine, scumpo! Să nu te faci strigoi, soro, c-o să-nțepenesc de spaimă cînd o să te văd...

Fana și Lenora, scîncind, se prinseră de mînă. Uitaseră că se urau...

— Săraca țața, săraca...

Tănăsică avea grije să nu se stingă lumînările, ple- cind de lîngă nevasta hamalului pe maidan și de la Oița la pompa de apă. Îngîna, clătinînd capul, cu un glas ce nu mai semăna cu al lui — pentru cei ce-o păzeau de cîini flămînzi pe fata lui Priboi sau pe înțelesul celor strînși în jurul țigăncii:

— Acu, coană, la ce să mai bocim? Le înviem? Aiurusum! Vezi să nu le-nviem! Mai bine alergam afară să împiedicăm nenorocirea. După ce s-a făcut drăcovenia, n-avem decît să ne stoarcem ochii mult și bine! Să ne ia domnu dracu pe toți, că de altceva nu mai suntem buni. Pupa-m-ar, cine știu eu, unde...

Fana se mira că nu sînt trist. Mă luam la întrecere — fugeam — cu umbra ce mi-o conturase luna pe zidul fabricii de alături și nu știam de ce îmi vine să rîd, să cînt și să mă dau tumba prin praf. Acum nu-mi mai păsa că murise Oița și mă amuzau bocetele femeilor adunate în sobor, la căpătîiul Saftei.

Era ultimul ei sobor...

Mă forțam să hohotesc — poate ca să nu le mai aud țipetele. Uimită, fata îmi dăduse un pumn — mic și nu mă duruse — în piept, să mă readucă la realitate.

— Ce-i cu tine, Puișor?

Am rîs din nou și nu i-am răspuns. Era ceva cu mine sau se prostise ea la fel ca toți ceilalți? Supărasem pe cineva? Alergam pe lîngă zid pentru că îmi plăcuse să văd cum fuge umbra, în pas cu mine. În definitiv, de ce să nu zburd și să nu fiu vesel, dacă așa-mi vine? Cine-i întreba, pe cei de lîngă Safta, de ce plîng? Ar fi putut sora mică să-mi explice de ce erau triști vecinii din casa cu nebuni și de ce bocește Tinca oloaga? Nu erau ei mai ridicoli ca mine? Să mă lase în pace: Fana și oamenii din cartier și din oraș. Să-i scuipe mîțele pe toți! Oricum, să nu mă supere nimeni, că-l iau la goană cu pietre. Să țină minte tovarășa de jocuri, că a doua oară nu-i mai spun: mă hotărîsem să plec în lume! Unde? Nu știam. Am să merg pe-o stradă — oricare-o fi — și pe urmă pe alta. N-o să mă opresc undeva anume. Am să umblu pe drum, neobosit, ani întregi. Poate am să fac un popas, o săptămînă, în orașul din poza lui Ivan, cu podul de fier, cu copilul din trăsură și cu porumbeii albi zburînd în jurul turlelor de piatră fumurie. După asta am să mă duc mai departe — mereu mai departe — pînă o să uit c-a fost o dată un Iacov, în mahalaua cu nume rușinos...

Fana, ca ori ce fată proastă, nu știa ce spune.

Pleci singur în lume sau nu mai pleci de loc! Vrei să fii cum e plopul din poarta cimitirului și cum e curcubeul! Să nu porți grija nimănui, să nu te-ntrebe și să nu-ți aducă nimeni aminte de ce-a fost. Nici grija ta să n-o ai! Să nu știi unde ai să ajungi, peste-o oră sau o săptămînă și să nu-ți pese ce-ai să mănînci și unde-ai să dormi.

— Ai să mori de foame și de frig!

Nu mă speriasem! O să rabd orice, numai ca să văd minunile de departe și-o să crăp neștiut, într-un șanț, dar bucuros că n-o să mă plîngă nici Tinca oloaga și nici Mădălina picior-de-lemn.

Fana se rezemase cu un umăr de zid, ca un copil nebunatic pus la colț și mă amenințase.

— Nici eu n-am să te plîng!

— Bine! Mare pagubă...

O răutate pe care mi-a plătit-o prompt.

— Nu ești nici frumos și nici deștept ca Rel!

Am rîs. Voiam s-o conving că opinia ei, despre mine, mă lasă cu totul indiferent. Adevărul e că mă supărase rău comparația ce-o făcuse între mine și feciorul grăj- darului de la fabrica de bere. Am recunoscut că meritam ofensa, dar nu m-am putut stăpîni. Toată ziua o șicanasem, o provocasem, o umilisem. Mă bucurasem de cîte ori o văzusem plîngînd. O uram din seara cînd o lovisem cu pumnii în figură, pînă o umplusem de sînge? Nu știam, nu mă întrebasem încă. Dacă n-o vedeam lîngă mine, plecam s-o caut. Cînd o găseam, întrebuințam toate mijloacele s-o gonesc. Singur, gîn- dindu-mă la ea, o închipuiam frumoasă și mă certam că am fost rău. Nu șovăisem, totuși, de cîte ori o întîlnisem, să-i spun vorbe urîte. Mă miram că trecuse ziua și încă n-o luasem la palme sau n-o trăsesem de păr cel puțin. Continuam s-o provoc, mai ales acum, cînd mă hotărîsem să le zic adio tuturor...

— Numai eu singur... în lume! Tu ai să rămîi cu Tănăsică, să fii nevasta lui și sluga ofticosului cu catas- tiv, dacă n-o să ajungi cumva — ca Sultana și Domnica — la gîrlă...

Fana s-a năpustit în mine cu pumnii mici și repezi, m-a tras de păr și m-a mușcat — supremă răzbunare — de sfîrcul urechii. Am țipat de durere și-am prins-o în brațe. Ea se zbătuse, încercînd să scape, mă lovise din nou cu pumnii și mă trăsese de păr. Am strîns-o puternic — cu fiecare pumn al ei mai puternic — pînă cînd am simțit cum se frînge de la mijloc, în mîinile mele, învinsă.

Încercam, pentru prima oară, o senzație nouă, ca o ceață în priviri și ca o răscolire în carne. Fata se lipise strîns de mine, cu spatele — cum o înlănțuisem — de la umeri și pînă la glezne.

Tremuram, amîndoi, cu răsuflarea întretăiată. Îmi adusesem aminte de Fana din noaptea de pomină a dezgolirilor, de scenele erotice din odaia simigiului, pe care le privisem împreună, poate nu tot așa de vinovați. Sora mică mi se dăruia, ca atunci, nerușinată și pură în graba cu care se părăsise în brațele mele și-mi șoptise c-ar fi bine să mergem la ei în casă, că nu-i nimeni. Vedeam — cum stam cu capul pe umărul ei și cu pleoapele întredeschise — corpul sculptural al grecoaicei, îngropat în părul blond ce-l învăluise în tîrziul acela plin de dezgust, de legănare a sufletului sub aripa unui vis transfigurător și mă întrebam, tulburat, clocotind în mine, ce taine ascunde trupul mic și neastîmpărat, cu formele crude încă, pe care-l robisem în cătușa mîinilor? Încercam — nu pentru întîia oară — să mi-l reamintesc gol, strălucind în soare, pe parapetul de la stăvilar, dar imaginile păstrate în suflet erau, ca și odinioară, frînte, șterse, imprecise. Am înțeles, cînd i-am simțit unduirea șoldului, că nu mai am nevoie de aduceri aminte. Făptura căutată în gînd era strîns lipită de mine, a mea, cu toate darurile, întreagă și înfiorată sub palmele ce începuseră să-i caute coapsele, să lunece și să dezmierde.

Mi-am auzit sufletul, ca un pui de rîndunică piuind în somn.

— Nu plec singur în lume, n-am să mai pot să plec fără tine...

Fana a întors capul și și-a lunecat fruntea pe obrazul meu, ca o mîngîiere pe care era sigură că i-o dărui, deplină.

— Știam — o să mergem împreună...

— Adineauri, toată ziua, am fost rău cu tine. Iar- tă-mă! N-am crezut nimic din tot ce-am spus și tot ce-am făcut n-a fost d’adevărat. Mă prinsese scîrba de mine și de tot, mă uram și mi s-a părut că te urăsc. Nu mai știu ce-i cu mine...

Ajungeau, pînă la noi, bocetele Mădălinei și plînsul pițigăiat al Lenorei. Lumînările își tremurau luminile, printre gleznele celor adunați în priveghi.

— Niciodată, Fano, n-am simțit ce simt în noaptea asta, pe care n-o s-o uităm...

Văzusem în mine, pentru întîia dată, lămurit.

Fata se mirase că fug cu umbra pe zid, că sunt vesel și cînd? Nu înțelesese că-l imitam pe Tănăsică de la birt, care rîdea numai atunci cînd îi venea să plîngă, pentru că nu vrea să afle alții ce se petrece în sufletul lui? Nu-i spusesem, la început, ce-i cu mine, fiindcă nici eu singur nu știam. Abia acum se risipiseră negurile. Toate întîmplările din Săptămînă Patimilor, toate mascaradele și toate scandalurile, ca să nu mai vorbim de nenorocirea cu Oița și Safta, parcă numai pe mine mă dureau. Mă apăsa ceva pe umeri, pe inimă și nu-mi da pace să răsuflu, cînd mă uitam la lumînările de la căpătîiul moartelor. Parcă le-aș fi ucis eu...

Cînd mergeam, aveam impresia că duc în spinare mahalaua, cu toate casele și fabricile, iar cînd mă uitam spre triaj, mă înfioram. De cîte ori vedeam un tren tre- cînd și erau oameni la barieră sau pe linie, îmi venea să țip, ca și cum — în fiecare din ei — pe mine și numai pe mine m-ar fi amenințat.

— Ești un prost, Iacov... De ce să-ți faci oftică pentru alții? Tu nu vezi că ai păsărică la cap? Acum un an și mai demult, te smiorcăiai că lași mărăcinii pe maidan, să tremure de frig. Atunci erai un copil...

Fata, ca să mă convingă de importanța adevărului ce mi-l spusese, împrumutase o figură serioasă, gravă, de bunică știrbă, cu ochelari și gură strînsă. Altădată eram mici și mi se ierta să plîng de mila bălăriilor de pe coclauri. Acum începusem să fiu om mare, un bărbat cu neliniști în carne și cu semne pe trup. Tinca oloaga o sfătuise pe sora mică să fugă de mine, că pot să-i fac rău și-o să încep, oricum, să-i spun porcării. Mama strigase de cîteva ori, exasperată de toate năzdrăvă- niile mele: „ce focului, acum nu mai ești copil!” Îmi venea să țip, de cîte ori o auzeam vorbind așa. De ce nu mai eram ca înainte? Scorpia din cărucior mă ocărise odată: „haimana bătrînă, acum ți-au dat tulee pe burtă...”

Fana știa, simțise că nu mai sunt copil. Mi se dăruia, pentru a doua oară, în brațe și mă îndemna, mă chema în casă, unde vom fi singuri, să ne spunem porcării și

„să-i fac rău”. Era și ea, în clipa aceea, o femeie ca oricare alta și mă aștepta — poate așa cum mă visase — un mascul brutal, feroce, neobosit, nesăturat — animal...

Ea, în adevăr, nu mai era copil.

Îndurerat, i-am prins capul în palme și-am căutat, în adîncul ochilor ei de ciută speriată acum, o urmă din seninătatea de odinioară, dar fata se lipise de mine, fremătînd de dorinți și mi-a readus aminte că nu-i nimeni la ei. Mă regăsisem, în brațele calde, cu toate neliniștile ce mi le adunase primăvara în suflet.

— Mi-e dor, Fano, și nu știu de ce mi-e dor...

Ciuf nu murise încă în mine și nu creșteau mărăcini numai în necuprinsul cu jocuri și isprăvi, de pe cele două maluri ale gîrlei. Viața toată nu era altceva decît un maidan cu buruieni și nerușinări, cu jocuri crude și măscări, cu lacrămi și rînjete.

Abia atunci mi-am adus aminte de blestemul din gluma ce-o făcuse mama, în seara cînd o rugasem să-mi spună — în palmă — norocul.

— Să plîngi pentru toți mărăcinii...

Luna îmi crescuse umbra pe zid dar fata plecase de lîngă mine, bombănind.

JOI, CIND A FOST BĂTUT ISUS ȘI FRATELE LUI, REL

CAPITOLUL XVII - Virugă, soldat prost și țăran

Știam că vor veni cît de curînd, în anchetă: un gardist, un comisar și-un procuror, să întrebe vecinii din casa cu nebuni ce se întîmplase la pompa de apă, să înjure porcos, obligînd-o pe Maica Precista — alături de sfintele din calendar — să se supună tuturor capriciilor din fantezia lor erotică și să amenințe hilar, cîteva babe scuturate de spaimă și-o turmă de curioși încremeniți, prostiți, nedumeriți, cu bătăi pe bucile goale și cu spîn- zurarea de limbă — poate să aresteze pe brodite un ins sau doi, ca să nu se spună că nu sunt capabili de o ispravă demnă de prestigiul lor de matadori ai ordinii publice și să telefoneze, în cele din urmă, din biroul unei fabrici și cu tot tămbălăul fatal în asemenea împrejurări, după duba de la Morgă.

Aceste trei rare exemplare ale oficialității au jucat un rol covîrșitor în viața tuturor plebeilor din mahalaua cu nume rușinos, încă de pe vremea cînd nu răușisem să înțeleg bine ce deosebire, poate fi — exceptînd tunica, trabucul și tesacul — între un gardist, un comisar și-un procuror.

Simpli muritori, nu ne întrebasem încă dacă tiranii aceștia aveau un nume și un destin al lor, cu satisfacții și nemulțumiri, cu dureri și înfrîngeri. Singura trăire logică pe care le-o admisesem era aceea a uniformei ce-o purtau și-a cercetărilor la fața locului. Tustrei formau — pentru noi, cei de atunci — o singură ființă, cu o existență unică și mai presus sau — oricum — dincolo de hotarele lumii noastre. Omul cu tesac semăna cu procurorul, iar comisarul avea ochii bulbucați ca ai superiorului cu trabuc și fruntea îngustă ca subalternul cu galon de fir pe umăr. Apăreau împreună în cartier și plecau laolaltă, victorioși, după ce urlau cîteva ore și loveau orbește, în cine le sta în cale, împrumutînd unul de la altul excesul de zel, prostia și dezinvoltura.

Un monstru tricefal de care se speriau copiii și bă- trînii, o singură inimă sub două tunici și un fular, un animal întîmpinat de mahalagii cu privirile scăpărînd sub sprîncene și pumnii strînși în buzunare.

Acum nu mă mai interesa ce se va petrece afară.

Repetasem îndărătnic, să mă pot convinge, că nu mai am nici un rost pe stradă sau la poartă și plecasem în casă. M-am surprins, însă, furișîndu-mă cu pași de răufăcător pe lîngă zid. Minciuna, de care încercasem să mă prind, nu rezistase. Adevărul mă duruse ca un ghimpe înfipt. Mă mustrau gîndurile și plopii, luna și sufletele două, de curînd eliberate și rămase pasări cu zborul alb, peste mahala. Mă învinuiau, cu glasurile unite și numai de mine auzite: „Fugi, Iacov, te vedem cum fugi...”

Slab cum nu mă cunoscusem pînă atunci, intenționam — pentru întîia oară — să ocolesc un pericol presimțit tot mai aproape.

Avusesem deseori prilejul să-mi dau seama ce însemna o cercetare la fața locului și eram sigur că oamenii legii nu se vor mulțumi — mai ales acum — să înjure, să amenințe și să telefoneze după duba de la Morgă.

Mascarada fusese prea mare, ca să poată fi epilogată așa de simplu. Nu mă îndoiam că procurorul se va convinge fără efort, în fața celor, două cadavre, că-i dator să procedeze drastic. Comisarul și subalternul lui n-au să aștepte decît formula sacramentală: „ascultă, mă, voi ăia cu uniformă, pozitiv — în doi timpi și trei mișcări”, ca să-i acorde tot concursul, cu o pasiune profesională rară.

