Mândra din Muncel
- Colo jos, pe lângă Tisă,
- Merge mândra cam descinsă
- Prin ierbuța până-n brâu,
- Și ține murgul de frâu,
- Murg voinic și pintenog
- Care paște busuioc.
- Ea se primblă-n poieniță
- Și tot zice din guriță:
- „Busuiocul l-aș plivi,[1]
- Mă tem că m-oi zăbovi,
- Dar l-oi smulge și m-oi duce
- Până dincolo de cruce,
- La marginea codrului,
- La stăpânul murgului,
- Tot pe culmea din Muncel,
- La haiducul voinicel.
- Cine-a vrea ca să mă ieie
- Meargă-acasă să mă ceie,
- Meargă-acasă la părinți
- Cu inima lui în dinți;
- Iar pe când el mă va cere,
- Tu, murguțule-n putere,
- Du-mă iute ca un zmeu,
- Du-mă la stăpânul tău".
- Mândra calu-ncăleca,
- Spre Muncel vesel pleca,
- Noaptea-n drum o apuca.
- Ea mergea, calea-și pierdea
- Și-ntr-un râu adânc cădea,
- Vai de mândra! vai de ea!
- Sufletu-i zburând zicea:
- „Sărmanul copilul meu!
- Cum rămâne singurel,
- Fără pic de mângâiere,
- Fără mamă cu durere!"
Note
[modifică]- ↑ Fetele românce au obicei de a-și pune în păr și în sân snopi de busuioc. Ele cred că această plantă are o putere fermecătoare ce atrage inimile bărbaților.
- Un cântec poporal zice:
- Floricea de busuioc
- Se oprește mândru-n loc.
- Busuiocul se întrebuințează la țară în leacuri deosebite și în descântece de dragoste.