Mărioara, Florioara

Jump to navigation Jump to search
Mărioara, Florioara
de Vasile Alecsandri


Legendă
dedicată princesei M. Cantacuzin

I[modifică]

La Moldova cea frumoasă
Viața-i dulce și voioasă!
L-a Moldovei dulce soare
Crește floare lângă floare!
Multe păserele-n sbor
Fură minți cu glasul lor !
Multe fete și neveste
Fură inimi făr' de veste !
Dar umblare-ai, frățioare,
Noută ani întregi cu soare
Sus în munte, la munteni,
Jos în vale, la văleni,
Și de-ai călca nouă țări
Și de-ai trece nouă mări,
Floricică n-ai găsi,
Păserică n-ai zări.
Nici nevastă mândruliță,
Nicî copilă drăguliță
Ca Mărîoara
Florioara,
Zinișoara munților,
Sorioara florilor !

Albă ca o lăcrimioară,
Dulce ca o primăvară,
Era sprintenă, ușoară
Ca un pui de căprioară.
Trupușoru-i gingășel
Părea tras pintr-un inel !
Nici micuță, nici năltuță,
Numai bună de drăguță,
S-o tot strângi la pept cu foc.
Și să-ți fie de noroc !
Ochișorii săi căprii
Trezea lumea-n veselii.
Perișoru-i aurel,
Ca mătasa subțirel,
Trăgea ochii tot la el
Și pe frunte-i strălucea,
Și-n mici valuri se-ncrețea
Ca valuri de-a grâului
La suflarea vîntuluî !
Ș-apoi, frate, mai avea
Pe guriță-o floricea,
Și-n guriță mărgărele,
Și pe față-i drăgănele,
Și la sân doi crinișori,
Și pe crini doi frăgușori...
Să-i desmierzi ș-apoi să mori!

Ea pe câmp de se ivea,
Florile se-nveselea,
Inimile-și deschidea,
Sufletele-și răspândea
Și voios i le-nchina,
Și voios se legăna,
Și din cale-o întorcea,
Și cu toate-așa-i zicea:
„Buna ziua, sorioară,
Mărioară, Florioară !
Spune nouă ce voiești ?
De la noi ce mai dorești ?
Vrei tu miros de sulcină
Care patimele-alină ?
Vrei miros de busuioc
Ce oprește mândru-n loc ?
Vrei miros de lăcrimioare
Ce dă visuri iubitoare?
Vină, draigă-n veselie
Să ne-aduni de pe câmpie
Și ne-ascunde-n sânul tău,
Să-l ferim de deochi rău.
Sânul tău să-l răcorim,
Și de este să murim,
Lângă tine să perim!”
Mărioara le-asculta,
Și pe rând le săruta.
Și cu ele se-ngâna,
Și in plete le-anină,
Și pe sân le legănă,
încât ori cine-o vedea
De dor mare s-aprindeă
Și din cale-i se-ntorceă
Și cu glas uimit zicea :
„Iată zâna florilor,
Florilor, surorilor!”
Iar la munți când răsărea,
Munții vechi întinerea
Și cu mușchi s-acoperea,
Și copacii-și înverzea,
Și apele-și limpezea,
Și păserile-și trezea,
Ș-apoi astfel îi grăea:
„Bună ziua, zânișoară,
Mărioară, Florioară !
Spune nouă ce voești
Dela noi ce mai dorești?
Vrei tu apă ne-ncepută
Pentru fața ta plăcută?
Vrei tu pui de căprioare,
Păsărele cântătoare,
Fag de miere-ndulcitoare
Și vr-o doină jălitoare?”
Mărioara-i asculta,
La izvoare se culca.
Fața albă își spăla.
Fag de miere ea gusta.
Căprioare desmierda
Și cu drag ea asculta
Cânticul păsărilor
De pe vârful crengilor,
Și sunetul doinelor
De prin fundul codrilor;
Încât ori cine-o vedea
De dor mare s-aprindea,
Și din cale-i se-ntorcea
Și cu glas uimit zicea :
„Iată zâna munților,
Munților, cărunților!”

II[modifică]

Iată frațe, frățioare,
Că-ntr-o zi cu dulce soare,
Mărioara se-ntâlnea
C-un străin care venea
Pe-un fugar sirep de munte
Cu steluță albă-n frunte,
Și pe loc, cât îl zărea,
Făr' de voie se oprea.
Ochii la pământ țintea,
Inimioara-i se bătea.
Cel străin în cale-i sta
Și din gură cuvînta:

III[modifică]

IV[modifică]

A doua zi se scula,
Fața palidă-și spăla,
Păr de aur peptăna.
Și frumos se oglindea,
Și la soare-apoi ieșea
Spre resărit se-ntorcea,
Un sămn tainic de făcea,
Și de-ndată s-arăta
Și spre ei înainta
O teleagă sprintioară,
Aurită, dălbioară,
Ca un cuib de zânișoară.
Iar cât zăna o zărea
în cuib răpede sărea
Cu străinu-alătureâ,
Ș-apoi murgului zicea:
„Murguleț cu perul creț,
De-a Mărioarei drăguleț !
Lasă-ți coama vântului
Și umbra pământnlui,
Și pe fața câmpului
Să zbori zborul gândului !”