Anchetă în doi timpi și trei mișcări însemna, firește, arestări la întîmplare, grindină de pumni în fălcile celor fără apărare și fără vină, lovituri cu tesacul date orbește

și icnit, în grămadă, țipete de spaimă și urlete inumane de durere — grozăvii dezlănțuite asupra mulțimii cu furia elementară a cutremurelor, a inundațiilor și-a molimelor...

Mă simțisem, în fața prăpădului ce se apropia, mic, singur, nevolnic. Mi se făcuse frică de mine. Adunasem în suflet prea multe revolte și dezgusturi, sugrumasem lăuntric prea multe țipete de oroare, ca să mai am putere să mă stăpînesc, să tac, să-mi calc din nou pe inimă și să-mi țin gîndurile în frîu, în clipa cînd voi fi zvîrlit, brutal, în fața asupritorilor.

Căutasem un reazim, oricare, ca să pot aștepta în liniște furtuna...

Fana îmi ascultase spovedania cu ochii mari de nedumerire și zîmbetul fluturat în colțul gurii. Voiam să mi-o fac tovarăș, să mă simt alături de cineva, să-i smulg un cuvînt de înțelegere și să-mi fac din el cîrje și scut. Mi-ar fi fost de ajuns un semn, să-l cresc în mine luminos, înviorător și eram bucuros să mă pot prinde, cu tot preaplinul sufletului și de-o minciună a ei — minciuna firului de iarbă, spre care întinzi mîna cu disperare, cînd simți că se cască adîncul sub tine și te fură apa rostogol.

Fana, însă, nu mă pricepuse.

Fată cu dezgoliri și dorinți, îmi întorsese spatele, bombănind și mă lăsase mai singur și mai slab, pe strada goală sub lună.

Tremurînd, plecasem cu umbra la spinare, încovoiat, să mă ascund în sală și să plîng — abia acum să plîng — pentru Oița și Safta, pentru oameni și pentru mine. Căzusem în pat îmbrăcat, obosit, amețit. Jucau stele, în întuneric și în erupții de culori. Nu mai eram capabil să-mi adun mințile. Uitasem tot ce lăsasem afară și mă uitasem pe mine. Amorțisem, ca după o băutură tare. Mă cocoloșisem tot în conștiința — ca o lumină între vînturi — că plîng și că-mi face bine plînsul...

Cînd am deschis ochii, a doua zi, era soare. Priveam în tavan și nu știam ce-i cu mine și unde mă aflu. Viața mi se aduna șovăielnică în trup, ca o furnicare și, o dată cu ea, întîiul gînd: am adormit și acum e liniște! Se răsucise ceva în suflet, poate același refuz de întoarcere

în casa cu nebuni. La ce bun mă deșteptasem? Brațul pe care încercasem să-l ridic, îmi rămăsese alături, moale.

— Am adormit și-acum e liniște...

Vorbisem cu buzele uscate. Gura amară, se descleș- tase. Tîmplele, zvîcnind, îmi stîrniseră sub frunte o hu- ruială de atelier mecanic — și iarăși lumina sub pleoape, ea o sticlă pisaită...

Atunci am simțit o mîngîiere ușoară, ca o adiere.

— Dormi — mai dormi, Puișor...

Fana zîmbise, lîngă mine. Îi căutasem mîna mică, subțire și i-o dezmierdasem, îi recunoscusem glasul. Mă întorsesem în așternut, ca s-o văd mai bine. Sta pe scaun, la căpătîiul meu, cu fața palidă, prelungă, de ne- odihnă dar cu ochii mari, strălucitori. Nu-mi aduc aminte ce am întrebat-o. Ea m-a liniștit cu un surîs — poate surîsul ce i-l cerșisem inutil, azi-noapte, fetei cu nerușinări și dorinți răscolite în carne.

Acum înțelesesem ce-i cu mine. Sărisem în picioare, să fug afară, să aflu ce se întîmplase dar — cu primul pas — m-am clătinat. Prins de ușe, să nu cad, mă uitam la Fana speriat, mut. Mă străduisem să-i citesc pe figură, să întrezăresc, în adîncul privirilor ei, grozăvia pe care cuvîntul, poate, n-ar fi fost capabil s-o spună.

— Lasă că am să-ți povestesc tot. Numai să nu faci zgomot. Puica, săraca, abia a adormit. Te-am păzit amîndouă, toată noaptea. La început nu știam ce-oi fi avînd. Ne era frică să nu mori sau să pleci, ca nebunii, pe acoperișuri! Să vezi cum a fost.

Procurorul venise cu trăsura. Se lăfăia alături de comisar. Gardistul se cocoțase pe capră. Vecinii din casa cu nebuni, adunați în jurul celor două moarte, au auzit de departe trapul cailor și-au fugit. Polițaiul s-a ridicat în picioare și-a tras un foc de armă, strigînd: „Stați, în numele legii, că vă împușc!” Nu-l ascultase nimeni. Numai Tănăsică rămăsese lîngă Safta iar Rel lîngă Oița. Bela se ascunsese în gang, curios să vadă ce-o să se întîmple. Din fericire, cu cîteva clipe mai înainte, Pascu o dusese pe Tinca în casă. Altminteri, Fana era sigură că bezmeticii în uniformă ar fi fost în stare s-o trimeată,

în cărucior, la închisoare. Lenora și Mădălina intraseră în birt. Nu mai nimeriseră poarta, de spaimă.

Omul cu tesac sărise primul din birje, cu revolverul încărcat și se repezise la flăcăul clăpăug, care așteptase în picioare, drept, neclintit, cu mîinile la spate.

— Stai că te-mpușc — urla gardistul la el și-l prinsese de piept, înjurînd.

— Nu vezi că stau?

Sluga îl întrebase liniștit și-l lovise peste braț.

— Ia laba de pe mine!

Procurorul se apropiase.

— Ce-i cu ăsta?

— L-am găsit lîngă acest cadavru — răspunse subalternul, serios — și l-am arestat în numele legii! A zis că „ia laba de pe mine” și mi-a dat o palmă.

Șeful îl măsurase pe delicvent atent, de aproape, lu- minîndu-i figura cu felinarul pe care-l purta comisarul după el. Se edificase repede.

— Cum te cheamă?

— Tănăsică.

— Și mai cum?

— Tănăsică de la birt.

Polițaiul se edificase de asemeni.

— Individul e suspect, coane!

Procurorul făcuse un gest scurt, ca să-l asigure pe colaborator că nu are nevoie să-i spună el dacă individul e suspect sau nu.

— Ce-i cu tine, mă, aici? Să nu minți, că mătur strada cu tine și te spînzur de limbă!

Flăcăul nu se speriase de amenințare.

— Am venit s-o văd pe coana Safta, că murise, după ce i-am adus lumînare și i-am aprins-o. Pe urmă am stat, că am zis: de ce-or fi fugind vecinii, cînd vine procuru? Că n-o fi dînsu sperietoare de ciori! Oameni proști, săracii! Că tocmai îi spuneam la un preten. Zic: ,„așa lume, să mă pupe unde nu mă arde soarele”...

Sluga de la birt răspunsese serios, clătinînd capul cu amărăciune și scuipînd printre dinți, țîșnit și departe, pe lîngă reprezentanții autorităților.

Surprins și în egală măsură revoltat că o haimana desculță are o atitudine așa de obraznică față de șef, comisarul se holbase de cîteva ori la arestat, cu pumnul strîns, gata să-i înece cuvintele în sînge, ca să-l învețe minte să nu-și mai ia nasul la purtare.

Procurorul, însă, avea gust tocmai acum să experimenteze, pe teren, o metodă nouă de cercetare. El îl lăsase pe individ să spună ce i-o place, în primul rînd ca să-și dea seama în ce ape se scaldă, să-l cunoască.

Pălăvrăgind, omul se demască singur, își dezbracă sufletul și-l ridică în vîrful prăjinii, să-l vadă ascultătorii.

Să-l vadă, mai ales, un tartor cu fular, cu trabuc și șoșoni.

— Și... cum a fost cu asta, pe care-ai... omorît-o?

Tănăsică n-a tresărit. S-a uitat lung la civil, măsu- rîndu-l cu ochii mici de sus pînă jos și-a început să rîdă tare, hohotit, ca de o glumă cu haz.

Comisarul nu s-a mai putut stăpîni.

Lovit cu pumnul sub bărbie, flăcăul și-a mușcat limba și s-a pomenit cu capul izbit de pompa cu apă. Stătuse, o clipă, nemișcat. Nu înțelesese ce se întîmplase. Cînd a vrut să deschidă gura, să protesteze poate, a bolborosii și-a scuipat sînge.

Gardistul n-a rămas mai prejos.

Nu aștepți ordin special, cînd e vorba de „pozitiv — în doi timpi și trei mișcări”...

Pumnul, dat cu sete acum, l-a repezit — pentru a doua oară — cu capul de zid. Maxilarul îi amorțise și-i urlau, în urechea stingă, toate locomotivele din triaj, de la barieră și din depoul de mașini.

Flăcăul clăpăug pricepuse, în sfîrșit, în fața cui se află. Nu s-a revoltat și nici n-a plins. N-a încercat, cel puțin, să se apere, în momentul cînd l-a văzut pe comisar ridicînd din nou mîna. S-a îndreptat, cu o încordare de voință și l-a privit în ochi, fără dușmănie. Nu-l ura nici pe omul cu tesac. Simțise numai că i se cască un gol în suflet și i se-nfipsese o întrebare sub frunte, ca o lipitoare flămîndă din borcanul bărbierului de lîngă pod.

— De ce?

Sîngele i se prelinsese pe buze și se scursese, în dîre subțiri, pe gît. Numai procurorul i-a ghicit, sub gîlgîiala roșie și caldă, surîsul amar.

— ...că, la urma urmei, cînd am găsit-o pe coana Safta aici, i-am zis: „las-o dracului, coană, nu muri” și i-am cumpărat lumînare de la jupînu, cu banii mei. Am aprins-o și-am plîns, că tare suntem proști și amărîți, dacă am ajuns să ne ucidem unul pe altul și să ne bată un vardist!...

— Lasă gura — se înfurie comisarul — că n-avem vreme de taifas! Spune, mai bine, de ce-ai omorît-o pe moartă. Spune cu frumosu, mă, că — dacă mă superi — te duc la mine la-ntinzătoare și-o să fie vai de cozonacu mătăluță...

Sluga de la birt n-a mai răspuns. S-a mulțumit să-i întoarcă spatele. Se supărase crunt. Începuse să înjure, în gînd, de papucii cu fluturași, pe cari-i poartă Maica Domnului cînd se plimbă prin rai și de clopoțeii, mici ca ghioceii, din aripele îngerilor. Pumnii nu-l duruseră și nici nu-l revolta ideea că fusese bătut. Nu era, pentru întiia oară, lovit. Ofticosul cu catastiv avea o mînă mult mai mare, mai osoasă și mai grea, poate mai neîndurătoare. Se resemna, după fiecare cotonogeală, să îngîne: „așa mi-a fost scris!”‘ Asta rămăsese singura lui mîngîiere. Dar îl revoltase și-l îndurerase, deopotrivă, ușurința cu care civilul și ajutorul lui în uniformă voiau să-i arunce în spinare o faptă așa de odioasă. Se întorsese spre ei, clocotind și strigase nestăpînit cu ochii plini de lacrămi și de obidă.

— Să nu-ncerci, carecumva, să joci musca-n gaură cu mine, comisarule! Să nu crezi că mi-e frică! Numai de sfîntul adevăr tremur. Așa cap, așa căciulă, dacă poți să zici că eu am omorît-o pe moartă, cînd ți-am spus că i-am zis: „las-o dracului, coană, nu muri” și i-am cumpărat lumînare și-am plîns-o. Dac-o omoram, la ce era să-i aduc lumînare la cap și la ce s-o plîng? Așa prost mă crezi? Oho, nenicule, o luam la sănătoasa, nu așteptam să stau la o parolă cu voi...

Polițiștii n-aveau vreme să se înduioșeze. Procurorul, însă, le făcuse semn să se astîmpere și se uita fix la flă-

căul clăpăug, atent să nu-i scape nici o mișcare. Captura era interesantă. Individul era un mare prefăcut, servit de o inteligență deosebită, caracteristică răufăcătorilor din marea familie lombroziană. Tipul, de altfel, avea toate stigmatele unui criminal înnăscut. Intenționa tocmai să-l întrebe, prin surprindere: „nu-i așa că taică-tău a murit alcoolic și mamă-ta sifilitică, la balamuc”, convins că răspunsul va fi afirmativ, cînd s-a pomenit — fără veste — cu Gore alături.

Hamalul adormise la cîrciumă și continuase sforăitul în trăsură și pe maidanul cu basculă, în șanțul liniei ferate, unde-l lăsaseră — căzut cu fața în jos — femeile ce-l dezbrăcaseră, ca să-l poarte în urmă prin mahala, în pielea goală și în batjocură.

Se trezise abia acum, învinețit de frig, într-o băltoacă de păcură.

Buimac, cu ochii tulburi și capul greu, neînțelegînd încă bine ce-i cu el și incapabil să vadă, să simtă halul în care se afla, se ridicase și pornise orb, automat, printre cucute. Coarnele, în zdruncinul pașilor lui nesiguri, împleticiți, se ciocniseră — clopote cu cîntec surd și uscat.

Omul se oprise, instinctiv, lîngă luminița de la căpătîiul Oiței. Se lăsase pe vine, tremurînd, ca un cărăuș lîngă un foc de vreascuri și întinsese mîinile spre lumînare, să le încălzească. Rel, însă, îl îndreptase spre pompa de apă, țipîndu-i aproape că țiganca îl caută de mult și plînge.

Gore făcuse un efort vizibil, cu fruntea strînsă în palme, ca să poată îngîna: „Safta, nevastă-mea” și cu acest unic licăr de conștiință în el, plecase spre cealaltă luminiță.

— Hai să ne culcăm, fă, că-i frig și întuneric...

Procurorul se speriase de năucul despuiat. Gardistul se dăduse un pas înapoi și scoase tesacul, țipînd: „stai, în numele legii”, în timp ce comisarul rămăsese răscrăcărat, cu genunchii îndoiți și mîna uitată în buzunarul de la spate, încleștată pe revolver. De unde apăruse, în fața lor, fantoma cu nerușinările goale, cu trupul tăvălit prin noroi și coarne de bou atîrnate de gît? Cine și ce farsă sinistră încerca să le joace? Să fi avut oare mahalagiii curajul să-i atragă într-o cursă, ca să-i facă

în urmă de rîs la jurnal? Safta era moartă în adevăr? Polițaiul își culcase urechea pe sînul cadavrului, să se convingă, iar gardistul, crezînd că hamalul e nebun, întinsese brațul cu tesacul spre el, ca să-l țină la distanță.

Procurorul se stăpînise repede și ordonase, înjurînd printre dinți, cu necaz — convins că a descoperit firul unei afaceri ce va face vîlvă mare în oraș și în presă — să se procedeze drastic.

Subalternii au prins curaj, în cele din urmă, iar Gore a fost culcat, în doi timpi și trei mișcări, vînăt și însîn- gerat de pumni și sub lovituri de tesac, lîngă Safta.

— Tu, ăla cu galon, leagă-l pe golăneț de victimă și de musiu Tănăsică — strigase șeful — și hai cu mine, comisar, să vedem ce-i cu moarta de pe maidan. Te pomenești că mai găsim un deștept ca urecheatul ăsta și-un porc sau un nebun ca ăla despuiat. Ascultă-mă pe mine, mă: sîntem în fața unei crime misterioase, de care o să se ducă pomina pînă în jurnalele nemțești! Dacă n-o să procedăm pozitiv și fără multă vorbă, ne rătăcim în ițele afacerii și nu ne mai descurcăm zece ani. Stai, băiatule, să lucrăm cu cap. Dă fuga la un regiment și cere o patrulă de zece soldați. Parcă văd c-o să facem o captură numeroasă. Numai tu cu mine n-o să putem duce o haită de arestați. Mai bine ia-o la picior, puiule, și cere o patrulă. Să fie una călare, cu carabine și lănci, pentru orice eventualitate, amice...

