Mărturisire (Traian Demetrescu)
| Mărturisire de Traian Demetrescu |
| (Manuscris găsit). |
Vreme rea...
Dela fereastră privesc în stradă. Peste drum, în cârciumă, un chitarist bătrân — artistul săracilor — cântă romanțe vechi și uitate. În jurul unei mese, câțiva muncitori îl ascultă, beau și par veseli. Mă'treb: sunt veseli în realitate sau au puterea să-și creeze sensația veseliei ? Intre simțirea mea și natură este atâta apropiere, încât o mare parte din sensațiile mele plăcute sau triste sunt hotărîte după starea vremii...
A început să plouă.
Un câine lățos, slab și murdar tremură în mijlocul drumului. Par’că e adâncit într’o consfătuire cu sine însuși; trebuie să-i fie foame și frig.
Gardistul de stradă, cu gluga în cap, trecând pe lângă dânsul, îl lovi cu piciorul. Câinele abia se depărtează, scherlălăind; e șchiop.
Mă retrag dela fereastră. A observa e adeseori o durere. Lumea, in cele mai ascunse colțuri ale ei, ascunde mai mult aspecte triste și brutale.
Singur, singur...
Aș putea ieși să întâlnesc un prieten. Dar, lucru ciudat! Câte odată am scrupulul acesta: când sunt trist, caut să nu întâlnesc oameni. Lumea în general e veselă, ea nu tolerează pe cei triști. Un om, care ar plânge în stradă, ar fi ridicul sau luat drept nebun.
Durerile și nenorocirile manifestate în vileag sunt neînțelese sau batjocorite.
Singurătatea este singurul loc în care se pot retrage cei ce poartă cu ei o suferință. Cu tine însuți poți fi cum vrei ; odată ce ai pășit pragul casei, pentru a intră în lume, cauți a te potrivi celorlalți.
De aici mulțimea e atât de puțin originală; toți, par’că, se aseamănă.
Și cu toate aceastea e un sentiment mai adânc omenesc ca nevoia de a te mărturisi ? În toată religiunea creștină, confesiunea mi se pare taina cea mai binefăcătoare.
Cei simpli, cei ignoranți rar pot să privească clar în propriul lor suflet. Lumea lor năuntrică e strâmtă și obscură. Dar pentru un om care își dă seamă de toate impresiile, emoțiile, gândurile și visurile sale, care le înțelege, le analizează, le definește, care pe motivul lor își formulează o concepție și o filozofie asupra vieții — e sigur, e o nevoie și o fatalitate să stea puțin mai departe de lume.
Iubirea sau prietenia unei femei este tot ce convine acestui fel de oameni.
Ea înțelegea totdeauna această filozofie individuală și, fără a-i da un caracter antisocial, o urma.
Era o prietenă de copilărie. Mersesem împreună, la școală; petrecusem verile în aceeaș grădină, într’o stradă depărtată ; mai târziu ne plimbam singuri, citiam aceleași cărți.
Din cauza sărăciei, în care se afla tatăl său, fusese silită să întrerupă învățătura. Mama ei murise.
Tatăl său, veșnic în luptă cu cele mai aspre nevoi, o lăsa, mai totdeauna, singură. Îi duceam în fiecare săptămână cărți. Câte odată o găsiam plângând, deprinzându-și astfel sensibilitatea către o stare bolnăvicioasă.
Lipsită de ceeace întocmește mulțumirile obișnuite ale vieții, ea își crea o atmosferă de vise, de iluzii copilărești poate, dar din care doria să n’o depărteze nimeni.
Trăind mereu în singurătate, într’o. rezignație dureroasă, cu visurile și cărțile ei, mă gândiam ce va face această ființă când va trebui să intre în lume? Era atât de puțin făcută pentru vieață!...
Toți oamenii mor — după ce au trăit; sunt însă unele ființe predestinate, cum s’au născut, pentru a muri. Ele nu pot să trăească.
N’a iubit-o nimeni. S’a măritat c’un om ordinar și brutal, care de sigur a făcut-o să sufere; apoi a murit.
Sunt dureros de tainice viețile acestea cuprinse numai în câteva cuvinte!
M’am dus să-i vizitez mormântul; cimitirul ne dă iluzia că morții sunt aproape de noi — și cu toate acestea sunt așa de departe!
Plouă.
În nici o parte toamna nu-ți cauzează o deprimare sufletească mai sfâșietoare ca într’un cimitir. Oh ! e atât de nemerit cadrul acesta posomorît — orizontul nouros, arborii desfrunziți, monotonia ploiei — pentru lumea aceasta de morminte !
Primăvara, cimitirele au o înfățișare cochetă; sunt prea multe flori... Fiecare mormânt pare o grădiniță. Nu, atunci locașul morții e prea frumos, prea estetic...
Pentruce căutăm să înfrumusețăm moartea, când în realitate e atât de hidoasă?
An ajuns, în sfârșit, după câteva colindări printre cruci, în fața mormântului prietenei mele. O piatră drept-unghiulară, pe care stă gravat numele ei.
În jurul ei, uitare, uitare, uitare... Am stat puțin și am plecat. Pe drum am cugetat mai mult la moarte decât la ea.
Pe seară tatăl ei mi-adus un caet îmbrăcat în scoarțe albastre. Bătrânul mi-a spus că l-a găsit într’unul din cuferele ei vechi. L-a răsfoit puțin și a văzut că într’unul e vorba despre mine.
Toată noaptea am citit și am recitit paginile acestui caet. E un jurnal de iubire mută, nemărturisită, dusă în mormânt...
Numele meu revine la fiecare frază.