Mâna (Mihăescu)

 

Cînd ieși afară din oraș pe drumul înaripat multiplu cu tarlale negre și verzi, de primăvară, dădu maximum de viteză. Mîna-i sigură rămînea necontenit fermă pe volan; nici cel mai mic tremur, care s-ar fi repercutat în drumul de săgeată al mașinei, [n-]ar fi făcut să-i oscileze botul zănatec, tăind în dreapta și în stînga, cu o iuțeală la fel de nebună, iuțeala cea dreaptă a direcției inițiale; ar fi nemerit poate la cea dintîi cotitură în șanțul larg al șoselei și totul, toată mașinăria asta de piele, de carne și gînd zvîcnitor, de tinichea, de fier și de gaze duduitoare, s-ar fi prefăcut la moment în nemișcare și liniște!… Ah, liniște mai ales, liniște profundă, grozavă, nesfîrșită ar trebui pentru tîmplele ăstea care nu se mai opresc odată…

Dar nici un tremur… Mîna aceasta, toată fala lui, Întreaga expresie a personalității sale… nu poate să șovăie. Nici cu o infinitate de părticică dintr-un milimetru… mîna asta care a purtat prin drumurile obscure ale viscerelor omenești, de nenumărate ori, tăiușul cel mic și sclipitor, pe-o parte a căruia stătea scrisă viața, dar pe partea cealaltă, clipea cu rece luciu metalic ochiul pînditor al morții. De douăzeci de ani în șir, nici cea mai ușoară smintire, o echilibristică uimitoare pe muchia fină de bisturiu… Mîna asta dreaptă, pe care o ridică acum de pe volan și-i mișcă degetele amuzat ca un copil care acum parcă o vede pentru întîia oară, a păstrat necontenit în ea misterul binefăcător închis în semnul divin al taumaturgilor și mîntuitorilor. Ar trebui să-i cadă în genunchi el însuși, s-o adore și s-o binecuvînteze în extaz mistic. O lume întreagă se închină la ea, la mîna aceasta sfințită, pecetluită de transcendent cu marele har. Atîția salvați, care-l divinizează încă, atîția înfricoșați de cotiturile repezi ale destinului, mase imense de capete, un întreg popor care-și îndreaptă nădejdile spre ea, ca la o divină și cutremurătoare speranță.

Și-n toată această mare de suflete, unul singur, cel mai apropiat, necredincios și sarcastic, batjocoritor și inconștient: ochi de demon împielițat în cea mai fină piele. Ochi adînci și nevinovați ca geana înserării, părînd cei mai fervenți și mai sinceri; și totuși… e îngrozitor! Privirile astea candide îl insultau tocmai cu nevinovăția lor, îl insultau zilnic, necontenit, cu grozăvia perfectei lor înșelăciuni.

Are impresia limpede, ah, mai limpede ca dimineața asta de primăvară, în care a primit teribila revelație, că nu va putea rezista covîrșitoarei greutăți, că umerii lui vor tremura sub povara ei și mîna i se va mișca… A, da… o singură clintire și întreaga, unanima adulație care-l înconjura va crăpa în bucăți, ca un geometric bloc de marmoră, crăpat inform de corosivitatea umezelilor și de injuria insectelor. Mîna îi va tremura fatal și el nu va mai putea supraviețui mîndriei ei înfrînte, rușinate.

Acesta e adevărul adevărat și de-acum altfel nu mai poate să fie.

Mașina l-a săltat deodată brusc și sălbatec, înclinîndu-i capul în sensul circular în care vrea să-l zvîrle; el s-a agățat strîns cu mîinile de volan și a rămas. Altfel ar fi fost aruncat poate drept înaintea roților acestora, care aleargă zănatec sub voința nervilor lui, și propria lui mașină s-ar fi repezit cu iuțeală de fulger, să-l ia în colți, de jos, ca un imens și groaznic mistreț…

Marele chirurg zîmbește. Pînă acuma totul ar fi fost terminat… Terminat, a, cuvîntul acesta ca un balsam, cuvîntul care încheie și care potolește. Definitiv.