Comisarul salutase scurt și plecase, fugind pe linia tramvaiului, spre una din cazărmile de pe calea Plev- nei, în timp ce gardistul se descinsese de centură și-și dezlegase brăcinarul să aibă cu ce-i reduce la nemișcare pe cei trei arestați în numele legii și în interesul cercetării la fața locului: cadavrul, omul gol și sluga de la birt...

Procurorul îl găsise pe Rel lîngă Oița.

Feciorul grăjdarului apăra, cu palmele făcute cuib, flacăra mică a lumînării, să n-o stingă vîntul. Se concentrase tot în grija cu care încerca să păstreze, la căpă- tîiul dragostei moarte, lumina vie a durerii lui de dincolo de cuvînt și de lacrimă.

— Ce-i cu tine, mă, aici?

Repetase întrebarea, de astă dată mai tare și mai autoritar:

— Mă, n-auzi, cerul și sfinții cui te are, ce-i cu tine aici?

Adolescentul ridicase ochii spre el, încet și-l privise vag. Se uita la insul ce-l înjurase și parcă nu pe el îl vedea. Răspunsese tîrziu, simplu, cu nepăsare:

— Tu nu vezi? Vine vîntul să stingă lumina și eu nu-l las, că vîntul e prost...

Alt nebun, se întrebase procurorul, alt farseur sau un nou exemplar de criminal lombrozian, servit de inteligență și cu cel puțin unul din părinți mort de delirium tremens? Rel nu-l lăsase mult, din fericire pentru amîndoi, să se frăminte cu probleme așa de grave. Îi făcuse semn să se apropie, ca să-i poată spune ceva în taină și-i șoptise fără tremur în glas, fără șovăială:

— Eu am omorît-o pe Oița! Să știi și să nu mai spui la nimeni...

Procurorul se înviorase.

— Bravo, țîncule! îmi placi. Ai scăpat de păruială. Sîntem amici! Știi tu cine sunt eu, mă? Te-ai învîrtit de regim special! Să fii băiat deștept, să recunoști pînă la urmă crima și dacă nu ți-o place cum am să mă port cu tine, să nu-mi mai dai bună ziua pe stradă! Eu sunt om de cuvînt...

Rel continua să apere lumina lumînării de prostia vîntului. Nu-l interesase și puțin îi păsa, acum cînd aflase, că insul din fața lui e un reprezentant al autorității. Se spovedise meșterului ungur dar acesta nu-l pricepuse. Streinul, dimpotrivă, îl crezuse și-l bătuse pe umăr. O dovadă că-i prețuise și-i respecta durerea. Tînărul oftase ușurat. Găsise, în sfîrșit, un om milos, providențial, cu o fărîmă de înțelegere pentru suferința lui mută și fără drum în uitare. Nu se întreba ce va mai urma, din moment ce-și alesese și hotărîse destinul: în flăcări sau sub locomotivă! Aștepta numai să vină Priboi de la moară, să-i povestească ce se întîmplase și să-l ajute să-și ducă fata acasă.

Pe urmă: trenul era așa de aproape...

Rel zîmbise vag, eu ochii la lumînare. Vîntul era zburdalnic iar lumina i se risipise, ca o mîngîiere, pe figură. Poate-l săruta Oița, în visul ei de dincolo de viață.

— Să nu uiți ce ți-am spus — tresărise el la un moment dat, ridicînd ochii spre omul din fața lui, cu un început de îngrijorare pe figură — să nu uiți și nici să nu-ți iei vorba înapoi! Să știi că eu am omorît-o! Safta a dat cu piatra și a izbit-o în frunte. Fata s-a lovit, căzînd de sus, cu tîmpla de bolovanul de colo, dar eu am ucis-o cu mîna asta — cu mîna asta pe care-a fost arsă, în carne, inima...

Procurorul se încruntase.

Bela, Fana și Lenora (erau în curte atunci, lîngă spărtura din gard) îi văzuseră strîngînd pumnii și-l auziseră țipînd:

— Ce, mă, criminal odios, nici n-ai apucat să fii cinstit și ai și început să faci pe nebunu cu mine? Ori te-am luat repede și cu doxă, și-ți pare rău că mi-ai mărturisit adevărul? Crezi că dacă-mi îndrugi povestea cu piatra și cu bolovanul, ai să scapi? Las-o încurcată, mă, c-o descurcăm noi la beci! Nu umbla, mă, cu minciuni, că la mine nu merg, puișorule! Eu sunt curvă bătrînă. Știu una și bună. Ai spus că tu ai ucis-o? Bravo și la mai mare! Muncă silnică pe viață, deocamdată...

Rel a avut putere să rîdă.

— Lasă, că nu ajung eu pînă acolo...

Comisarul adusese, în pas alergător, sub comanda unui sergent spîn și osos, o patrulă de zece artileriști, găligani mai voinici în mantale lungi. Procurorul prinsese curaj și se fîstîcise de emoție, cînd s-a văzut înconjurat de pinteni și de carabine în bandulieră. Nu știa ce ordin să dea mai întîi și de unde să continue cercetarea. Firește că lîngă Rel urma să rămînă două sentinele cu săbiile scoase și armele încărcate.

Sergentul Varvaru se uitase lung la haimana și clătinase capul. Nu era nevoie decît de un singur soldat, fără șpangă și fără carabină, ca să păzească un criminal așa de subțirel și plăpînd.

Procurorul nu se împotrivise.

Soldatul, un țăran cu maxilare puternice și ochii mici, spălăciți, îl măsurase la rîndu-i pe arestat, cu o privire disprețuitoare. Convins că nu are nici un motiv să fie prea atent cu un flecușteț de surtucar, pe care-ar fi putut să-l sfărîme cu un pumn dat în joacă, se așezase pe un bolovan rostogolit, cu piciorul, pînă lîngă fata moartă.

Ceilalți nouă oșteni și cu sergentul zece făcuseră cerc, la comandă și bătînd pintenii, în jurul captivilor de la pompa de apă.

Gore adormise din nou, alături de cadavrul nevestei. Sforăia, cu fața în sus.

Militarii se uitau, minunați și blegi, la omul gol și la moartă și nu știau dacă-i ceva de rîs sau ar trebui să se descopere și să se închine, pentru sufletul celei duse.

Tănăsică, însă, legat cot la cot cu Safta, se trîntise cu fruntea de pămînt și se lamenta.

— La asta nu mă așteptam! Vedeți-mă, fraților, vede- ți-mă legat de-un hoit și de-un nebun în pielea goală, sărăcuț de maica mea, pe unde i-o fi putrezind oscioarele! Ce-am ajuns fraților, tocmai eu care zic „coană”, în loc de „fă” și „salut”, în loc de „hai sictir”! Ce-am ajuns și ce-o să zică jupînu, cînd o da cu ochii de mine...

Se lovea cu pumnii în cap și urla, să audă și să afle oamenii toată durerea lui de flăcău clăpăug adînc ultragiat.

— Of, lume, scuipa-mi-ași sufletul într-o troacă de borhot, să-l ciugule ciorile și să-l mănînce porcii — că nu mai am ce face cu el, de azi încolo...

Sergentul Varvaru oftase.

— Mă, săracu, da ce mare păcat o fi făcut?...

Omul cu tesac se uita în pămînt. Soldații fumau tăcuți, îngîndurați. Comisarul aștepta, rezemat în sabie și cu chipiul pe ceafă, ordinul superiorului, care-și înnoda și desfăcea mereu fularul, rînd pe rînd transpirat și scuturat de frig.

— Ce facem, conașule, să trăiți, că la ora cinci sună gornistul și-avem ordin să ne întoarcem la cazarmă?

Sergentul vorbise, somnoros și cavernos.

Procurorul tresărise.

— Cum ce facem? Nu vezi eă suntem în cercetare la fața locului? Polițai, să... ascultă, în doi timpi și trei mișcări! Criminalul de dincolo, ăla cu fata, mi-a spus tot. Acum să...

Se bîlbîise, ridicol și autoritar, neștiind ce să facă mai întîi cu țiganca și hamalul, cu sluga și artileriștii, toți muți și uriași. Comisarul înțelesese încurcătura șefului și — ca să-i fie de folos — s-a aplecat spre Tănăsică și l-a certat blînd.

— De ce ne fierbi, mă tinerelule, ca-n smoală? Spune, mă, că tu ai omorît-o și gata: scăpăm și noi și scapi și tu de năpastă...

Flăcăul clăpăug ofta și se lovea cu pumnii în cap.

— Cum o să spui ce n-am făcut, păcatele mele? Să povestesc cum a fost! Asta-i tot ce pot să fac. Dezlegați-mă de stîrvu ăsta, dați-mi o cană cu apă, să mă spăl în gură, că mi s-a năclăit sîngele pe limbă și ascultați-mă, nenișorule, că n-am de ce să vă mint...

Comisarul așteptase zadarnic ordinul procurorului.

— La urma urmei, coane, ar fi și asta ceva! Că, să zicem: el e criminalul, da’ unde sunt complicii? Că, fără complici, așa crime, n-am mai pomenit.

Șeful încuviințase, cu un gest voit de nepăsare pentru o idee dată de un subaltern, deși — în fond — o considera admirabilă.

— Sunt absolut edificat dar admit o nouă audiere a criminalului, numai ca să vezi că mi-ești simpatic! Dar să nu mă ții în picioare, în sectorul tău, că mă supăr și-i prăpăd.

Polițistul a mulțumit, salutînd și s-a întors, cu un ordin în șoaptă, spre omul cu tesac. Acesta a salutat, la rîndu-i și s-a repezit cu pumnii în obloanele birtului economic, în timp ce comisarul îl dezlega pe Tănăsică. În cîteva clipe, gardistul s-a întors cu două scaune pentru șefii lui și cu o căldare plină cu apă, să aibă arestatul cu ce să se spele de sînge.

— Mai sunt niscaiva bănci, de unde le-ai adus pe astea — întrebase Varvaru — că n-o să-mi țiu răcanii înfipți în front ca lumînările, după ce i-am sculat din somn.

— Sunt berechet, camarade, că-i un fel de cîrciumă...

— Dacă-i așa — se înviorase sergentul — cîrciumă să facem și noi! Fuga marș, soldat și adu fiecare pe ce să stai! Care ai parale, cumpără tu țigări și pentru mine... că afară de tutiun, cu mare scofală n-o să ne alegem, vascrisu ei de viață de soldat artilerist, cînd îl faci vardist de noapte...

Scena audierii flăcăului clăpăug, descrisă de Fana în cuvinte puține și obosite, îl impresionase pînă la lacrămi și dezgust pe Bela și speriase acarii de la trenurile de marfă din triaj.

Tănăsică istorisise tot romanul din căsnicia vecinilor, rezemat cu spatele de pompa de apă. La picioarele lui erau întinși Safta și Gore. Comisarul și procurorul stau pe scaune, unul la stînga cadavrului, celălalt la dreapta. Lîngă ei se trîntise, într-o rînă, omul cu tesac. Sergentul artilerist se așezase aproape, să audă mai bine. Patrula, în semicerc.

Lumina luna, felinarul adus de la secție, lumînarea nouă de la căpătîiul țigăncii și amintirile slugii de la birt.

Tănăsică începuse simplu, cu ochii în gol, o poveste cu haz amar, de pe vremea cînd era Safta mierla mahalalelor bueureștene.

Ascultătorii erau sceptici. Oștenii se uitau unii la alții, cu nedumerire iar procurorul începuse să regrete că acordase o importanță nemeritată unei inițiative ce nu lămurea nimic. Gardistul căscase o dată și molipsitor iar sergentul spîn și osos își bătea pintenii, nervos.

Comisarul s-a simțit dator să-l avertizeze pe informator, energic și holbat, că el nu-i om să se lase dus de nas de un pîrlit. Așadar, dacă are ceva de spus, să nu-i mai facă șefului capul calendar cu baliverne de pe timpul malacovului. Să declare, în doi timpi și trei mișcări, adevărul și nimic altceva decît adevărul, că — altminteri — îi mănîncă, fără milă, coliva și-l aruncă, fără popi și bocitoare, în groapa cu gunoi.

Tănăsică a surîs, modest și-a făcut, spre magistrat, un semn mic, prin care-l întreba amical: „vezi ce ajutor prost ai?” Se supărase în urmă, crunt.

— Pot să vă spun, pe înțeles, ce-i cu mascarada de astă-seară, dacă nu vă povestesc, mai întîi, ce-a fost cu Safta și Gore, cu Stîrcu de la gară și cu Pompilică Șontîc, cu Paler și cu soborul țațelor, ca să nu mai vorbim de salonul meu din pivniță, unde veneau muierile să le potolesc? Nu pot, că se rupe firul. Proștii ăștia au trăit o viață, ca să ajungă cum îi vedeți și voi nu vreți să stați un ceas de vreme pe scaun și să ascultați? Păi atunci ce cercetare la fața locului mai facem? Las-o dracului, comisarule...

— Dobitocu-ăsta are dreptate — constatase procurorul și se așezase mai comod, dispus să asculte atent.

Polițistul, inteligent, intervenise c-o întrebare ca o cursă. Dacă nu avea, în adevăr, nici un amestec în crimă; de unde știa tînăml de la birt atîtea amănunte din viața intimă a victimei? Omul cu trabuc nu și-a putut stăpîni un gest de enervare iar flăcăul a rîs, mirat că poate fi așa prost un domn cu sabie și mustăți. Crede el că se află un ins, pe stradă, căruia să nu-i fi aflat vecinii și laptele pe care l-a supt? Țațele și nevestele din mahalaua cu nume rușinos se bucurau, din acest punct de vedere, de-o faimă cu drept cuvînt rîvnită de cumetrele de prin alte părți ale orașului...

— Mi se pare mie că-mi răcesc gura fără folos — se întristase el, învăluindu-l pe comisar cu o privire dojenitoare — dacă, din tot ce-am spus eu, nu v-a rămas nimic în minte, cum nu rămîne apa într-o putină spartă. N-ai auzit de la mine, nenicule, cum își dezgoleau trupurile și sufletele la taifas? Păi atunci la ce mai vii să mă-ntrebi cum și ce fel le aflasem tainele, cînd am fost — ca să zic așa — armăsarul soborului? Las-o dracului, că rîde moarta de noi...

— Te cred!

Procurorul se încruntase la subaltern și se încruntaseră la fel — sergentul spîn și soldații, supărați că mustăciosul în uniformă oprise o poveste ce începuse să-i pasioneze, cu o vorbă fără rost.

— Spune, băiete, spune.

Tănăsică, încurajat, continuase spovedania, după ce se jurase pe viitor și pe sufletul părinților, că n-o să declare nimic altceva decît adevărul.

Frații — cum îi numise el pe cei de față — aflaseră toate aventurile țigăncii și nu se sfiiseră, rînd pe rînd, să scuipe spre „scroafa bătrînă” cu dezgust, să plicie palmele de genunchi, cu uimire sau să se cutremure de oroare.

Urecheatul se înfierbîntase.

Ridicase, cu mîna sigură, fermă, vălul de pe viața de cocină a cartierului și scuipase, laolaltă cu ceilalți, se uimise și se cutremurase, ca să termine întîia parte a mărturisirii cu glasul tremurat și cu ochii umezi, plin de scîrbă și scuturat de frigul cuibărit în suflet o dată cu gîndul că, așa lume nu merita altceva decît „să-l pupe unde nu-l arde sfîntul soare”...

Oricum, era un semn de întrebare, o taină pe care nici el nu avusese timp s-o dezlege: ce făcuse hamalul, de la plecarea lui de acasă și pînă se întîlnise cu turnătorul, pe unde fusese și ce se petrecuse în inima lui de om prost și sărac? Numai el o să poată răspunde, mîine, cînd s-o deștepta și i-o place mustăciosului să-l descoasă.

Unul din ascultători intervenise: în acest caz, Paler va fi un informator tot așa de prețios. Sluga de la birt a rîs. Nici o nădejde din partea slăbănogului. El adormise lîngă dulău, fericit — în sufletul lui cu funingine — că iar o s-o viseze pe Truda, codana văcarului.

