Magdalina

 

Într’o noapte blestemată a pierit din satul ei
Magdalina, mîngîerea și copila lui Ciulei...
Și de-atunci moșneagul umblă cercetînd, să afle-odată,
Unde-i fata lui pierdută, de-i ucisă, de-i furată.
Care dușman fără milă, făr’ de lege și ’nrăit
I-a smuls inima ’nșelată, i-a stins dorul de trăit...?

Numai unul singur știe încotro e Magdalina,
Va tăcea de-apururi însă, căci a lui e toată vina...
Cu gînd rău fugea de ceasul unei pregătite nunți,
Dar l’a înțeles pe dată mîndra satului din munți
Și ’mpietrită de durere n’a mai ascultat nimică,
Taică-său ce-o vrea să creadă, oamenii ce-or vrea să zică!...

.........................................................................................

...Lîngă sat, în deal, stă ocna părăsită, fără fund;
Paznici rari în juru-i, totuși, umblă, strigă, își răspund,
Dar de bună seamă noaptea tot adorm de multe ori;
În cît, biată Magdalină, dacă vrei, ai cum să mori.

.........................................................................................

În puterea nopței tocmai păzitorii s’au trezit
Într’un vuet fără seamăn și ’ntr’un gemăt năbușit...
Ziua n’au aflat nimica... — Numai unul singur știe.
Cine își zdrobise trupul noaptea ’n ocnița pustie,
Și că pentru tot-d’a-una Magdalina lui Ciulei
Se dusese de pe lume și de lîngă tatăl ei...