Și el repetă: „Definitiv, definitiv”. Privește cu ură mîna stîngă, care s-a grăbit să se strîngă de volan, înfricoșată. La cea dreaptă nici nu se uită, ca și cînd ea nu s-ar fi agățat poate mai prompt și mai strîns decît cealaltă de roata lucie și bună la pipăit. O, pe dreapta nu poate fi supărat chiar pentru nici o vină… chiar pentru orice greșală înainte…

Totul s-ar fi sfîrșit și sătenii ăștia, cu care se întîlnește acum și care feresc de departe în lături, i-ar fi cules leșul, lăsat în urmă de mașina fără cap, făcută țăndări de primul copac. I-ar fi căutat prin buzunare, l-ar fi jefuit… dar scrisoarea destăinuitoare ar fi lăsat-o… Canaliile, nemernicii…

Și el dă și mai grozavă goană mașinii contra noului pîlc de cămăși albe care s-a ivit în zare și care se risipește cuprins de panică, furnici de zăpadă pe panglica fără sfîrșit a șoselei.

De-ar fi lăsat-o…

Tot ar fi luat… toate lucrurile de preț de pe dînsul; moartea i-ar fi luat cea dintîi mîna, furată din cer, și ar fi chicotit de victorie, fugind cu ea îndărăt spre nori… Numai dovada trădării și a rușinii ar fi rămas, rîzînd obraznic și sfidător, deasupra ruinei de glorie și de geniu, ca un excrement pe-o marmură celebră. E tot ce mai poate rămîne pe urma frumuseței acestei vieți; și canalia grosolană ar fi rîs satisfăcută de asemănare-i.

Viteza începe să slăbească… scîrbit de grotescul imaginei, marele izbăvitor încetinează și întoarce…

Și drumul înapoi îl face domol, agale, toată eleganța asta suplă și sclipitoare de sub comanda sa înaintează acum domol, agale, rușinos de ridicul… un Kreisler imperial mergînd ca un car cu boi…

La marginea orașului a oprit. Unde poate să se întoarcă? Acasă? Cum? Ca să simtă în prima vorbă cu care l-or întîmpina toată palma trecutului? În prima vorbă mieroasă și candidă, inocentă… Și el ce-ar putea răspunde, care ar fi primul lui cuvînt de răspuns? I-e cu neputință să constituie această scenă, această groaznică perspectivă…

Dintr-un salt, a trecut șanțul larg și s-a lăsat pe mușchiul verde și galben, care căptușește muchia hududoiului.

Contactul pămîntului îi face bine parcă; o plăcere curioasă i se furișează în suflet: să se simtă călător obosit, să-și acorde ultima odihnă, aci, la cîțiva pași de ținta călătoriei. Dar pacea asta minunată pesemne nu i-e dat s-o guste decît în treacăt; două sclipișuri de mașini ce-au irumpt din strînsoarea ultimelor case, depărtate, ca niște cuburi colorate de copii, îl fac să sară, să se repeadă la botul mașinei, să-i ridice învelitoarea metalică, să se prefacă ochi scormonitor, cercetînd pricinile unei metehne subite…

Consideră cu privire vrăjmașă alura crescătoare a celor două mașini inoportune. Mai au puțin, vor ajunge și vor trece… Iar el va putea asculta din nou sfatul pămîntului… L-au surprins prea devreme, înainte de a putea lua o hotărîre, înainte de a asculta, cu urechea în răvăneala humei, cu mîna pipăind moalele mușchiului proaspăt și asprul de barbă țepoasă al mușchiului vechi și galben, sfatul moșneagului etern; l-a uitat de mult și acum se-arată greu la răspuns bunul și iertătorul moșneag.

Dar din cea dintîi mașină un braț se înalță și face semn în urmă: amîndouă se abat ca la comandă pe marginea dimpotrivă și stopează…

— Nu, n-am nevoie de ajutor, mulțumește doctorul, încurcat de această marcă de solidaritate umană, ce nu mai poate să-l mai amăgească. Vă mulțumesc foarte mult, e foarte frumos ceea ce faceți, dar pe mine nu mai mă puteți ajuta cu nimic… Am îndreptat eu totul… nu mai am nevoie de nici un ajutor, vă mulțumesc, vă mulțumesc…

— Dar avem noi nevoie de ajutorul dumneavoastră, domnule profesor, răspunde un glas smerit, care face să tresară pe mîntuitor, căci recunoaște în el smerenia tuturor celor ce i s-au adresat, implorîndu-i ajutorul. de douăzeci de ani de zile.

— Prin tot orașul v-am căutat, domnule profesor, și abia v-am găsit urma, reia și mai umilit alt glas, venind înaintea celui dintîi. Vă rugăm să nu ne lăsați… imploră el.

— Plătim oricît… Întrerupse o intonare de bas, care amuți îndată de înfățișarea rigidă pe care figura doctorului o îmbrăcă subit la aceste vorbe…

— Altfel mămica mea e pierdută, scumpa mea mămică… gemu sfâșietor un glas de copil…

— Dar, domnilor, mi-e cu neputință… vedeți… tocmai astăzi mi-e cu neputință… Trebuie… am… sunt… În sfîrșit, am să vă recomand…

— Vă rugăm, domnule profesor, nu ne lăsați! cerși înfricoșat întîiul glas.