Firele povestirii, rupte un moment, s-au legat din nou, ca să poată presupusul criminal să precizeze cînd și cum intrase în mahala convoiul cu lăutari, cu cei doi bețivi și cu legăturile de ceapă verde.

Procurorul a avut impresia, la un moment dat, că-i pe deplin lămurit și a ridicat mîna.

— Stai, tărtăcuță proastă, nu mai da cu gura, c-am înțeles. Furios că nevasta îl înșelase! porcul ăsta gol se îmbată, vine acasă aiurit de vin și de gelozie și — în complicitate cu musiu... ăla, chiriașul — își omoară soția infidelă.

Vorbind, se uitase triumfător la comisar.

— Este, amice, sau nu este?

Așteptase, nerăbdător, un moment favorabil de re- vanșare. Cînd un subaltern are curajul, în prezența ta, să formuleze o opinie separată și să ia o inițiativă, te simți imperios dator să reacționezi inteligent și rapid, ca să nu se spună, ulterior, că un mustăcios în uniformă poate fi mai deștept ca tine. În definitiv, el afirmase că ar fi bine să se procedeze la o primă audiere a individului pe teren, fapt ce ar fi putut duce la imediata identificare și arestare a complicilor, deoarece era exclus ca o ispravă așa de odioasă să fie comisă numai de sluga de la birt. Așadar, repetase un adevăr elementar, la îndemîna oricărui polițist provincial. Dar, în ciuda acestei păreri oarecum lăudabile, făcuse — după opinia de ultimă clipă a superiorului — o gravă eroare judiciară: îl considerase pe flăcăul clăpăug autor principal al îndoitului asasinat.

— Te-am lăsat dinadins, comisar, să stărui în greșeală, ca să pot, la momentul oportun, să te conving c-ai face bine, altădată, să nu te mai amesteci unde nu te pricepi. Nu ai, comisar, nici inteligență suplă, nici perspicacitate și nici competență, ca mine. Rămîi, amice, cu toată protecția ce ți-o acordă conu Alecu, un funcționar inferior, un auxiliar al forței publice și nimic altceva, că a doua oară mă superi și te scuip, cu un simplu raport, tocmai la Calafat ori la Ițcani. Sau poate tot mai ți se pare că nu ești prost? Bine, mă, co- misamle, cum l-ai crezut tu pe flecuștețul ăsta de Tănăsică autor principal al crimei, cînd știa toată mahalaua că țiganca are numai un bărbat și nenumărați amanți — care bărbat, la un moment fatal, află că-i e soața infidelă și cum era și logic, gîndul răzbunării începe să-l frămînte? Acum începi să vezi firul misterioasei afaceri? Este sau nu este?

Subalternul se ridicase și apropiase călcîiele, milită- rește dar n-a mai avut timp să salute și să recunoască, supus, că un superior are și o să aibă întotdeauna dreptate. Sluga de la birt a ridicat mîna, tocmai atunci, cu un gest autoritar și-a răspuns direct, tare, la întrebarea ce nu-i fusese pusă, cu un: „nu este, coane” așa de energic și de neașteptat, că artileriștii încremeniseră iar civilul a rămas perplex cîteva clipe, frînt de la mijloc pe scaun și cu pămîntul legănat sub picioare.

— Cum nu este, mă — grijania...

Comisarul zîmbise sub mustața stufoasă, numai pen- tru el și-l îndemnase pe temerar, imitînd glasul procurorului și întorcîndu-i ironia, cu toată obrăznicia de care era capabil, acum un sfert de secol, un protejat cu partidă dublă de drepturi și îndatoriri, în condica de casă și de club a conului Alecu:

— Spune, băiete, spune...!

Se declarase și amenința să se desfășure, în plin ridicol și sub clar de lună, eternul conflict dintre cele două mari puteri de stat, menite să asigure cu pumnul, cu tesacul și cu ocna, armonia socială.

Singur Tănăsică, dintre toți muritorii plebei și puțini, martori la această scenă, a înțeles că monstrul tricefal nu e tocmai așa de puternic, mai ales cînd îl prinzi la strîmtoare...

— Spune, băiete, spune...!

Robul de la birt n-a simțit nevoia unei inteligențe suple și cu atît mai puțin a perspicacității și-a competenței, ca să istorisească o întîmplare trăită adînc, cu tot zbuciumul și cu toate dezgusturile. Descriind nebunia ce cuprinsese mahalaua adunată în jurul con- voiului hilar care coborîse podul gării, el se lăsase furat de înduioșare și le explicase ascultătorilor ce rol covîr- șitor jucase prostia nevinovată a oamenilor în această ciudată aventură cu moarte și măscări. Mai mult, se încăpățînase să-l convingă pe magistrat că — în ticălo- șenia din seara aceea blestemată — erau toți culpabili și nici unul anume.

— Curva de viață, coane pricurorule — hotărîse el, cu lacrămile lunecînd pe umerii obrazului — numai tîrîtura asta de viață e de vină...

Stăruise îndeosebi asupra momentelor principale ale dramei: cum sfărîmase Paler geamurile cu bastonul, cum îl repezise Safta peste cap, cu un singur pumn. provocările mulțimii și moartea Oiței, dezbrăcarea și batjocorirea lui Gore, uciderea țigăncii, care sărise să-și scape soțul — ca să ajungă în final, cu un gest de descurajare și totuși de adîncă înțelegere, la concluzia că domnul de la tribunal și gealații lui nu au altceva mai bun de făcut decît să aresteze „curva de viață” și să ocolească, atenți, „ceasul rău”, ca să nu se mai ajungă și la altă nenorocire...

Spovedania impresionase.

Vecinii prinseseră curaj. Părăsind ascunzătorile, se apropiaseră tiptil de grup și ascultaseră. Ofticosul cu catastiv își confirmase sluga. Era un negustor, deci un om demn de încredere. Bela, de asemeni, se simțise dator să dea cîteva amănunte în plus, asupra scenelor din casa cu nebuni. Lămurise, mai ales, cazul cu Rel și fata mălăierului.

Se făcuse o liniște apăsătoare, sfîșiată rar de un țipăt ascuțit de locomotivă.

Procurorul își mușca buza, nervos. Blestema în gînd pacostea ce-i căzuse pe cap și se bucura, totuși, că a pus mîna pe-o afacere menită să producă senzație în presă și în cercurile bucureștene competente, deci să-i asi-gure gloria și incontestabil o avansare de altfel bine-meritată.

Comisarul se cocoloșise pe scaun și întrebase cu sfială, aproape scîncit:

— Cum procedăm, coane, că așa încurcătură n-am mai pomenit de cînd sunt...

Șeful se plimba cu pași mărunți și repezi, în semicercul soldaților. Tîrziu, cînd și-a adus aminte de întrebare, a răspuns răstit, mototolind fularul.

— N-o să mă-nveți tu pe mine! Ți-am spus că ești în subordine și n-ai înțeles...

Adevărul e că nici el singur nu știa. Era pus la grea încercare. Simțise că momentul e critic. Tocmai acum se aștepta de la el o inițiativă, mai mult ca oricînd era obligat să dea, în fața tuturor, un examen de competență, inteligență suplă și perspicacitate. Orice clipă de întîrziere era penibilă și amenința să-l compromită în fața celor doi inferiori. Ideea salvatoare, în sfîrșit, a scăpărat sub frunte.

— Cum procedăm, ai întrebat, comisar? Stai să vezi, că asta-i meserie grea și ai ce-nvăța de la mine, orice ar zice conu Alecu al dumitale. Gardist! Tu, cu doi soldați, îl păzești pe porcu-ăla și-l arestezi și pe ălălalt, care... Turnătorul, mă, ce te uiți la mine ca la mă-ta? Tănăsică ăsta și domnii care au dat relații, birtașul și meșterul, reținuți și invitați la comisariat, să facă o declarație în sensul celor auzite și văzute de ei. Așa! Și... duba de la Morgă! S-a telefonat? Bun. Acum să...

Subalternul asculta zîmbitor. Saluta și se înclina, cu un respect dinadins exagerat, după orice frază a superiorului. Procurorul se ambiționa să nu-l vadă, se întorsese cu spatele dar luna îi crescuse umbra pe zidul pompei de apă — o umbră satanică, uriașe, ce se încovoia și ducea două degete răscrăcărate la cozoroc, batjocoritor. Avea impresia c-o aude îngînînd, rînjit, după fiecare ordin:

— Foarte mersi, coane! Așa ceva știam și eu...

El încercase să rămînă stăpîn pe gest și faptă și se apropiase, pocnind degetele, de comisar.

— Să continuăm, amice! Hai cu mine, să înveți cum se procedează în asemenea împrejurări dificile, pe cari le domină numai inteligența și competența. Ce-am spus pînă acum au fost lucruri de nimic. Și tu erai capabil să le ordoni! Adevărata misiune a inteligenței abia acum începe...

Pornise clocotind spre maidanul cu basculă, urmat — la un pas — de mustăcios.

Rel sta de vorbă, liniștit, cu santinela.

Haimanaua și soldatul se împrieteniseră așa:

— Mă, io sunt artilerist și țăran. Îmi zice: soldatu Virugă.

— Mie-mi zice Rel.

— Mă, nu-ș cum să face, da’ mă uitai și mă tot uit la tine, mă Ler, și cum mă uit, iaca mă și-ntreb: ce ceas rău și-al dracului fu, mă camarade, să omori tu cadră dă codană — că te văd, vericule, iaca om în fire și domol la gură și cu obraz de fată mare, să-l tai c-un păr din coada calului, de plăpînd ce-i...

Rel îi povestise împrejurările în cari murise Oița și-l rugase să fie bun ca domnul procuror: să-l creadă pe cuvînt și să-i promită munca silnică pe viață.

Suflet cinstit de rural sănătos, Virugă încercase, dimpotrivă, să-l convingă pe surtucar că așa i-a fost scris fetei să moară. Nu era nimeni vinovat și cu atît mai puțin adolescentul ce-o adusese de mînă, să vadă mascarada.

Soldatul filozofase, ca și meșterul ungur, clătinînd capul și scuipînd des, într-o parte.

Avea un glas blajin și o privire umedă, de cîine care se gudură sub mîna ce-l lovește. Istorisise și el o întîmplare la fel, cu un flăcău din satul lui și-o codană chipeșă, cu cozi groase și lungi pe spate.

Vîntul se astîmpărase. Lumînarea de la căpătîiul Oiței ardea frumos. Rel se lăsase într-o rînă, în iarbă și-l asculta, pierdut, pe artilerist. Trăiau, orășeanul și țăranul, sub semnul morții și-al predestinării, o clipă rară, odihnitoare pentru amîndoi, de pace lăuntrică și de regăsire.

— Pe toți ne paște, la fel, nenorocul...

Cînd l-a văzut pe procuror venind, cu brațele bălăbănind nervos și călcînd în cadența pasului mare și apăsat al subalternului, oșteanul a tresărit iar feciorul grăjdarului, fără voia lui, s-a ridicat în picioare.

— Care ești ăla, mă — strigase omul legii, de departe — și de ce-ai vrut să mă induci în eroare?

Rel nu pricepuse bine întrebarea. Nici Virugă n-o înțelesese dar presimțise — cu instinctul lui de rob bătut de stăpîni și de soartă — că se apropie năpasta pentru băietanul cu tricou și cu ochi albaștri. S-a uitat lung la el, cu spaimă și cu milă și-a șoptit repede, cu rugă aproape:

— Șterge-o, mă frățioare, că vine dușmanu! N-ai grije, că: fie ce-o fi, n-am să trag după tine!

Rel a coborît privirile, tot așa de repede, la moartă și și-a dat seama că nu poate să plece. Îl legase pă- mîntul, acolo și poate nenorocul de care vorbiseră pînă atunci. Cum era să fugă de lîngă Oița și în grija cui ar fi putut, mai ales, să lase lumina? Scuturase capul cu un gest îndărătnic, răsucit în el, de nepăsare în fața pericolului ce se apropia. Acum nu mai avea nici un motiv să tremure, nu-i mai era frică de nimeni și de nimic.

Procurorul se oprise în fața lui, înverșunat și holbat.

— Tu ești ăla care mi-ai spus c-ai omorît-o pe asta? De ce mi-ai spus mă, pogribania cui te are, dacă n-a fost adevărat? De ce m-ai mințit, mă și de ce să mă induci în eroare, mă, tocmai tu și tocmai pe mine, care...

Năucit de pumni, Rel îngenunchease, mut și-și ascunsese figura, încovoiat, sub crucea brațelor.

Comisarul și-a adus aminte că-i în subordine, ca atare obligat — să-i acorde superiorului său tot concursul — mai ales într-o împrejurare așa de delicată.

Adolescentul a fost prăbușit la pămînt și călcat în picioare.

Mustăciosul urla și da în haimanaua ce ferise lumina de zburdălnicia vîntului, cu o sete crescută de zel subaltern.

— Să nu mai ne minți, să nu mai încerci, altădată, să induci în eroare justiția și poliția...

Rel nu se apărase și nu țipa.

Căzut cu fața în sus și cu mîinile în lături, ca o cruce zvîrlită peste Oița, primise loviturile fără mur-mur și fără zbatere. Procurorul îl prinsese cu stînga de păr și-l izbea cu pumnul în nas, în fălci, în ochi, înjurînd, cu spume la gură și necaz din necazul ce-l stîrnise în el obrăznicia protejatului politic — în timp ce comisarul, cu potcoava de la cizmă strivea degetele adolescentului, ca să-l convingă pe civilul cu trabuc că el, finul conului Alecu, nu mai e dispus să suporte bobîrnace peste nas, mai ales de la un prost cu fular și șoșoni.

Dar Rel nu se apărase și nu țipa.

Se adunase, mic și plăpînd, ca un pui de rîndu- nică în cuib sau ca un strop de soare închis în bobul de strugur, în învelișul sufletului. Nu mai erau ale lui: palmele strivite sub potcoavă, trupul călcat în picioare, figura de nerecunoscut acum. Numai ochii luminau, mai mari și mai albaștri, între vînătăi și umflături — ochii sărutați de Oița o singură dată și în eter-nitate.

Soldatului i s-a părut, la un moment dat, că-l aude suspinînd.

— Măi, camarade! Măi, frate Virugă! Ai grijă, fră- țioare, să nu stingă ăștia lumina...

Lumina vie a dragostei și a durerii lui de dincolo de cuvînt...

Artileristul se descoperise, cu un gest de evlavie și îngenunchease lîngă lumînare, făcînd — din mîinile mari și aspre — un cuib pentru flacăra sfioasă.

Virugă privea sălbăticia mut, răscolit de înduioșare și răsucit de revoltă. Palmele ce apărau feștila începuseră să tremure.

El învățase că militarul are o lege a lui, aspră, care face din inimă o roabă și nu iartă lacrima. Îmbrăcînd haina oștirii, simțise cum îi cade, peste suflet, o lespede.

— Mut ai să fii de azi încolo, leat și orb...

Sub lespede, însă, sufletul se zbătuse pentru întîia oară și crescuse, ca o floare.

Artileristul s-a ridicat în picioare, mătăhălos, cu o poruncă în el și în ceasul acela de năpastă, a scos carabina din bandulieră, a dat piedica la o parte și-a în- put să tragă, cu o liniște ce-l încremenise pe comisar, în globurile electrice din barieră și în macazurile cu semnale verzi și roșii, din pustiul triajului. Gloanțele, pfiuind în întuneric ca duhurile rele și sfîșiind depărtările, becurile pocnind orb și ca în vată, zgomotul geamurilor căzute țăndări în pietriș și pe traverse, țipau laolaltă — în noapte — revolta lui Virugă, soldat prost și țăran...

CAPITOLUL XVIII - Călătoare, sufletele...

O implorasem pe Fana, cu palmele lipite sub băr- bie ca în ruga îngerilor din icoană, să nu-mi mai spună nimic, că nu mai sunt în stare s-o ascult și si înțeleg.

