Măcar o lacrimă...
Ziua se îngîna cu noaptea. Din ruinele satului pustiit de tunurile ostașilor noștri, se desprindea ca o nălucă trupul însîngerat al bătrânului Paltiș, înțăleptul satului, cum îi ziceau oamenii.
Glonțul ce-i străpunsese în ajun încheietura șoldului îl ustura amarnic și-i îngreuea fuga. Ca o pasere cu aripa însîngerată, mai mult se tîra decât fugea prin șanțul din marginea satului. Doamnei, gîndea el, dac-aș putea să-i găsesc trupul. — Dragul tatei!… Cu ce ți-am greșit ție, Doamne, de mi-ai luat și cea de pe urmă nădejde și mîngîiere?
Sleit de putere cu mînile încleștate de marginea șanțului, se lasă, un moment, molatec în curmezișul malului, cătînd rugător la lumina tainică a lunei ale cărei raze se jucau în sclipiri scînteetoare prin perdeaua de lacrimi ce-i paienjinea ochii…
După o clipă de odihnă, incordîndu-și toate puterile, bietul bătrîn se tîra tot mai în afara satului, unde știa că e locul celor căzuți.
Nimic parcă nu se clintea în imensitatea aceea a șesului însângerat; iar tăcerea aceea înfricoșată ce învăluia văzduhul din cer păn’ în pământ, îi dădea puteri îndoite de fugă. Numai din când în când, amintirea bubuitului groaznic de tunuri, ce-i rămase încă în auz, îi cutremura toată firea și parcă vedea cum, în învălmășagul luptei, flăcăul lui cel iubit, nădejdea și mîngîierea bătrîneților lui, înfrunta falnic urgia ce se abătuse asupra satului.
Cu iuțeala fulgerului, îi treceau prin minte toate durerile satului pe care el le simțise de zeci și zeci de ani și, slăvind icoana celor căzuți, se ruga:
— Doamne, dreptatea Ta să se facă!
Și fugea mereu, tîrîndu-se spre pata aceea albă ce mijea mai departe în întuneric. Și cu cît se apropia mai tare, cu atît pata aceea lua forma și mărimea unei vedenii îngrozitoare. Iar cînd fu la doi pași de ea, vederea cadavrelor, căzute unele peste altele, îi slei toate puterile. Rămase încremenit cu ochii holbați, căutînd să deslușească, în întunericul nopții, trupul fiului lui iubit.
Făcîndu-și cruce, se ridică șovăind în genunchi, căutînd speriat în jurul lui… La doi pași de la margina mormanului de cadavre, zări trupul flăcăului, zăcînd la pămînt, ca un brad falnic, doborît de secure.
Dădu să se scoale, să se răpeadă într-acolo; dar o scîntee ucigătoare îi străfulgeră în ochi, aprinsă de glonțul ce venea, șuierînd din depărtare…
Santinela își făcuse datoria!…