Mănușa (Iosif)

 

În fața grădinii sale cu lei,

Când gata-i să-nceapă lupta de fiare,

Stă regele Francisc pe tron.

În preajmă-i stâlpii coroanei,

Și de jur împrejur, pe înaltul balcon,

Cunună de mândre femei.

Și la un semn s-a deschis colivia,

Și grav, în arenă, un leu

Își poartă mândria

Și caută mut, de jur împrejur,

Căscând fioros.

Își scutură coama-ncurcată

Și se încovoaie o dată,

Apoi se culcă jos.

Și regele dă un semn iară,

Și prin poarta cealaltă

Un tigru sălbatic saltă.

Cum vede pe leu, răcnește

Și în cerc, fricos, îl înconjoară

Cu limba-ncordată-n afară,

Cu coada vâlvoi

Și sforăie turbat, furios

Și mârăie dârz, apoi

Se culcă alăturea, jos.

Și craiul mai dă un semnal,

Și pe două guri colivia

Stupește doi leoparzi deodată.

Ei cad furtunatici, cu lăcomia

De luptă-ndrăzneață,

Pe tigru năval,

Acesta turbat îi înhață

Cu laba-ncruntată,

Dar leul în sus

Se-nalță urlând, și toți s-au supus.

Și tac îmbufnate,

În cerc întinse,

De setea sângelui aprinse

Felinele înfricoșate.

Atunci, din balcon

Cade-o mănușă din mâini delicate

Între tigru și leu, la mijloc.

Iar Cunigunda-n bătaie de joc

Se-ntoarce spre cavalerul Delorges:

— De-ți este amorul așa de aprins

Și vrei să mi-o dovedești dinadins,

Ei, adă-mi atunci mănușa de jos!

Și cavalerul pornește în pripă,

Coboară-n arena îngrozitoare

Cu pas apăsat, îndrăzneț,

Și dintre fiare

Smucește mănușa c-un gest de dispreț.

Și cu uimire, cu groază,

Cavaleri și nobile dame

Se grămădesc să-l vază.

Și el, liniștit, aduce mănușa-napoi.

Curtenii prind să-l aclame.

Iar Cunigunda jubilează,

Norocu-i râde în ochii vioi:

Ce gingaș zâmbește, primind pe viteaz!...

El, mândru, i-aruncă mănușa-n obraz:

— Răsplata, doamnă, n-o mai vroi!

Și pleacă, fără să cate-napoi.