Fata s-a mirat, frumoasă în soare și palidă, clipind repede. Nu știam, în adevăr, ce se petrecuse afară, la pompa de apă și pe maidanul cu basculă, după ce ve-nise procurorul sau o silisem să-mi povestească, în amănunt, pățania lui Tănăsică și chinul îndurat de Rel, ca să pot controla, în urmă, întîmplările din vis cu cele din realitate? Nu reținusem isprăvile din somn ori nu mai voiam să mi le-aduc aminte, ca să nu deștept în mine mustrările? Cum era posibil să uit, cu desăvîrșire, o faptă ce-l disperase pe bătrîn și era s-o ucidă pe mama? Fana mă prinsese de umeri și mă scuturase cu putere, convinsă că nu mă dezmeticisem încă din zbuciumul curios al nopții...

Acum era rîndul meu să mă mir, cu o cută adîncă între sprîncene și să întreb, clipind tot așa de repede în lumină, cu o nedumerire egală. Cum era să știu ce se întîmplase afară, la pompa de apă sau pe maidan, dacă dormisem? Nu m-a văzut cînd am plecat de la poartă? Mai mult: nu-mi răvășise ea părul, înciudată și nu strigase după mine că sunt prost, pentru că nu am vrut să ne furișăm în întunericul din casa în care nu era nimeni să ne vadă întîia mare nerușinare? Era devreme, cînd am lăsat-o singură în gang. Oricum, nu venise procurorul. Intrasem în sală, cu sufletul greu de presimțiri și mă întinsesem în pat, istovit, amețit, ca să mă trezesc sub plapumă, orbit de razele soarelui, tot așa de amețit și mai slab. Ce taină era cu aiurările din vis, de cari îmi vorbise și ce făcusem în somn, ce răutăți de necrezut, dacă-l disperaseră pe bătrîn și erau s-o ucidă pe mama? Așteptam un răspuns, strîns în mine, vinovat mai înainte de a-mi fi aflat vina.

Fana m-a tras de perciuni, cu milă și m-a certat, blîndă.

— Nebun! Ești un mare nebun! Zăpăcilă! Puica, săraca, a plîns și pe urmă, speriată că mori, a leșinat iar Puișor-mare, disperat că n-o mai scoate la capăt cu voi, a strigat spre icoană, cu pumnii întinși: „of! Unde-o fi Dumnezeu, să ne vadă?” Am stat toată noaptea lîngă tine. Ne-a fost frică să nu crăpi sau s-o iei razna — ca zăltații — pe acoperișuri...

Ascultam, mic la picioarele ei, cu un sentiment nelămurit de spaimă și de apărare zadarnică în mine, incapabil cîteva momente să despic cuvintele și să le lă-

muresc. Mă copleșise gîndul că tata amenințase icoana și întrebase unde-i Dumnezeu, cu obidă, poate cu ură în priviri — icoana mare, mută și colorată, ce se răzbunase în clipa cînd îl căutasem și eu pe stăpînul cerului și-al pămîntului, printre animale și sfinți, de pe malul apei ce aduna răposații la judecata din urmă și pînă în vama de sus, unde trona Isus, între capete blonde cu aripioare, ca în pozele ce le cumpăram de la librarul Frățilă de lîngă biserica săracă și cenușie a Sfintei Vineri — cinci îngerași la cinci parale...

Uitasem s-o rog pe Fana să-mi spună de ce era si mor sau să plec, nebun, pe case. Îngînam cu buzele arse și tîmplele zvîcnind, fără sens sau poate apropiat de marele adevăr al nefericirii ce împletise destinele umane din mahalaua cu nume rușinos — muzicali- zînd cip-ciripul dureros și protestatar al vrăbiei sfîșiate de pisică și c-o imagine adînc întipărită în minte: copilul cu mîna întinsă în urma trenului ce plecase cu sufletul mamei prins de coșul locomotivei, ca un steag cucerit — același cuvînt tainic, fără înțeles și plin de toate înțelesurile, urmat de-o întrebare mereu răscolitoare și poate fără răspuns:

— Dumnezeu! Cum o fi și pe unde-o fi Dumnezeu...!

Fana s-a așezat lîngă mine, cu fusta trasă cuminte peste pulpe, mi-a șters lacrima și mi-a dat o palmă, ușoară și lunecată pe obraz, ca o mîngîiere.

— Lasă, nu mai plînge, c-a trecut acum...

Fata, cum rămăsese cu ochii mari la mine, aduna în priviri o lumină nouă. Înviorată neașteptat de un gînd abia atunci limpezit, care-o ajuta să întrezărească misterul întîmplărilor de peste noapte, și-a trecut palms pe frunte, ca mine parcă deșteptată dintr-un vis cu neguri și a surîs, regăsită în gest și stăpînă pe taine.

— Uite cum a fost.

Bătrînii cînd au intrat în casă — fugiseră de la poartă o dată cu ceilalți vecini, auzind că vine procurorul — m-au găsit culcat. Aveam un somn agitat. Mă zbătusem peste plapumă. Mă speriaseră, au bănuit ai mei, ororile pe cari le văzusem afară. Erau convinși că nici odihna lor, dacă au să poată adormi, n-o să fie mai liniștită.

Nici nu se dezbrăcaseră. Intrase năpasta în mahala și așteptau să se abată și alte nenorociri pe capul lor. Știau, ca și mine, ce înseamnă o cercetare la fața locului — mai ales o cercetare în doi timpi și trei mișcări...

Puica, după ce-mi închinase perna — să nu mai visez urît — se ruga la icoană pentru cei ce vor pătimi fără vină. Așezat pe pat, tata își lăsase capul pe brațele aduse cruce peste tăblie și mă asculta suspinînd și zbătîndu-mă, ca și cum mă apăsa ceva pe inimă.

— Să vezi, nevastă — presimțise el — c-o să-i fie rău băiatului.

— Ce să-i fac — se căinase mama — de ce s-a dus să vadă grozăviile de la pompa de apă și de pe mai-dan? Așa viață, s-o ardă focul! Copilărie ca a lui, mai ales...

Puișor oftase.

— Cine știe ale cui și ce păcate ispășim — și noi și el...

Afară, la un moment dat, începuseră să se amestece glasuri speriate.

Mădălina umbla prin curte, bocănind cu piciorul ei de lemn pe caldarîm, sugrumată de plîns și de spaimă, în timp ce Tinca oloaga și Lenora se văitau și țipau că „îl omoară, săracu”...

Puica încremenise cu ruga uitată în gînd și mîna, cu cele trei degete unite pentru semnul crucii, rămasă pe umărul stîng. Tata, vrînd să iasă în prag, să afle de la femei ce s-a întîmplat, se lovise de mine — în întunericul din sală — și se speriase.

Larma de la poartă mă ridicase din pat. Dibuiam prin beznă — dormind, afirma Fana cu convingere — căutînd ușa cu palmele lunecate pe zid și încurcate printre lucruri.

— Voi nu auziți, voi nu vedeți cum îl bat pe Tănăsică?

Țipasem, încercînd să mă eliberez din brațele bă- trînului și să fug, năuc. Puișor, ca să mă liniștească, mă asigura că nu-i nimic la pompa de apă, că sluga de la birt e liberă și cîntă, dar minciuna lui nu mă împăcase. Suspinam, cutremurat și căutam să-mi ascund ochii.

— Văd, îl văd, îi văd cum dau cu pumnii în el...

Mă rugam de tata să mă lase să plec afară, strigam la vecinii din casa cu nebuni să sară în ajutorul flăcăului și-l imploram pe comisar, plîngînd, ca și cum ar fi fost lîngă mine, să nu mai bată oamenii...

— Tu dormeai — îmi explica fata acum — da’ parcă era cineva în tine, poate alt Iacov, rămas neadormit, care asculta și vedea tot ce se petrece...

Puișor mă prinsese de mîini și încerca să mă readucă în pat. Mama îl încurca și-l enerva și mai mult, cu lamentările și cu mîngîierile ei inutile. Cînd nu s-au mai auzit glasurile de la poartă: semn că Tănăsică scăpase de prigoană — m-am potolit ca la o poruncă și mi-a căzut capul, greu, pe umărul bătrînului.

Somnul îmi era mai liniștit acum. Numai lacrămile îmi rămăseseră în gene, mari. Rar, se da cîte una rostogol, spre gît. Tata se așezase pe scaun, lîngă mine și-mi răcorea tîmplele, în răstimpuri, cu o pană muiată în apa tulbure în care Puica stinsese cîțiva cărbuni — descîntec nou, să se ducă pe pustii locuri duhurile rele ce mă torturau.

Dar duhurile stăruiau afară, în cercetare la fața locului.

— Cînd m-am întors în sală, să văd ce mai faci —continuase fata — procuroru îl ascultase pe Tănăsică și plecase, înjurînd, spre maidanul cu basculă, cu comisarul după el. Mustăciosu, tot așa: înjura! Pe maidan era soldatu cu carabina și Rel. Mi s-a năzărit mie așa, că nici el n-o să scape de cotonogeală...

Fana intrase în casă în vîrfuri. Bătrînii îi făcuseră semn, din prag, să vorbească în șoaptă, ca să nu mă trezească.

— Abia răsuflai și mă uitam prostită la tine, Iacov, că erai alb, cum ți se îngropase capul în pernă — o figură de mort, nu altceva...

Mama, tot așa de albă, muta priviri înspăimîntate de la sora mică la tata, parcă ar fi vrut să afle de la ei răspuns la o întrebare chinuitoare, pe care nu avea curaj s-o îngîne. Puișor a înțeles de ce se zbuciumă și-a asigurat-o că nu-i nici un pericol.

— Fii pe pace! Bine că doarme! Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede...

Fata, însă, presimțise că primejdia nu trecuse încă.

— Nu știu de ce, mă uitam la tine și mi-era frică de procuror, pe care-l știam pe maidan, cu Rel și soldatu Virugă...

Puica lăsase aprinsă, în odaia mare, numai candela de sub icoană. Micșorase lampa din sală și-i învelise sticla cu o foiță colorată, să nu mi se adune prea multă lumină pe pleoape și să mă deștepte. Era, în toată casa, un semiîntuneric dezolant, de spital provincial în amurg de toamnă cobitoare și se făcuse o liniște bizară, apăsătoare.

— Parcă așteptam să mai moară cineva, afară sau aici — poate să murim toți, de spaimă și de aer puțin...

Fana, înfiorată, se ghemuise lîngă mama, pe scăunel. își adusese aminte de Safta și Oița și o cutremura gîndul că amîndouă sunt moarte și numai la cîțiva pași de noi. A avut impresia, o clipă, că le vede: desfigurate și țepene, întinse alături de mine. Puica o simțise tremurînd și-a prins-o de mînă, cu o înfiorare la fel de febra aceluiași gînd robitor: îngerul negru își aruncase aripa peste mahala, ca un giulgiu și intrase, cu pași de răufăcător, în casa cu nebuni...

Scuturate de un frig lăuntric, se luaseră în brațe, strîns și ascultaseră atente, cu ochii mari în gol. Nu știau ce ascultă și ce șoaptă vor prinde în auz, din liniște și beznă, dar erau sigure că sunt aproape de un mister, de un oftat al nopții sau numai de-un suspin al unuia din cele două suflete eliberate. Parcă se furișase o umbră în casă, prin ușe. Bătrîna o bănuise umblînd, cu pași imateriali, în jurul patului meu. Fetei i s-a părut c-o vede aievea, că seamănă cu Rel și nu și-a putut stăpîni un țipăt.

Puișor, care picota pe scaun, a tresărit și-a scăpat din mînă cana cu apă descîntată. Mama a plîns, că-i semn rău și-a smuls foița de la lampă, să fie mai multă lumină.

— Atunci a început alt balamuc afară. Cum stam unul lîngă altul, muți, privind cioburile, am auzit-o din nou pe pacostea de Mădălina, bocănind în fugă și șontîc iar Bela a făcut numai o dată, parcă l-ar fi împuns cineva cu ace în ochi sau l-ar fi mușcat dulău de inimă: ioi, Istenem, ioi! Îl văzuse pe Rel, prin spărtura gardului, îngenuncheat sub pumnii procurorului.

Geamătul meșterului ungur a fost ca un semnal de alarmă, ajuns pînă în lumea de fantasme a visului chinuit ce mă furase. Tresărisem — afirma Fana — cu cîteva clipe mai înainte, prins în somn de neliniște și agitasem brațele prin aer, parcă luptam să mă desfac de ceva, să mă eliberez. Cînd a țipat Bela în curte, am țipat și eu, cu o durere la fel și-am dus la nas, apoi la frunte, palma deschisă ca o pavăză. Fata rămăsese convinsă că mă apăram de bătăușul de la tribunal. Mai tîrziu îmi ascunsesem mîinile în sîn.

— Ca să le ferești de potcoava de la cizmele comisarului...

Sora mică nu se îndoia că umbra ce intrase prin ușe era sufletul lui Rel, venit să-mi ceară ajutor sau numai să caute un adăpost, ca să scape de năpasta ce-o presimțise în apropiere. Singură ea înțelesese, de asemeni, că — după ce-l văzuse pe Tănăsică umplut de sînge și se zbătuse să-l salveze — celălalt Iacov, rămas neadormit în mine, îndura loviturile în locul lui Rel și încerca să se apere sau să fugă, desfigurat de o suferință pe care feciorul grăjdarului nu mai avea putere — martirizat cum era, tocmai atunci, pe maidanul cu basculă — s-o simtă și s-o strige.

Jocul cu sufletul evadat din haimanaua cu stigmatul dragostei și-al morții ars în carne și trecut — ca raza de soare și ca zvonul — printre oameni și prin ziduri, nu era nou sau de necrezut, pentru noi și cu atît mai puțin pentru Fana, a cărei fantezie fusese înfierbîntată, de timpuriu, de poveștile fantastice ale oloagei și de credința oarbă în viața de apoi și în avatarul spiritelor, pe pămînt și dincolo de prag.

Săracii din mahalaua cu nume rușinos, proști și bezmetici cum erau și gata să se ia de piept cu Dumnezeu pentru toate nedreptățile și necazurile, se mîngîiau cu speranța că după ce vor scăpa de bulgărul lor de lut, blestemat să poarte crucea tuturor nefericirilor, vor începe altă existență, într-un văzduh fără bariere, fără foame și împilări, fără lacrimă și jug. Vorbind de suflete ca de niște tovarăși nedespărțiți în lupta cu nevoile, vecinii erau convinși că ele sunt ca aburii dar că se arată, uneori, și-n umbra ce ți-o joacă luna împrejur, după cum mergi sau te miști. Trăind în om, mai au o viață — numai a lor — pe care-o încep cînd doarme insul, în visul lui trudit ori mincinos de frumos sau după moartea trupului, cînd se urcă duhul la cer, să-l judece Isus și îngerii. Deseori, cînd e blestemat, se face strigoi și-atunci e o nenorocire: pentru el, că nu-și mai găsește astîmpăr și umblă prin cimitire, printre ruine, prin bălării și întunecimi, laolaltă cu liliecii, cu bufnițele și cu toate iasmele, țopăind ca berbecii și urlînd a cobe și pentru călătorii intîrziați și slabi din fire, pe cari-i prinde noaptea prin locuri rar călcate de picior omenesc.

— De ce judecă sufletele Isus și îngerii — îl întrebasem odată, mirat, pe un bătrîn. Nu-i Dumnezeu mai mare peste tot și toate și mai puternic? Isus e copilul Lui iar pe îngeri îi face poștali, cînd vrea să afle ce se mai petrece pe pămînt...

