Mândru-și cântă cerbu-n codru

Jump to navigation Jump to search
Wikisource:Colinde Mândru-și cântă cerbu-n codru
Colinda Cerbului. Culegător: Gheorghe Gh. Pop, de la Maria Ardelean, 18 ani, Vadu Izei, 1974, publicată în Folclor muzical, 1982, p. 167, t. 175.


Mândru-și cântă cerbu-n codru,
Mândru-și cântă de nu-i modru.
Vânătorii s-o sculatu,
Pușca-n mână și-o luatu,
După cerb și-o alergatu,
Sus în munte l-o aflatu.

– Stai, fârta, nu mă-mpușca,
Lasă-mi mie viața,
Că nu-s fiara fiarelor,
Că-s vătafu oilor,
De pe vârful munților,
Munților, cărunților.


Note[modifică]

  • Despre cultul cerbului, Romulus Vulcănescu (1987) afirmă că acesta “își trage originea daco-romană dintr-un cult carpatic și unul celtic”, intrat apoi în “etnogeneza dacă” (R. Vulcănescu, Mitologia română, 1987, p. 509).
  • "Colindatul tradițional a fost tot timpul însoțit de colindători mascați în cerb (…). Cerbul este ucis și învie în bucuria asistenței. În acest scenariu al morții și al învierii, cerbul simbolizează reînnoirea ciclică a naturii, renașterea regnului animal o dată cu cel vegetal" (idem, p. 511).
  • Mihai Pop (1976) investighează sensul străvechi al acestei "minunate legende păstrate în corindă", formulând ipoteza conform căreia “corinda perpetuează până azi un mit de inițiere” al vânătorilor (Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, 1976, p. 52).
  • În Colinda Cerbului, "vânătoarea rămâne întotdeauna suspendată la stadiul de intenție", ceea ce întărește caracterul ritualic și inițiatic (P. Bilțiu, studiu introductiv la Sculați, sculați…, 1996, p. 24).