Maestrul din oglindă

Jump to navigation Jump to search
Maestrul din oglindă
de Alexandru Macedonski
1912


O noapte de Anul nou și, sub ferestrele mele, Parisul, iar eu în odaia caldă și voios luminată de electricitate. În acea seară nu ieșisem și mă aflam singur. Când zic singur, greșesc, căci eu ședeam pe un jeț, iar maestrul din oglindă ședea pe un altul. Și el vorbea, iar graiul lui era aci limpede ca o noapte cu lună, aci răzvrătit și întunecat. Câteodată însă acest grai al lui era și nespus de duios.

O! maestrul din oglindă, șezând pe un scaun ca și mine, și semănându-mi ca două picături de apă!

— Negreșit, îmi spuneau vorbele lui, mulțimea care-ți vede numele prin ziare, ți-l înfășoară cu slavă...

— Uiți că cei care mă pomenesc, n-o fac decât ca să mă spurce...

— Apoi ce e asta dacă nu glorie? Și același lucru e și pizma lumei când te vede trecând pe strade în luxul vesmintelor și al ghetelor de lac sau în plasa miresmelor în care te prinde buchetul de flori din automobilul ce te duce cu 60 de kilometre pe oră spre soartă. Mă iartă, voiesc să zic: spre nemurire.

De altminteri, tu faci și de minune pe grozavul, căci chipul tău adevărat, ce ți-ar da pe loc de gol suferința luptelor și umilințelor — nu se mai zărește de loc, atât de bine ai potrivit pe el masca trufiei și a unei desăvârșite mulțumiri de viață.

— Dar...

— Nu lua osteneala să-mi spui că așa trebuie să urmezi. Lumea te respectă, și îți faci astăzi afacerile cu ea, tocmai pentru că nu crede că ai nevoie de dânsa... Cu toate aceste, fiindcă ești crezut dintre fericiții pământului, și fiindcă nu-ți umpli scrierile cu văicăreli, cei mai mulți spun despre tine că ești numai un meșter al formei. Căci lumea își zice cu drept: ce fond poate să aibă cine n-a suferit?

— Știu, răspunsei maestrului din oglindă, a cărui frunte se răsfrângea acum pustiită de trăsnete în apa liniștită a cristalului, știu, și-am spus-o și eu odinioară — odinioară! — în limba pe care o vorbeam atunci:

A fost a mea mândrie să par nepăsător.
Și lumea să mă creadă că sunt nesimțitor.

O pauză... Dar tăcerea mea nu ținu mult.

— Ei da! — sunt oameni care respectă răstriștea din soarta lor. Dânșii nu-și dau durerea în stambă — nu fac din ea un obiect de speculă pentru a desfăta pe public. Rănile primite și lacrămile vărsate și le ascund. Și au fost amare lacrămile, și dureroase rănile. Fiindcă, orice s-ar zice, slava se cumpără scump. Ei! maestre din oglindă! maestre! Uită-te puțin la eul meu din trecut — tu care stai acuma atât de liniștit sub sticla ce te-a prins — uită-te și ai să mă pricepi lesne... Pănă la vârsta de 14 ani, bunăoară, auzeam și eu că se află pe pământ oameni care n-au nici cu ce se hrăni, nici unde se adăposti. Dar vorbe de-alde astea n-aveau nici un înțeles pentru auzul meu de atunci, și pentru feciorul de bani gata pe care îl întrupam. Să n-aibă cineva ce mânca? Dar cum să fie aceasta cu putință? Adică ce fel? Dacă vreun asemenea cineva era tânăr, n-avea el părinți? Cât despre cei mai în vârstă, n-aveau ei case și moșii?

Vezi, prin urmare, bine, scumpul meu maestre de sub geam, care mi-era nevinovăția, și cât a trebuit să mă coste mai târziu lipsa în care m-au azvârlit împrejurările.

— Dar pe mine? dar pe mine? strigă maestrul din oglindă. Căci și pe mine mă ajunse blestemata asta de lipsă cu toate că și eu fusesem născut și crescut ca și tine în casă de oameni cu dare de mână. Nu-mi pare însă rău:

M-am luptat cu traiul zilnic și cu soarta ne-mpăcată
Sub a căreia sandală, inima-mi însângerată
Chiar și astăzi e strivită — fără-nvins a mă fi dat.

Frumusețea vieței poate însă că nici nu e alta, încheie maestrul din oglindă.

— Știu, știu, strigai eu de pe scaunul meu, căci aceeași e viața pe care am trăit-o la rându-mi.

Însă cu glas mișcător, și ca și cum nu l-ar fi auzit, maestrul din oglindă urmă:

— Ți-am spus că răstriștea și lupta sunt frumuseți. Acum îți voi spune că ele sunt, poate, singurele — căci ascultă.

Puteam să pier de mult dacă neajunsurile nu m-ar fi răzvrătit împotriva obștelor nătângi; dacă noroaiele ce mi se azvârleau în obraz nu mi-ar fi ridicat sufletul, și dacă mintea nu mi s-ar fi încordat, clipă cu clipă. Astfel a venit o zi când am simțit că sunt cineva, și să te simți cineva e totul. A fi cineva, scumpul meu maestre, o știi ca și mine, e a fi o putere. Pizma și ura celor răi și mici m-au făcut bun și mare. Așa s-a întâmplat, fără îndoială, și cu tine. Mulțumește însă lui Dumnezeu, cum îi mulțumesc și eu, căci dacă ești astăzi maestrul cel de pe scaunul de mătase și din automobil — și pe care îl hulesc încă mulți — tu ești și maestrul din oglindă, pe care nimini și nimic nu-l mai poate atinge, și când, mâine, oglinda se va sparge...

— Ce va fi?...

— Când oglinda se va sparge... Oh! maestre care ai suferit atât, când oglinda se va sparge, vei fi și mai mare încă, căci vei fi atunci maestrul cel din inimi.

Iar Parisul curgea sub ferestrele mele, și la același ceas — dincolo de zări — sub cerul frumoaselor câmpii românești, curgea și un alt oraș — curgeau Bucureștii — pe sub ferestrele celor care fac parte din sufletul meu...