— Orice sacrificii suntem gata să facem, declară semeț vocea de bas.

— Nu lăsați pe mămica… Înaintă cu mîinile împreunate copilul.

— Dar tocmai că mi-e cu neputință… tocmai că… ah, dar ce vroiți dumneavoastră… ce vroiți să faceți dumneavoastră… adresîndu-vă mie… astăzi… dar tocmai în interesul mămicei tale, micule…

— Domnule profesor, domnule profesor…

— …tocmai ca să scape… să trăiască…

— Nu ne lăsați, domnule profesor…

— Tocmai că mă implorați așa… nu pot, nu pot, mi-e cu neputință… de astăzi…

— Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Își astupă copilul față cu mîinile…

Și gemete surde ieșiră din celelalte piepturi. Doar glasul cel gros trîmbiță grav, ca un enorm instrument muzical, complicat și încîlcit, de alamă:

— Dumneavoastră nu vă e nimic cu neputință… orice-ar fi…

Sunetul ăsta jos vibra profund în sufletul savantului. Cum? a început să recunoască, a început să consimtă că o simplă, o comună, o atît de meschină josnicie a fost în stare să-i amputeze, ca dintr-o singură și sigură izbitură, brațul lui făcător de minuni?… Brațul ăsta ferm, mîna-i ale cărei degete le desface acum cu o mișcare atît de energică, atît de nesățioasă de faptă și de îndrăzneală?… O simplă murdărie… o…

— Nu…

— Gîndiți-vă la Dumnezeu, domnule doctor…

— Să mergem, înaintă el hotărît spre mașină. Să rămînă copilul cu mine… ba nu, domnul cu vocea de bas…

Și mîna n-a dat greș nici de data asta. Cînd totul s-a terminat, el i-a îndepărtat pe toți din sala de operație și-a rămas singur acolo, privindu-și mîna și răsfirîndu-și degetele. A sărutat-o…

Iar glasul de contrabas de alamă i-a răsunat precis în urechi: „Dumneavoastră nu vă e nimic cu neputință… orice-ar fi…”

— Orice-ar fi… repetă doctorul ca un ecou…

Cînd intrase aci, își dăduse îndată seama de ce toți oamenii aceia se zbăteau atîta, se zoreau să-l găsească, îl implorau cu ochii umeziți. Pe masa de operații îl aștepta poate cea mai desăvîrșită imagine omenească pe care o văzuse în viața lui. Înainte de adormire, femeia, nenatural de frumoasă, îl învăluise cu ochii ei mari și verzi. I-a încredințat sufletul cu un zîmbet, pe care el l-a acceptat cu o înclinare imperceptibilă, dar sigură, a capului. Și pînă cînd s-au închis, ochii aceia au rămas ațintiți spre dînsul, în lenta lor împăiănjenire, ca spre un mîntuitor.

Dar cînd învelișul pîntecului a fost dat deoparte, aceleași mațe, infecte și ulcerate, au ieșit la iveală și el s-a cutremurat; e cu putință oare ca în atîta perfecțiune omenească să dăinuie atîta putregai? El a curățat aceste măruntaie informe de tot putregaiul lor periculos, dar organele readuse la forma lor obișnuită nu puteau rămîne decît ceea ce trebuiau să fie — aceleași depozite de rămășițe sordide de digestie, dospite și alterate…

Un zîmbet i-a fluturat atunci deasupra acestui morman de intestine, acest bălegar care întreținea floarea ațipită ce-i zîmbea încă în vis, ca frumoasa adormită din basme… Stătea în puterea lui să curme deodată scabroasa minciună, să anuleze dintr-o singură mișcare infamia ascunsă sub învelișul oricărei ucigătoare frumuseți. Dar mîna-i mergea singură înainte, nepăsătoare de tot ce putea să cutreiere sub fruntea lui aprinsă…

O ușurare profund simțită se așezase pe toate ungherele sufletului lui. Și pîntecul pîngărit de-acasă ascundea aceeași nemernicie, înainte de a se deschide oricărei nemernicii exterioare. Întru nimic aceasta din urmă nu adăuga sau scădea o iotă celei dîntîi…

Murmure de admirație ieșeau din halatele albe care-l înconjurau. Dar el nu le dădea nici o atenție… căci se gîndea acum că și mîna asta…

Nu, nu, nu… Nu trebuia să meargă pînă acolo, era o blasfemie… Mîna lui încalțe era o sfîntă…