— Așa o fi, arșica moșului — a surîs el, blînd și înțelept în vorba domoală — da’ vezi că... vine Hris- tos la tartorul cu barbă, într-o înserare cam ca asta și nici una nici alta, îl ia la rost: „Tătucule — îi zice — o să Te cam scarpin, cît ești Tu de Dumnezeu, că prea ești rău cu frații mei!” „Cum vine asta, Hristoase — se miră Atotputernicul — și ce-i cu necazul ăsta orb, ce te face să uiți pe cine ameninți în așa hal, ca un bețiv de pe coclaurile pămîntului?” „Ba să avem iertare” — a răspuns Mîntuitorul, dîrz ca un grevist în fața patronului. „Am schimbat apa în vin, la nunta de la Cana, și nu zic că nu mi-a plăcut picușul, ca bărbat și creștin ce m-am aflat, laolaltă cu ucenicii și cu păgînii cumsecade (că sunt și păgîni buni să intre în rai...) da’ bețiv n-am fost și nici nu sunt, de cînd mă aflu, cum spune în cărți și cum cîntă popii pe nas: la dreapta Ta. Asta-i una la mînă, și necazul meu, că ești nedrept cu muritorii, e alta. Stai și-ascultă, că ce spun eu acum, e cu tîlc adînc. N-ai făcut oamenii după chipul și asemănarea Ta? Nu le-ai scris Tu o soartă în frunte? Atunci de ce-l zvîrli în flăcările iadului pe Stan, pentru că a ucis femeia pe care Tu ai rupt-o din coapsa lui și i-ai pus-o alături, frumoasă, ademenitoare și ticăloasă, ca să nu mai vorbim de Năstase, atîrnat de limbă de toarta cerului, fiindcă — săracu Năstase — s-a înfuriat și i-a spart capul, cu un sifon, nemernicului de cîrciumar ce nu mai voia să-i dea vin, deși am spus: luați și beți, acesta e sîngele meu, ce se varsă pentru voi și pentru iertarea păcatelor... Prin urmare, ca să nu mai lungim vorba: Te poftesc să nu mai osîndești sufletele pămîntenilor! Să stăm strîmb și să judecăm drept, că suntem în cer și atotputernici, stăpîni pe stele, pe pămînt și pe broaște și n-o să ne coste un colț de rai, nici n-o să aibă cine să ne certe, dacă o să judecăm și noi o dată drept: cum poți să-i osîndești Tu, care ai pus în ei și binele și răul și cu ce inimă colțuroasă și acră, cum e mărul pădureț, îi arunci atunci în iad, cînd ei n-au făcut altceva, în ticăloșia lor, decît să-Ți facă pe plac, trăindu-și viața așa cum le-ai ales-o Tu și urmînd porunca pe care Tu le-ai scris-o în frunte?” Ziditorul, îngîndurat cum rămăsese, a ucis cîțiva melci în barbă și-a întrebat: „Ce-i de făcut, Fiule, că mă secași la inimă cu adevărul ce mi l-ai spus?” Isus n-a stat mult pe gînduri, că învățase răspunsul pe dinafară: „Să Te dai la o parte și să mă lași pe mine să-i judec pe oameni, c-am fost om ca ei! Am știut să mă rog, da’ am învățat și să mă răzvrătesc. I-am îndemnat pe muritori să fie curați la trup și la suflet, da’ nu i-am oprit să se bucure de carnea Magdalenelor, binecuvîntate fie acum și pururi, că m-am avut și eu bine cu una din ele și nu știu cum s-a întîmplat că tot sfînt am rămas. Pe scurt: numai eu, care-am cunoscut viața, pot s-o judec! Ar mai fi ceva: Tu i-ai blestemat pe oamenii, pentru un flecușteț de măr și-o îmbrățișare, eu am suferit crîncen și m-am lăsat crucificat, ca să-i mîntui de afurisenia Ta”... Tartorul ăl bătrîn a tăcut, ca un pește în saramură, că altceva n-ar fi avut ce face și de-atunci a-nceput Hristos să judece sufletele morților, după altă lege, pentru că le ascultă spovedaniile și le înțelege cu altă inimă...

Adevărul acesta plin și dur, din pilda bătrînului cu fantezia temerară și păgînă, în libertinajul ei nu fără haz, fusese imediat controlat în icoana mare de la noi. Singur Isus trona în ultima vamă, peste valea plîngeri- lor. Prin el și în numele lui se dau pedepsele și recompensele. Pe Dumnezeu îl căutasem o dată și-l strigasem pe nume dar mă pomenisem rostogol în pat, cu rama peste mine. Nici sfinții, poate, n-ar fi știut să-mi arate unde li s-a ascuns multslăvitul stăpîn...

Fără îndoială că avatarul spiritelor nu începea în cerul cu flăcări și flori, cu fericiri și suferinți eterne.

Tinca știa o mulțime de întîmplări ciudate, cu morți și cu semne misterioase, pe cari le ascultam după împrejurări: uneori tremurînd și albi, adunați pe scăunele în jurul sicriului ei pe roate, iar alteori cu un sentiment de împăcare și de odihnă în noi. Mă mirasem că o cotoroanță neputincioasă ca ea, cu bărbia ascuțită și adusă spre nasul coroiat și cu figura de vrăjitoare, poate să scoată din gura strînsă, creață peste gingiile fără dinți, cuvinte așa de muzicale și pline de înțelepciune și-am înțeles mult mai tîrziu, cînd am aflat că și oloaga era o rătăcită în cartier, o epavă aruncată pe un canal cu scursori, prin ce miracol rămăsese în ea o fărîmă de omenesc dornic de întraripare, de evadare din infernul scandalurilor zilnice. Meșteră în ocări și blesteme, era neîntrecută și fermecătoare în momentele ei rare, de popas în fantastic și în viața cu umbre și lumini a sufletelor.

— Cînd dormim, duhul nostru pleacă să se plimbe, să-și trăiască tainul lui de necazuri și bucurii. Pleacă, vezi bine, dar între el și noi rămîne o legătură, ca o ață întinsă și nevăzută de oricine. Uite de ce, noi știm tot ce face el și zicem că am visat...

Așadar, spiritul meu trăia în adevăr, alături de Fana și mama, de cîte ori călătoream prin orașul din poza lui Ivan. Nu șovăisem, odată, s-o asigur pe oloagă că aveam impresia, cum mă plimbam prin cetatea înfiripată în somn, că mai trecusem o dată pe străzile cu case mari, de piatră și pe podul de lîngă catedrala cu porumbiei alzi zburînd în jurul turlelor cu dantelă de marmură. Vecina mi-a spus (și am cre-zut-o) că sufletul meu mai avusese o existență cîndva — un destin pe care nu-l împlinise și fusese nevoit să-l reînceapă în mine. Mă bucurase pînă la lacrămi gîndul că — în viața de atunci a spiritului meu — s-ar fi putut să fiu copilul cu pălărioară din poză, dar Fana mă întristase adînc, mărturisindu-mi că n-a mers niciodată cu mine, în trăsura ce ne dusese — de atîtea ori — la grădina publică, unde ne aștepta mama: cucoană, bună și frumoasă.

— Cînd moare un om — continuase Tinca — duhul lui, dacă mai are de ispășit păcate pe pămînt, intră ori în pîntecul unei femei, și asta în clipa cînd plodul dinăuntru mișcă întîia dată, sau în trupul unui bolnav cu duhul vechi gata să zboare la cer, că și-a făcut osînda și nu-l mai leagă nimic de țărîna în oare el singur a cuibărit boala, ca să-și ia mai curînd tălpășița. Atunci se zice că bolnavul a scăpat — ca prin minune — de moarte, dar nu știe oricine cum și ce fel a fost.

Sora mică o ascultase pe bătrînă cu privirile ume- de de uimire si întrebase nestăpînită, curioasă, fre- mătînd:

— Al cui a mai fost sufletul meu?

Baba zîmbise.

— Am să te lămuresc, fato, dar mai întîi să-mi spui cu jurămînt: ce-ai vrea tu să fii, în clipa asta?

Fana răspunse fără șovăială:.

— Regină, să am palat de cleștar și să mă fure Făt-Frumos, da’ să fie și stăvilarul de la Ciurel aproape, să mă scald la vară, cu Iacov...

Bună și mamă, oloaga o asigurase că regină și nimic altceva fusese odinioară, dar ascultătorii au rîs ca bezmeticii iar fata a plîns de ciudă, că sunt așa de proști și fac haz de lucruri sfinte — pentru că erau sfinte, pentru ea, cuvintele ce-o încoronau, acum și-o urcau pe un tron ce nu existase, poate, decît în fantezia generoasă a bătrînei.

Oricum, sub tavanul scund, afumat de lampa cu petrol și între cele patru ziduri cu spoiala de var coșcovită de igrasie, se făcuse o atmosferă de vis iar vecinii, plutind încă între realitate și fantastic, cu tot

hohotul lor nestăpînit de mai înainte, începuseră să se întrebe în gînd ce vor să fie, ca să afle ce-au fost, sigur, în viața de altădată. Mizeria din odăița strîmtă se îmbrăca în lumină. Tinca nu se îndoia că a moștenit sufletul împărătesei Caterina cea Mare și că-i ispășește toate păcatele, prin existența ticăloasă la care fusese condamnată, dar Pascu — cu toate insistențele Semira-midei din cărucior — refuza îndărătnic să accepte că ar purta în el, ca pe-un pitpalac în colivie, duhul lui Napoleon Bonaparte. Modest, pricoliciul declarase cu evlavie că-l simte în inimă pe Valter Mărăcineanu, un erou al războiului româno-ruso-turc, și regreta profund că n-a avut un băiat, cu oloaga lui, să-l boteze cu numele romantic al căpitanului mort pe reduta cetății de dincolo de Dunăre, sub faldurile tricolorului. Flăcăul clăpăug clipise repede spre nevestele tinere din sobor, cu înțeles, bucuros c-a fost cîndva armăsar arăpesc și ne-a convins, fără efort, sugîndu-și buzele mari și umede, că fecundase toate iepele din grajdul lui Baiazid, stăpînul turcilor. Firește că eu visam să fiu revoluționar rus, să mă împuște soldații la zid și să-mi cînte Fana la mormînt, ca Fofoloanca: „Bate-i Doamne pe ciocoi, cum ne bat și ei pe noi”, ori „salcie pletoasă, surioara mea...”

— Se întîmplă, uneori, să plece sufletul din noi fără să dormim. Nu vi s-a întîmplat să stați așa, cu ochii mari înainte și să nu vedeți nimic sau să vi se pară că vă ia cineva de mînă și vă scoate din casă ori din mahala? Vă plimbați cu gîndul printr-un loc frumos sau stați de vorbă c-un prieten sau o rudă, care e la cine știe ce mare depărtare, să zicem în Obor sau la Mogoșoaia. Duhul tău plecat vede și umblă prin locul frumos și tot el stă la taifas cu insul de departe... Se mai întîmplă și alta: să te caute un suflet. Mergi pe stradă sau croșetezi în casă și parcă simți o fîlfîire pe lîngă tine. Atunci se zice că ți-ai adus aminte de cineva și-ncepi să-l simți alături, ba — de multe ori — stai cu el de vorbă. Sufletul te-a căutat să-ți ceară un sfat sau un ajutor ori numai să te-ntrebe ce mai taci, că-i era dor de tine...

Povestind, acum, cum venise spiritul lui Rel să afle în mine un cuib ocrotitor și să mă facă să sufăr, în vis, toată durerea lui, Fana îmi împrumutase și cuvintele și glasul. Aveam impresia că mă ascult singur sau — mai precis — că prin ea mi se spovedește celălalt Iacov, despre care îmi pomenise fata — dușmanul ori fratele rămas neadormit, în noaptea aceea și în calea tuturor încercărilor mari...

Nu mă mirasem că duhul adolescentului mă urmărise în somn și-mi ceruse un adăpost și mi se păruse natural să împart cu el o suferință îndurată fără vină. Mai mult, mă bucuram că mă alesese tovarăș tocmai pe mine, în clipa crucificării lui. Mă întristase pînă la la- crămi, însă, numai gîndul că bătrînii — obosiți cum erau de munca lor trudnică de peste zi, speriați de scandalul stîrnit în jurul convoiului hilar și înspăimîntați de moartea fetei lui Priboi și-a țigăncii — n-au mai fost capabili să suporte pînă la sfîrșit, cu stoicism, stăpîni pe ei, furtuna ce prefăcuse mahalaua cu nume rușinos în balamuc și-o lăsase — sub cupola cerului înstelat — cimitir fără cruci. Singuri în întuneric și între ziduri reci, cu nervii slăbiți de toate întîmplările neașteptate de pînă atunci și răsuciți în atmosfera de spital și de ceas rău, ce le apăsa umerii și le tremurase pe pleoape o negură ca o aripă prevestitoare, Puișor și mama, îndeosebi, au văzut în zbuciumul meu semnele altei nenorociri și-au plîns, cuprinși de panică, au amenințat cu pumnii spre icoană, cu disperare și-au apelat la ajutorul celorlalți chiriași.

— Cum te apărai, în vis, de procuror și comisar, te învinețiseși, ți se umflaseră vinele în tîmple și te răsturnai în așternut. Puica încercase fel de fel de leacuri și descîntece iar bătrînul, convins că numai visul rău te frămîntă așa, te chema pe nume, blînd și te scutura cu putere, să te deștepte. Nu țiu minte, ce-a mai fost, în goana ce ne cuprinsese, da am auzit-o pe Puica țipînd că mori. Pînă să mă duc s-o sprijin, a căzut leșinată.

Fîstîcit, neștiind ce să facă mai întîi: să rămînă lîngă mine sau s-o ridice pe nevastă de jos, tata a gemut o înjurătură cu sfinți, întrebînd unde-i Dumnezeu, să ne vadă.

Atunci a apărut Atotputernicul, în chip de spălătoreasă cu picior de lemn...

Vecinii năvăliseră în sală, buluc, atrași de plînsul Fanei și de zgomotul lucrurilor răsturnate. Mădălina, Bela și Varlam au urcat-o pe mama în pat și-au doftoricit-o cum s-au priceput, în timp ce Neicu — convins că o să mor — îl scosese pe Puișor afară, să nu ne mai vadă cum ne chinuim și poate să-l îmbărbăteze, împăcîndu-l cu gîndul că oricare din noi, tînăr sau în vîrstă, e dator c-o moarte de care nu scapă, orice-ar face, dacă i-a bătut ceasul. Criste, cealaltă slugă de la birt și Pascu, rămași înăuntru, se uitau la mine prostiți, convinși și ei că am să mor și fără îndoială mirați că nu-mi aprinsese nimeni o lumînare în mînă. Fana singură, în toată casa cu nebuni, era limpede la cap, pentru că numai ea înțelesese — după cum mă asigura a doua zi — ce minune se petrecuse în mine. Muiase batista în apă și mi-o apăsa pe tîmple, rugîndu-se sfin-ților din cer să-l scape mai repede pe Rel de prigoană.

— Știam că, dacă nu-l mai bat, te liniștești. Și, așa a fost! Cînd s-a auzit prima împușcătură a soldatului Virugă, ai tresărit și-ai ascultat. Cu fiecare răbufneală de glonț te înviorai mai mult, pîn-ai început să surîzi. Pe urmă, ai suspinat o dată și adînc — parcă suspina Rel în tine — și ai cerut apă...

Somnul îmi era, acum, de prunc în fașe, după baia caldă. Vecinii plecaseră, minunați că nu murisem. Pascu îi asigura pe tata că sufletul meu vechi, ispășind ultimul păcat din tolba cu care venisem pe pămînt, zburase la cer. Avusesem noroc, însă — dacă o întoarcere din moarte poate fi noroc, pentru un Iacov din mahalaua cu nume rușinos — să fiu înviorat de un spirit nou, eliberat tocmai atunci și bucuros că se poate înfrăți cu alt bulgăr de lut călător, prin care să-și ducă mai departe crucea unui destin deopotrivă de tragic. Bătrînul nu-l ascultase. Fericit că mă liniștisem și extenuat de spaima ce-l cutremurase, se trîntise — dezarticulat — lîngă patul meu și-mi mîngîia mîna, cu zîmbetul alb și cuvintele înecate de plîns. Adormise curînd, cu obrazul ud de lacrămi culcat în palma mică și dezmierdată, făcută căpătîi. Mama, în odaia ei, era palidă, avea cearcăne vinete și abia respira. Rămasă singură în tăcerea dezolantă din casă, Fana își aruncase un șal pe umeri, mărise lumina lămpii — să nu mai joace umbra prin colțuri — și se ghemuise pe un scaun — deseori scuturată de fiori dar ferm hotărîtă să nu plece de lîngă mine, pînă n-o răsări soarele.

