Mândra din Muncel

Mândra din Muncel

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri

Colo jos, pe lângă Tisă,

Merge mândra cam descinsă

Prin ierbuța până-n brâu,

Și ține murgul de frâu,

Murg voinic și pintenog

Care paște busuioc.

Ea se primblă-n poieniță

Și tot zice din guriță:

„Busuiocul l-aș plivi,^[1]

Mă tem că m-oi zăbovi,

Dar l-oi smulge și m-oi duce

Până dincolo de cruce,

La marginea codrului,

La stăpânul murgului,

Tot pe culmea din Muncel,

La haiducul voinicel.

Cine-a vrea ca să mă ieie

Meargă-acasă să mă ceie,

Meargă-acasă la părinți

Cu inima lui în dinți;

Iar pe când el mă va cere,

Tu, murguțule-n putere,

Du-mă iute ca un zmeu,

Du-mă la stăpânul tău".

Mândra calu-ncăleca,

Spre Muncel vesel pleca,

Noaptea-n drum o apuca.

Ea mergea, calea-și pierdea

Și-ntr-un râu adânc cădea,

Vai de mândra! vai de ea!

Sufletu-i zburând zicea:

„Sărmanul copilul meu!

Cum rămâne singurel,

Fără pic de mângâiere,

Fără mamă cu durere!"

Note

1. Fetele românce au obicei de a-și pune în păr și în sân snopi de busuioc. Ele cred că această plantă are o putere fermecătoare ce atrage inimile bărbaților.

   Un cântec poporal zice:

   Floricea de busuioc

   Se oprește mândru-n loc.

   Busuiocul se întrebuințează la țară în leacuri deosebite și în descântece de dragoste.