Murgușorul nechezea,
La fugă se repezea
Și fugea, mări, fugea...
Nici umbra nu-1 ajungea !
Și trecea, mări, trecea
De-a lungișul munților,
Curmezișul câmpilor,
Prin mijlocul florilor.
Iar cât munții o zărea
Cu străinu-alăturea,
De verziș se despoiau,
Cu nori negii se-nveleau,
Frunzele-și ingălbineau,
Și apele-șî tulburau
Și de frunzi se scuturau !
Florile înc-o vedea
Cu străinu-alăturea,
Și capetele-și plecau
Și de jale se uscau !

Ear cea mândră zinișoară
Mărioară, Florioară,
Nici la munți se mai uita,
Nici la flori nu mai căta !
Căci de-avea ochi de privit,
De-avea suflet de iubit,
Sufletu-i și ochii săi
Erau pentru dragul ei !
Fugea murgul sprintior,
Cu aripi de dulce dor,
Și-i ducea numa-ntr-un zbor
Pe malul unui izvor.
Mărioara mi-l oprea,
Și pe mal ușor sărea,
Și-n izvor se cufunda
Și voios mi se scălda.
Apa lin o desmierda,
Ca pe-o floare-o legăna,
Și pe plete-i se juca,
Și cu drag îi anina
De tot firul câte-o rouă,
Și pe sînu-i câte două.
Iar din apă când sălta
Și la soare s-arăta,
Soarele în cale-i sta,
Trupușoru-i săruta,
Și cea rouă de pe ea
Cu-a lui raze o sorbea,
Nouraș o prefăcea
Și la ceruri o trăgea.
Apoi el o-ncununa,
Ș-astfel dulce-i cuvînta :
„Alei! dragă zinișoară,
Mărioară, Florioară !
Mult ești mândră, iubitoare,
Și de lume uitătoare !
Dar gândit-ai, n-ai gândit
Că norocu-i mărginit,
Și că visul fericit
Are-ades amar sfirșit?
Și știi, dragă, ori nu știi
Că la munți și la câmpii
Florile s-au veștezit,
De când tu le-ai părăsit ?
Știi că toate, într-un gând,
S-au întors în cer pe rînd,
Și la Domn s-au jăluit
Că tu viața le-ai răpit ?
Mărioară, draga mea,
Facă Domnul ori ce-a vrea!
Deie-ți bine, deie-țî reu...
Tu ascultă dorul teu,
Căci în viața trecătoare
Și în lumea peritoare
O zi dulce de iubire
E un veac de fericire!”

V[modifică]

Când norocu-și schimbă pasul
N-aduc ani ce-aduce ceasul!...[1]
A treia zi Mărioar
Își tulbura inimioara
Și pe gânduri se punea
Și-n tăcere lin plângea.
Ce plângea și ce jelea
Cu iubitu-alăturea ?
Plângea cum plâng florile,
Plângea cum plâng zorile!...
Era ziua mult senină,
Munții, pluteau în lumină,
Văile-n tăcere lină.
Paserile-n umbră sta,
Nici zbura, nici nu cânta,
Numai umbra se mișca,
Cu lumina se lupta
Și-n păduri se cufunda.
Iar Mărîoara-ncet ofta,
Ș-astfel blând ea cuvînta :
„Cântă-ți frate, cântecul,
Să-mi mai dreagă sufletul.”
El de sînu-i o lipea
Ș-apoi astfel începea:
„Frunză verde viorele !
Scumpe-mi sînt zilele mele
De când mândra ca o stea,
S-a ivit în calea mea !
Dalb luceafăr aurit,
Crin ceresc și mult iubit !
Uită cerul pentru mine,
Să uit lumea pentru tine!...”

Iată, mări, cum cânta,
Mândra cum îl asculta,
Că din sat se rădica
Glas de mumă plângător,
Bocet lung pătrunzitor
Ce prin văi amar suna
Și-n văzduh se-mpreuna
Cu alt glas răsunător
Glas de clopot jălitor...

Lumea se înfiora !
Mărioara tremura,
Împrejuru-i se uita
Și spre munți în vîrf cătâ.
Când deodată, vai de ea !
Sus la munte ce vedea ?
Un nor negru ca un zmeu
Ce venea, venea mereu,
Aripi negre întinzând
Și tot cerul cuprinzând.
Mărioara-ngălbinea.
De ursitu-i se lipea,
Brațele-și încolăcea
Și cu groază-ncet zicea :
„Dragul meu, ursitul meu!
Iată vine, vine-un zmeu
Dela sfîntul Dumnezeu.
Frățioare iată-l vine
Dela munte drept la mine
Să me ia de lângă tine,
Căci de când noi ne-am iubit,
Florile s-au vestezit
Și la Domn s-au jăluit
Că de tot le-am părăsit !”

VI[modifică]

1852, Paris _________

  1. Proverb național