— Ca să nu adorm, îmi ridicam pleoapele cu deștele ori mă frecam cu batista udă pe frunte. Trebuia să rămîn! Mi se bătuse ochiul stîng, semn că năpasta nu trecuse...

Fata nu se înșelase.

Afară, în pustiul adînc al străzii, s-au auzit — în zori — glasuri speriate, țipete scurte, implorări cu ruga stinsă, înjurături și pași repezi de bocanci cu ținte.

CAPITOLUL XIX - Casa suspinelor

Lăsîndu-l pe Rel leșinat, plin de sînge, de vînătăi și cu palmele strivite, în brațele lui Virugă, cu ordin să-l spele, să-i lege rănile cu fîșii din șorțul Oiței și să plîngă soldatul, dacă i-o place, procurorul se întorsese la pompa de apă, urmat la un pas de comisar — amîndoi surîzători și convinși că-și îndepliniseră misiunea cu perspicacitate, competență și inteligență suplă.

Le rămăsese, oricum, pe figură, urma unei tresăriri de spaimă.

— Ia ascultă, mă... sergent Varvaru, ce-i lipsa asta de disciplină la oamenii dumitale? Ce mi se apucase adineauri, domnule, bruta aia de santinelă, tipul ăla lombrozian, să tragă cu carabina după lilieci, în geamurile de la macaze și în cristelnița măsii? Asta-i curată barbarie, vandalism și altceva nimic, mă... sergent Varvaru! A stricat somnul cetățenilor cumsecade. Te invit să mi-l scoți mîine la raport, pe măgaru-ăsta de Virugă și să-i spui, domnului ofițer respectiv, că am zis eu să-i aplice o corecțiune drastică, să-l învețe minte să nu mai strice muniția țării, altă dată, ochind becurile și alte obiecte luminoase de la fața locului...

Fără să mai aștepte răspunsul sergentului, care-l ascultase cu pumnii uriași puși unul peste altul pe cartușieră și cu scăpărări de amnar în ochii ascunși sub sprîncenele stufoase, mult mai fioroase ca ale soldatului de pe maidanul cu basculă, procurorul se întorsese spre subaltern și-i ceruse o confirmare, cu un semn profesional, categoric, de șef ce nu admite să fie contrazis.

— Este, amice sau nu este?

Comisarul, cu un gest în care era mult adevăr dar și exces de zel, își apăsase palma stîngă pe inimă, ca să-l convingă pe Varvaru că nici acum nu-i trecuse spaima.

— Este, coane, că mi se muiaseră picioarele, cînd am auzit carabina...

Militarii au rîs tare, în batjocură, dar omul cu trabuc se încruntase. Avea motive temeinice să se supere pe mustăcios și pe artileristul cu galon de fir pe umăr.

Polițistul răușise, prin gafa ce-o făcuse, să compromită — în fața unor răcani — ideea de autoritate civilă. Dobitocul, în loc să răspundă scurt, precis și tot așa de profesional la întrebare sau să protesteze, alături de superior, că un leat nedisciplinat tulburase somnul cetățenilor pașnici, declarase sincer — cu o sinceritate revoltătoare la un om în uniformă — că i se îndoiseră ciolanele de frică. Dăduse, astfel, o dovadă în plus că e prost și incapabil să se mențină la nivelul misiunii pe care i-o încredințase destinul și protecția politicianului cu poreclă de patruped grohăitor.

Procurorul se speriase, de asemeni, auzind prima împușcătură și tremurase lîngă subaltern, la gîndul că soldatul Virugă ar fi capabil — lombrozian cum era și țăran — să-i sfărîme capul cu un singur glonț, dar se stăpînise repede ca să poată salva — o dată cu prestigiul personal — blazonul puterii absolute. În loc să-și apese palma pe inimă, el protestase, energic, în numele principiului de ordine civică și-l admonestase, sever, pe sergent.

Fapta, eroică în sine, salvase însă numai aparențele. Varvaru nu se impresionase. încleștase pumnii pe cartușieră, cu un gest mic, nervos, semnificativ și-l ascultase cu un surîs acru, care-i descoperise, numai într-o parte a gurii, dinții puternici de sălbăticiune voinică. Rîsese, mai tare și mai batjocoritor, după gafa comisarului și nu se sfiise să afirme, în auzul tuturor, poate ca să motiveze indisciplina camarazilor în subordine, că ei sunt artileriști și se pricep să tragă cu tunul la semn sau în inamic, cînd o suna goarna, nu să facă pe dădacele pe lîngă civili — asta find datoria răcanilor cu vipușcă albă, porecliți „colivari” de surtucari, nu fără motiv și nici fără haz.

Procurorul a fost convins, în sfîrșit, că ar fi ridicol să solicite, mai departe, concursul unor elemente dubioase, deși în uniformă, mînate de înclinări subversive și cu morbul răzvrătirii în sînge. Observase la soldați, de altfel, de cînd se întorsese de pe maidanul cu basculă, o atitudine ostilă. Era sigur că — dacă mai continua să-l bată pe Rel — s-ar fi pomenit cu toți vlăjganii din patrulă dispuși să împuște felinarele, cotoii de pe acoperișuri, stelele căzătoare și discul lunar.

— Bestii — scrîșnise el — bestii socialiste și altceva nimic...

Era în preajma revoluției țărănești.

Procurorul avea un motiv mai mult sa afirme — în convorbirile de la bodegă, de pe coridoarele tribunalului și de la club — că sătenii sunt răi, puturoși și hrăpăreți, așa — dar buni de jug, azi ca și ieri, ori carne de tun, de vor îndrăzni cumva — cum s-a zvonit — să întindă mîna spre latifundiile strămoșilor cu ișlic.

Deocamdată, între acești puturoși ce învățaseră să tragă cu tunul la semn sau în inamic, cînd o suna goarna și insul cu monoclu, cu principii solide și puternice aversiuni sociale, sta flăcăul clăpăug. Tănăsică vrea să pară nepăsător. Se rezemase de zidul pompei cu apă și se uita în gol, fără clipire. Lumina de la felinarul comisarului și de la lumînări îl desfigura și mai mult. Era o împietrire, în el, pe care procurorul o înțelesese nu fără tresărire.

— Hotărît, orășenii sunt mult mai naționaliști, mai harnici și mai supuși — constatase omul legii, uitîn- du-se pe furiș și nu fără simpatie, la sluga învinețită de pumni — au alt respect față de lege, pentru că (săracii!) sunt mai deștepți...

Luna se lăsase dincolo de fabrica de mobile Lessel. Stivele uriașe de scînduri, din curte, aruncau pe maidanul cu basculă și pe stradă, de la barieră spre mogîlda pompei de apă, umbre geometrice. Se făcuse frig și se adunau neguri, plutind pe lîngă uluci ori prinse de frunzișul rar al roșcovilor sălbatici, ca niște pasări cu aripile răsucite în jos. Se deșteptase undeva un cocoș. Pe sub streșini și pe zidurile mari ale întreprinderilor industriale erau petice de lumină albă, rece, ireală. Manevra un tren de marfă iar locomotiva speria liniștea din ceasul ultim al nopții, cu semnale stridente. Scînteile, răbufnind pe coșul înalt o dată cu aburii ce se învolburau în supapele pistoanelor, se stingeau repede și sus. Plecau cîinii pe coclauri, după pradă și intrau, lăptarii în oraș, în faetoane sîrbești, trase de cai mici cu trupul mărunt și repede.

Procurorul observase, pe figuri și simțise, în atmosferă, ceva suspect, pe care nici el singur nu-l putuse defini. Îl înconjurau soldați tăcuți, cu gîndul dușman și cîțiva vecini din casa cu nebuni, cu pumnul strîns în buzunar. Mai mult, avusese impresia — la un moment dat — că după fiecare copac e ascuns un răufăcător, că stau la pîndă — dincolo de garduri haimanale cu șișul în mînecă. Trecuse un liliac, în zbor frînt de rîndunică. Gore și Paler, întinși lîngă moartă, oftau în somnul lor de pomină. Gardistul căscase. Comisarul, palid de neodihnă și zornăind sabia pe lîngă el, mutase povara trupului cînd pe un picior, cînd pe altul. Pe maidanul cu basculă era fierbere. Mădălina și Lenora, Pascu și cele două slugi de la birt, meșterul ungur și Neieu, plecînd de la noi, după ce mă liniștisem, se adunaseră în jurul lui Rel. Glasurile lor ajungeau pînă la pompa de apă, ca un murmur. Deodată, în clocotul acela surd de văicăreli cu mîna la gură și de blesteme scăpate printre dinți și cu frică, a scăpărat o sudalmă cruntă. Soldații, înțelegînd cine-a fost insultat, au rîs din nou, tare și în batjocură. Prestigiul autorității era din nou în joc. Procurorul a ridicat fruntea, semeț și cu ultima fărîmă de energie în el a pornit spre maidan, să afle cine înjurase, să-l umple de sînge cu pumnii, să-l calce în picioare și pe urmă să-l aresteze dar — după cîțiva pași — se oprise încurcat, înfiorat. Subalternul nu-l mai urmase. În locul lui, însă, trecuse altcineva, poate o haimana, oricum o matahală cu cozo-rocul de la șapcă tras prea mult pe figură, ca să i-o poată distinge. În mersul lui ca în vatră, în atitudinea ce-o împrumutase, stînd în umbră și în nepăsarea prefăcută cu care începuse să fluiere o frîntură de cîntec, reprezentantul ordinii publice a înțeles cu ce intenție venise necunoscutul în urma lui și ce gînd rău ascunde. Speriat, se întorsese repede lîngă comisar și gardist, să se simtă în siguranță și cît mai departe de grupul format, într-un amestec suspect, de artileriști și mahalagii. Nu mai rămăsese în el nici un pic din forța cu care începuse cercetarea la fața locului, în doi timpi și trei mișcări, deși abia acum îi venise adevărata mare idee salvatoare, pentru descoperirea principalului autor al dublului asasinat.

— Nu-i nimic, ne continuăm ancheta la secție! Acolo, oricum, suntem mai în larg și scăpăm și de scîrbele de tunari. O să telefonăm după un pluton de jandarmi. Ia, amice: să procedăm legalmente cu domiciliul victimei și să plecăm cu martorii, cu indivizii surprinși pe teren și cu porcii-ăia beți! Lasă c-o să știm noi cum să-i dezmeticim...

Mustăciosul, în timp ce șeful sigila — cu ajutorul omului cu tesac — ușa de la sala țigăncii, formase convoiul. Sergentul Varvaru, asigurat că va fi liber să plece cu oamenii lui la cazarmă, după ce vor ajunge cu presupușii criminali la arestul polițienesc, i-a dat tot concursul, bucuros să scape cît mai curînd de-o corvoadă nepotrivită cu uniforma și cu inima unui artilerist. Cînd s-a întors din casa cu nebuni, murdar și ars de ceară pe degete din vina gardistului, care nu învățase, în zece ani — de cînd mînca pîine și sare de la stat — cum se aplică o pecete, procurorul găsise totul aranjat. Mulțumit de devotamentul subalternilor și încîntat de sine,

s-a urcat în trăsură și rămas în picioare, plin de el și convins de importanța sacerdotală a momentului — ca un prefect în fruntea unui cortegiu regal — a făcut un gest lung de plecare. Convoiul pornise după birja lui, alene, tîrîndu-se ca o rîmă uriașă, cu doi soldați în frunte și doi în urmă. Gore și Paler, prinși de glezne și de subsuori, erau purtați de patru răcani, ca niște tro-fee smulse de pe meterezele unei cetăți ce rezistase eroic și ceruse sacrificii imense și legănați cînd într-o parte, cînd în alta ca în jocul de copii cu „hai la groapa cu furnici”. Rel, încă leșinat, cu mîinile numai o rană înfofolite în cîrpe și figura de nerecunoscut, fusese luat în brațe de Virugă. Artileristul se jurase, schimbînd încărcătorul la carabină, că nu-l mai lasă pe băietan în prada civililor, orice i-ar face domnul sergent și la oricîte nopți de carceră o fi pedepsit. Rînjind, procurorul îl bătuse pe obraz, lăudîndu-l că are inimă bună și slabă de leliță cu scurteică și papuci și se obligase în fața tuturor, pe cuvînt de onoare, să nu-l mai atingă pe adolescent în tot cursul cercetării. Tănăsică, arestat deocamdată ca autor principal al dublului asasinat, era dus mai mult pe sus de meșterul ungur și de birtaș amîndoi invitați la comisariat să confirme în scris și sub semnătură, în fața crucii — dacă o fi cruce acolo — lămuririle date la pompa de apă.

Gardistul rămăsese de pază, pînă o veni duba de la Morgă, lîngă Safta și Oița. După ordinul mustăciosului, fata mălăierului fusese adusă de militari de pe maidanul cu basculă și întinsă alături de țigancă — doi bulgări de lut însîngerat...

Cînd au văzut convoiul plecînd pe calea Plevnei, haimanalele și cumetrele din cartier, cari priviseră în adevăr — pînă atunci — scena de la pompa de apă prin spărturile din garduri și din umbra roșcovilor sălbatici — femeile cu inima ticăind de spaimă iar flăcăii cu mîna încleștată pe boxul din buzunarul de la spate, — respiraseră adînc. Parcă li se lua o povară de pe umeri.

Mahalaua, însă, nu scăpase așa ușor, cum bănuiau țațele ce începuseră să șoșotească pe la porți, înviorate. Prigoana se amînase numai, pentru clipa cînd o veni

— în pas alergător — plutonul de jandarmi pe care procurorul n-o să uite să-l ceară telefonic, ca să poată realiza pe teren magnifica idee salvatoare ce i se limpezise sub frunte. Dar, cu cît avea să fie mai pustii-toare, furtuna, cu atît mai luminoasă li se păruse, celor tineri și nevestelor, minciuna cu care își legănau sufletele.

Altădată, anchetele în doi timpi și trei mișcări lăsau urme mult mai adînci...

Nepoftiți ca și acum, reprezentanții ordinii publice apăreau la fața locului întotdeauna prea tîrziu, să încurce lucrurile și mai rău cu întrebări ce nu știau, de unde pornesc și unde vor ajunge, să agite din nou spiritele abia domolite în urma unui scandal epilogat obișnuit cu o vărsare de sînge și se înhațe la noroc, din grămadă, cîțiva inși purtați în urmă — din mahala și pînă la comisariat — în pumni ori tîrîți de mădulare, cu capetele lovite și însîngerate de toți bolovanii de pe stradă și tăvălite prin toate gropile cu noroi sau praf. Arestații urlau de durere și ne rugau, întinzînd mîinile spre noi: „nu ne lăsați, fraților, fie-vă milă de noi, oameni buni, că ne omoară”, în timp ce același gardist, din ordinul cunoscutului om cu trabuc și cu concursul devotat al nelipsitului mustăcios — mare și sfîntă treime a duhului civilizator — țipa ca un scos din minți și lovea orbește.

„Oamenii buni” se baricadau în case, lași sau numai cuminți, oricum cu sufletul mușoat în dinți de o revoltă mai adînc înfiptă în ei, cu cît era mai stăpînită. Plozii tremurau, ascunși prin poduri sau bălării, neînțelegînd încă bine ce năpastă a cerului se abătuse asupra mahalalei. Singure femeile și îndeosebi nevestele tinere și codanele, superbe în eroismul lor inutil, se culcau una lîngă alta, ca o barieră, în fața alaiului și-i implorau pe cerberii legii, cu suspinele, cu văicărelile și cu blestemele lor, să se îndure de nevinovați. Dacă unul din cei prigoniți era însurat, soția și progeniturile lui se încleștau de brațul cu tesac ori de picioarele comisarului, cu toată disperarea și cu ultima lacrimă plînsă o dată cu cel din urmă scîncet al copailor. Supărat că niște făpturi așa de josnice au curajul să-i încurce drumul, mustăciosul le rostogolea în țărînă cu latul săbiei sau cu vîna de bou, tot așa de orb ca și subalternul lui și nu arareori călca și sîngera trupurile slabe cu potcoava de la cizmă, sub ochii bulbucați și complici ai superiorului.