De aceea a trebuit să rămînă singur cu ea, să-i ceară iertare, retractîndu-și umilit ușurința, s-o sărute…

Ea răscumpărase demult, prin minunile-i fără număr, orice păcat congenital… Ci mizeria omenească, pe care ea voia s-o nimicească, se ridica acum asupra-i, hidoasă și ingrată…

Tremurînd pentru întîia oară, mîna aceasta sfîntă scoase doar de-un colț, ca pe un copil bubos de-o ureche, scrisoarea surprinsă. Ochii o cuprinseră întreagă, o știe doar acuma bine: pe rîndurile mici și înghemuite era expusă, ca niște otrepe pe garduri scunde de țară, recunoștința celuilalt pentru darurile ei ascunse. Și atîta… Ba nu… Într-un loc părea ceva străin, ceva ce nu reținuse la prima și fugara lectură… nu-și aducea aminte ce fusese în locul acela…

O apropie și desprinse:

„…cu atît mai mult cu cît gloria soțului tău mă micșorează și mă umilește, cu cît înalta lui valoare mă face să simt, ori de cîte ori mă apropii de dînsul, meschinăria existenței mele… Iartă-mă, dar trebuie să ți-o spun: am încercat alături de dînsul să evoc farmecele tale, pentru a-l birui mintal, a-l scoborî alături de mine sau mai jos… Îmi cer iertare de la minunatele tale farmece, dar mi-e cu neputință… Ah, nu crede că vreau să te «asmut» prin această destăinuire, e numai purul adevăr…”

Marele savant nu-și crede ochilor… Stupoarea, agitația grozavă în care-l pusese această scrisoare, găsită întâmplător, nu-i îngăduise să distingă întîi în întregul ei decît un bloc de josnicie și dezgust.

Pe buzele lui flutură iarăși zîmbet: și mintea i se întoarse spre înșelătorul, pe care-l cunoștea bine acum. cu disprețuitoare, dar cu puțin indulgentă mîndrie.

Se apropie apoi cu pași hotărîți de sobă, vîrî înăuntru scrisoarea, o aprinse cu o brichetă, stătu pînă se prefăcu toată sul negru, pe care-l fărămiță în scrum mărunt. Apoi, cu meticulozitatea tihnită a profesionalului, credul ca toți savanții, se așeză la măsuța din colț. unde era toc și hîrtie, să uimească definitiv pe acel pigmeu, care nu pentru că vrea să „asmuță” pe complicea lui îi făcea acea destăinuire, ci numai pentru că voia, ca trebuia, că simțea ceva în suflet care-l îndemna s-o facă…

Scrise:

„Iartă-mă, druga mea, pentru această evadare prematură și neașteptată… Dar astăzi, cînd am avut unul din cele mai mari succese, despre care se va pomeni în analele chirurgiei, te asigur, am avut o clipă de îndoială… Am reușit, evident, dar clipa asta mi-a rămas în minte. Ea poale să se mai întoarcă și asta, Dumnezeule, chiar numai atîta, mi-e cu neputință să suport… De orice m-aș putea îndoi cu seninătate și cu indulgență, de orice… dar ca să aibe o clipă de ezitare, de… necredință, mîna mea, asta niciodată, niciodată. Sunt nevoit să mă opresc cu ea aci, noi amîndoi… Tu, desigur, n-ai să traduci această fugă precipitată a ei și-a mea decît ca o manifestare de nebunie. E bine că poți să găsești o explicație atît de cuminte la astfel de lucruri și de aceea, tihnit, întrucît te privește, mă îndepărtez în grabă. Ești tînără, frumoasă, iubește, îți spun, iubește unul care poate să găsească ușor explicații cuminți la orice, ca și line… Pentru a nu-ți lăsa decît grija asta… iată, îți las tot ce va rămine, material, după mine… Eu plec cu mîna mea”…

Dată și iscăli cu trăsătură sigură…

Apoi, bătîndu-și mîna prietenește pe antebraț:

— Vom rămîne definitiv așa cum suntem. Bagă de seamă… Acum să te vedem… Ei vor aprecia trăsătura…

Se dezgoli la piept și cele două degete de la stîngă, supuse, pipăiră cunoscătoare, se fixară, se îndepărtară apoi ușor unul de altul, făcînd doar atîta loc cît îi trebuia dreptei să-și arate măiestria…

O clipă doctorul zăbovi. Dar numai pentru a-și termina fraza, în urechile ce parcă începeau să vîjîie, glasul de bas metalic: „Dumneavoastră nu vă e nimic cu neputință…”