Convoiul, în urmă, pleca mai departe, treeînd peste bariera de inimi amuțite, cu același ceremonial de pumni, de lovituri și de urlete inumane.

Arestații erau puși în libertate după o săptămînă de cercetare, ca să aibă timp comisarul să-i facă să spună și „laptele pe care l-au supt”. Cum nu se știau cu nimic vinovați sau își mărturiseau, din primul moment păcatul de a fi băut mai mult un pahar cu vin, care le înecase obida dar le furase și mințile — poveste simplă și la fel, în destinul tuturor lucrătorilor și ha-malilor din mahalaua cu nume rușinos — polițistul se înfuria și-i tortura de trei ori pe zi, punîndu-le ouă răscoapte la subsuori și bătîndu-i cu o trestie de mare peste degete sau cu vîna de bou la tălpi, pînă leșinau. Era convins că — în cele din urmă — victimele vor face mărturisiri senzaționale. Noaptea îi arunca — după ce-i înviora gardistul, silindu-i să stea cu capul sub robinetul cișmelei în mare presiune — într-o pivniță umedă, plină de guzgani. Prizonierii, strînși unul lîngă altul în întuneric și frig, se apărau cu pumnii de animalele flămînde și temerare.

Mustăciosul, crescut în școala vremii lui și format în cloaca moravurilor de atunci, era robul cîtorva adevăruri elementare, implacabile. Forță de primă mărime în stat, alături de armată și biserică, poliția se bănuia un organ de represiune, moralizantă și nivelatoare pentru un anumit strat social și pusă la adăpost de orice responsabilitate. Omul sărac, ticălos din fire, dușman prin naștere al edificiului național și-al moralei pure, era scos din lege, ca orice bulgăr de lut în care colcăia vermina tuturor răutăților. Orice individ intrat în comisariat se transforma automat în element periculos sau — cum obișnuia procurorul să spună — în tip lombrozian, cu conștiința stropită de sînge și plină de păcate ascunse. Mustăciosul, ca să-i salveze sufletul putred, prin recunoaștere și ispășire, îl lua îndeaproape la cercetare. Profesionist pasionat ca un amant adolescent și posedînd toate calitățile temperamentale indispensabile misiunii ce-i asigurase faima și-l decretase stăpîn absolut pe libertatea și viața muritorilor de rînd, el oficia — în întunericul umed al beciului sau în sala de tortură — cu fanatism și pe îndelete, dozînd suferința corporală și mai ales morală, cu un meșteșug rar. Dacă arestatul rezista, timp de-o săptămînă, la toate chinurile, era chemat în birou, cercetat cu blîndețe că nu vrea să se lepede de diavolul din el, mărturisind pe cine a ucis sau ce-a furat și redat vieții desfigurat, olog sau aproape înnebunit de groaza prin care trecuse în cele șapte zile și tot atîtea nopți.

Gardistul pleca prin mahala din ajun, să anunțe cînd se vor întoarce vinovații în cartier. Nevestele și rudele lor se înșiruiau, spre secție, în cortegiu mut. După ce erau ținute ore întregi la poartă, în frig, în arșiță sau în burnița toamnelor — ca să aibă timp omul cu tesac să adune bacșișurile și să se înduioșeze de scîncetele copiilor — femeile erau împinse spre scara de la intrare, ca o turmă. Mustăciosul se îndura, în cele din urmă, să apară în ușe și să le facă — de la înălțimea celor patru trepte de ciment — morală. Rubedeniile ascultau încovoiate, ghemuite una în alta și cu figurile ascunse în tulpane. Polițistul își îndepărta picioarele mult, proptit în sabie și le comunica — după ce-și săra inima cu cîteva înjurături ce răsuceau morții în morminte și violau toate sfintele din calendar — că arestații vor fi puși în libertate, deși nu l-ar împiedica nimeni să-i zvîrle la ocnă, ca pe niște, ticăloși cu sufletul și conștiința în cangrenă. Se gîndise, însă — milos din fire cum era — numai la soții și la plozi, că rămîn pe drumuri...

Femeile îngînau milog: „săru-mîna, conașule”, bi- necuvîntîndu-l că se îndură de viața și de norocul lor si plecau spre casă, ducînd de subsuori și cîteodată pe targă, un bărbat de nerecunoscut sau un frate dezarticulat, frînt de la încheieturi — toți la fel de buimaci, în muțenia lor de umbre întoarse din infern.

Comisariatul, mutat din primăvară în toamnă și de pe o stradă pe alta, în căutarea unei clădiri corespunzătoare menirii sale fatidice de moralizare prin pumni și vînă de bou, fusese instalat — în cele din urmă — într-o hardughie dărăpănată și cenușie, poate un fost han pe vremuri, cu gratii, cu beciuri și șobolani. Un felinar cu petrol, la poartă (oricine intra pe acolo se îmbrăca, pentru o săptămînă cel puțin, cu cămașa nefericirii) arunca un petic de lumină murdară pe zid, mărind atmosfera de roman senzațional ce plutea în jurul acestei case a suspinelor, ocolită de rarii pietoni și blestemată de cumetre s-o ardă focul pînă în temelii...

Procurorul oprise trăsura și primise, ca un general, defilarea convoiului. Rel se dezmeticise și gemea, în brațele artileristului. Trecînd pe sub firma galbenă, bir- tașul și meșterul ungur simțiseră un frig în mădulare și se prinseseră de mînă. Tănăsică singur era liniștit și drept, în tăcerea lui așa de semnificativă. O dată ajuns la comisariat, sergentul își adunase oamenii cu un scurt și tăios: „la mine, fuga marș” și plecase spre cazarmă, fără să mai aștepte cuvîntul civilului de la tribunal sau să-l salute. Virugă îl culcase pe adolescent la picioarele celor doi matadori ai autorității și preamărea acum — mergînd înviorat în cadență — haina militară, pentru că-l ferise de mare păcat.

— Varvarule, frățioare — oftase el, adînc — era să fac moarte de om! Numai asta m-a împiedicat, mă: că port trențele statului și am o lege de soldat...

— Taci leat — ordonase sergentul, întunecat — taci și scuipă și pe urmă uită tot... sau ține veninu-n tine pînă la toamnă, cînd ne liberăm...

Procurorul ordonase, în așteptarea jandarmilor, continuarea cercetării și împărțise munca, să se lucreze cu spor.

Rel fusese uitat afară deocamdată, întins pe ciment. Băietanul gemea, legănat între viață și moarte și-l ruga pe Virugă, bănuindu-l aproape: „apă, mă camarade, apă”...

Nu-l asculta nimeni.

Plantonul de la comisariat îi luase în primire pe bețivi. Gore și Paler fuseseră trîntiți, unul peste altul, sub robinetul deschis la presiune maximă, să-i readucă apa rece la realitate.

Mustăciosul trecuse cu Tănăsică în camera de torturi, să-l descoasa și să-l oblige — prin mijloacele lui personale — să spună și laptele pe care l-a supt, în timp ce procurorul îl invitase pe ungur și pe birtaș — cu o bunăvoință suspectă — în birou. Vecinii din casa cu nebuni confirmaseră, de astă dată în scris, cele relatate la pompa de apă. Omul legii le pusese întrebări peste întrebări, încercase deseori să-i încurce, să-i facă să se contrazică sau să-l silească pe negustor — luat prin surprindere și strîns cu ușa — să adaoge un amănunt pe care meșterul îl uitase ori se încăpățînase să nu-l divulge. Tip lombrozian și el, Bela povestise — cum o știa — toată drama din căsnicia țigăncii (nici birtașul, de altfel, nu dăduse informațiuni mai precise) și nu șovăise să afirme că se certase deseori cu. hamalul, deoarece îi tulbura săptămînal somnul cu petreceri de cîrciumă.

Procurorul îl ascultase, zîmbind ascuns. Mărturisirea i se păruse prețioasă și-o reținuse. Dușman de moarte cu Gore, meșterul ungur ar fi avut motive suficiente de răzbunare sîngeroasă. Nu-i mai puțin adevărat că stabilise motive tot așa de serioase de răzbunare și în sarcina soțului și-a flăcăului clăpăug, ins cu toate tarele criminalității și prin urmare capabil să ucidă numai ca să-și satisfacă temperamentul sanguinar. O mare întrebare, la care nu s-ar fi putut răspunde pînă una-alta, era dacă Tănăsică înscenase mascarada convoiului hilar în com-plicitate cu încornoratul sau cu șeful de la „Lessel” ori de comun, acord cu amîndoi, jucînd — inteligent ca orice individ din familia vastă a răufăcătorilor — pe două planuri. Era imperios necesară, așadar, confruntarea slugii cu Bela și în urmă cu Gore și Paler, alt individ c-o exis-tență cert dubioasă în familia Saftei și poate cu un rol nu tocmai secundar, în dublul asasinat de la pompa de apă.

Birtașul, în timp ce era audiat, tresărise de cîteva ori. Tănăsică urlase, în camera de tortură. Ofticosul cu catastiv — în dubla lui calitate de negustor cinstit, la care se ospătau șapte mahalale în cont și mai ales de stăpîn — îl rugase pe procuror să-i scape prăvăliașul de chinuri.

— Că, la urma urmii, eu pot să-l bat uneori, da’ comisaru nu, că nu-i dă el să mănînce și nici nu-l îmbracă el...

Cerberul se încruntase iar birtașul amuțise, lipit de perete.

— Să zici mersi că n-ai trecut și tu la rînd...

Bucuros în adevăr, cînd s-a văzut din nou afară, că scăpase așa ușor din Casa Suspinelor, ofticosul cu catastiv s-a închinat și mai mult fugind — uitîndu-se mereu în urmă, cu frică, să nu vină careva după el, să-l prindă de gît și să-l readucă la comisariat — ajunsese sub șopron, pe Basarab, lac de sudoare.

Tănăsică îndurase maltratările cu resemnare. Luat în spinare, ca un pachet și trîntit mototol, dezarticulat, cu gleznele umflate și spatele tot o rană, la picioarele șefului, el răsturnase — prin simpla recapitulare a faptelor — eșafodajul ridicat pe baza elementelor formale culese de inteligența și de logica profesională a omului cu trabuc.

— Ceasu’ rău, coane pricurorule — gemuse, în ultim efort — ceasu’ rău și curva de viață, uite vinovații! Arestează, dacă poți, ceasu’ rău...

Sluga, în urmă, leșinase...

Procurorul și comisarul se priviseră lung, întrebători.

Bela îi apărase eu eroism pe vecinii din casa cu nebuni. Nici unul nu luase parte la mascarada de afară. Se încuiaseră în casă, ca el, presimțind că are să se intîmple ceva neașteptat cu țiganca și cu turma adunată la poartă și pe gardul dinspre maidanul cu basculă. În demența ce-o cuprinsese, mahalaua — sau cum spusese Tănăsică: viața proastă și fără frîu — o culcase la pămînt pe Safta, ca să răzbune moartea Oiței ori poate — numai ca să-și sature ura oarbă cu o suferință, alta, a oricui. Meșterul ungur, deși nu citise — ca orice magistrat — cîteva volume despre maladiile și deviațiu- nile morbide ale sufletului colectiv, dezlănțuit deseori cu toată furia și stupizenia de care poate fi capabil, răușise totuși să-l convingă pe comisar, cu logica bu- nului-simț, că isprava mahalagiilor — a tuturora și poate a nici unuia din ei — era posibilă. Nu este și n-ar fi nimic cu neputință, într-o lume roasă, sălbăticită de-o existență aspră, de muncă trudnică și fără nici un folos, în bătaia vînturilor și departe de soare...

Procurorul nu era dispus să filozofeze asupra destinului omenesc și cu atît mai puțin să asculte un discurs subversiv, de la un individ în bluză albastră. Adevărul, pentru, el, în privința dublului asasinat de pe șoseaua Basarab, era din nou simplu. Ucigașii vor fi căutați în cartier, cu metodă. Revenise — așadar — la unica, mare și salvatoare idee ce-i scăpărase sub frunte încă de la pompa de apă. Acum era liber s-o traducă în fapt, pe teren — eroic fapt și sortit să facă vîlvă.

O patrulă de jandarmi aștepta în curte...

— Comisar, în doi timpi și trei mișcări, să-mi aduci criminalii...

Cînd a fugit Fana la poartă — atrasă de țipete — să vadă ce pacoste nouă se abătuse pe capul vecinilor, a găsit toată strada plină de militari, de bărbați numai în cămăși, de neveste despletite, zăpăcite de spaimă și de plozi alergînd de colo pînă colo, încă buimaci de somn, speriați, tremurînd, rătăciți de părinții împinși, fără alegere, în cercul larg al jandarmilor cu baioneta la armă.

Mustăciosul și gardistul intrau din casă în casă, îi apucau pe mahalagii de mîini și de picioare și-i dau rostogol de sub plapumă, ca să-i arunce, de la unul la altul și din pumni în alți pumni, pînă la cordon.

Oamenii, prinși fără veste de furtună, uitaseră că pot să protesteze sau să se întrebe ce se petrece cu ei. Se uitau unii la alții, turmă îndobitocită, cu ochi ce nu mai știu să cunoască.

Epilog pentru primăvara tristă

CAPITOLUL XX - Un destin scris pe batistă

— Așa, în turmă și între colivari, i-au dus la secție, să-i deznoade în bătăi...

Fana a plîns — cu ochii ei mari și frumoși a plîns lîngă mine:

— Oamenii — săracii oameni...

Gîndul s-a închis apoi — peste revolte și amărăciuni, ca un pansament nou peste rană veche și fără speranță de vindecare.

Mă învăluise — mătase șopotitoare — o tristețe muzicală, ca o fericire a durerii...

Acum erau de prisos întrebările și zbuciumul și lacrimile.

Trăiam — fără mine și fără gînduri — lîngă sora mică, cu inima ca o fîșie de steag decolorat de vreme, pe care nici vîntul nu se mai îndura s-o fluture.

Fata se înfiorase.

— O auzi cum suspină în somn?

Am făcut un efort, risipit cum eram atunci, să mă adun fărîmă de suflet lîngă altă fărîmă, ca să pot înțelege de cine-mi vorbește.

O uitasem pe mama, cum mă uitasem pe mine.

Nu știam că mai rămăsese un ultim strop amar și numai al meu.

Mă apropiasem, în vîrfuri, de pat.

Puica adormise trîntită peste plapumă, cu capul lunecat de pe albul perinei. Avea o paloare de cadavru și o cută adîncă între sprîncene. Niciodată nu mi se păruse așa de slabă. Parcă se topise carnea, ca să rămînă — sub mîneci — oasele subțiri și mai lungi acum, ale brațelor. Tremura lumina de la candelă peste pleoapele vinete, duse afund, în orbitele mari. Mama strînsese în mînă o batistă plină de sînge...

Se adunau — cum rămăsesem înfiorat lîngă bolnavă — amintirile:

— Tu și ăl bătrîn, doi cîini, am să mă spînzur, ca să scap de voi...

Fana îmi șoptise:

— A scuipat sînge cînd s-a speriat că mori, azi- noapte...

Am ridicat ochii spre icoană, cu toate durerile și revoltele răscolite și împletite în mine și-am zburat spre cer o rugăciune fără cuvinte și înverșunată, scrîșnită, ca o chemare din urmă și ca un blestem.

Soarele își juca lumina toată pe batista plină de sînge — soarele nesimțitor de frumos și de strălucitor, din primăvara dușmancă.

Destinul tuturor era scris acolo, în peticul de nansuc din mîna ca de var. Se încovoiau în picurii roșii toate elanurile, ca niște maci cu trupurile frînte și murise neștiut — ca un copil în scutec, zvîrlit pe maidan — cel din urmă vis al copilăriei.

Scrisesem pe batistă, ca pe-o unică filă de calendar, întîia mare sărbătoare a îngerului negru.