Luxul

Jump to navigation Jump to search
Luxul
de Constantin Stamati-Ciurea
Dedicat Eminenței Sale Înalt Preasfințitului arhiepiscop și mitropolit al Bucovinei și Dalmației etc. etc., dr. Silvestru Morariu-Andrievici



Nu anii îmbătrânesc pe om, ci viața, pentru că starea normală a omului este indiferentismul...

Ce exprimă cuvântul lux?

Expunerea sau deslușirea deșertăciunilor omenești, în care par­tizanii senzualismului caută desfătarea trupească, găsind că în ea este originea tuturor ideilor noastre în contra idealismului.

Orișicum să fie, dar luxul este viciul cel mai atrăgător, cel mai molipsitor, din care se nasc toate calamitățile ce aduc la pieire nu numai individualitatea omenirii, ci dărâmă și stinge națiuni întregi.

Odată ce omul este molipsit de acest demon al ispitei, el contenește de a fi mulțumit cu aceea ce munca sa îi dă. Nu exis­tă o chestie mai grandioasă și mai însemnată de discutat decât chestia luxului; lupta și contrazicerile ideilor nu s-au sfârșit între filozofii antici precum și moderni. Unii sunt de opinia că luxul este podoaba națiunii și alții că el este pieirea ei.

Răsfoind paginile istoriei, găsim că unde luxul se mărește, năravurile se desfrânează și națiunea slăbind cade și se stinge.

La egipteni, la perși, la greci și la romani cu a lor mărime adaugă și luxul care, ajungând la apogeul său, începe cătinel a smulge din națiuni virtutea și puterea lor. La început luxul ridi­că națiunea din slăbiciuni și întuneric, dându-i energia puterii, statorniciei, bogăției în arte, industrii și comerț; apoi ajungând la culmea înfloririi începe a se veștezi, a putrezi și a se dărâma. Așa e istoria tuturor națiunilor, așa se sfârșește și viața a tot ce există și se mișcă în natură.

Este deci luxul favorabil pentru dezvoltarea și bogăția unui popor? Răspunsul ar trebui să fie că atunci numai, când luxul este în proporție cu industria și productele ce le dă pământul țării. Luxul ar trebui să aibă numai atâtea obiecte de prisos, câte poate întrebuința bogăția țării, a poporului în total și a omului îndeosebi. Trebuie ca îndestularea mulțumirilor trupești să co­respundă chipurilor de a le avea; pentru că luxul desfrânat se dărâmă singur de sine, trăgând cu el în desființarea sa pe aceia ce-i poartă cultul fără calcul și rațiune.

Deci luxul legislativ ar trebui să fie condus ca un element neapărat spre înălțarea civilizației și dezvoltarea unei națiuni, însă totdeodată întrebuințat cu pază ca un product exploziv, supu­nându-l controlului politic-economic.

Dovedit este că luxul mult influențează asupra creșterii, nașterii și reînnoirii generațiunii unei națiuni.

Nume din bărbații înțelepți actuali ai Franței și oratorii ei străluciți nu a nimerit să arate cu degetul rana cea mai pericu­loasă a națiunii lor decât dr. Lerua Bolie. El dovedește că națiunea franceză cătinel se stinge, statistica mortalității covârșind cu înfricoșate procente statistica nașterilor; dovedește că însoțirile legale mai că contenesc, că femeile poporului, emancipate și neadăpostite ca soții, sunt silite să-și caute ocrotire în serviciul privat și în ramurile administrative, la birouri poștale, telegra­fice, tipografice etc..., unde, găsind hrană modestă, nu gândesc mai departe cu ce-și vor hrăni progenitura nelegiuită, știind că la așa caz îngrijirea o iau asupra lor ospiciile privilegiate de copii găsiți. Altă parte a tinerelor fete neculte se dă desfrânării, nefiind capabilă de vreo slujbă sau din lenevire, sau din măgulirea luxu­lui, pe care îl dorește până la nebunie, fiind gata de a săvârși orice crimă josnică. Dar în acea ardoare ele cad ca să nu se mai scoale. Procentele acestora covârșesc pe a femeilor productive. Iată dar chestia înmulțirii în privința poporului de rând!

Vine treapta înaltă a nobilimii bogate, la care luxul este în îndestulare; acolo scăderea nașterii este foarte mare din cauza ne­regulată a mâncărilor otrăvitoare, a trufiei, lenevirii și a moliciunii.

Organismele femeilor se zdruncină în privința productivă, adăugând la aceasta viața păcătoasă a bărbaților molipsiți și storși de toată puterea.

În privința fiziologică poligamia nu este atât de productivă ca monogamia, și francezii mai că covârșesc poligamia privile­giată a Asiei prin poligamia ascunsă în localuri tăinuite până și în ospiciile privilegiate, în care mulțime de femei în floarea vârstei sunt expuse la mezat, și de unde până și Asia prin agenții săi tainici cumpără marfă omenească de la Odesa, Varșovia, Ham­burg și alte capitale însemnate din Europa civilizată. Europa strălucită, ale cărei raze de lumină străbat întunericul altor părți ale lumii barbare... Ce contradicție!...

Deci cu cât luxul se dezvelește, cu atât lupta pentru existență devine mai penibilă, pământul fiind peste măsură frământat, stors și sec.

Disperații cu puțin cuget și puțină răbdare, în suferințele nea­junsurilor zilnice, se dedau crimei, mereu se înmulțesc adunân­du-se în societăți, ridicând steagul roș al libertății, cerând cu topu­zul comunismul și egalitatea nu a frăției, ci a avuției, adică mun­citorul să-și împărțească agoniseala cu parazitul derbedeu, și așa ei ajung mai departe până la lupta între frați, până la revoluțiuni cu râuri de sânge frățesc, unde părinți la baricade ucid pe copii și copiii pe părinți; pentru că omul, măcar că trece prin toate fazele filozofiei, rămâne la fond tot om, adică animal ce poartă în sufletul său de la zidirea lumii și a mamiferelor instinctul de lăcomie și răpire, instinctul egoismului spre îndestularea indivi­duală. Ivindu-se odată ideea îmbunătățirii stării gloatelor în chipul arătat, se ivesc și fruntași ce duc acele gloate oarbe la cata­clisme politice. Așa fenomene se săvârșesc și în alte animale pe pământ, până și insectele sunt supuse mișcărilor politice, de pildă furnicile și altele...

Dar să ne întoarcem iarăși la chestia luxului veacurilor tre­cute, făcând comparație cu veacul nostru.

Filozoful englez David Hume zice că „epoca dezvoltării luxu­lui este epoca cea mai fericită din viața unui popor“. Socot însă că el greșește, căci, dacă ideea lui este nimerită, apoi vasăzică noi trăim în cea mai nefericită epocă, fiindcă la sfârșitul veacu­lui nostru din zi în zi se adaugă scăderea în întrebuințarea obiec­telor de lux. Până și orientul, ce se adâncise în plăcerile strălucirii și ale risipei, astăzi se îndestulează cu modestia și simplitatea atât în viața casnică cât și în solemnitățile publice. Economistul politic Duser observă că un popor ce ajunge la culmea dezvoltării civilizației dă preferință îndemânărilor vieții, schimbând eleganța și strălucirea obiectelor de mare preț cu falsificarea și imitarea în mii de invenții, la care fabricile lucrează zi și noapte articole ieftine, ușoare de purtat și îndemânatice, așa că luxul vechilor națiuni în comparație cu al nostru ni se pare o poveste sau un vis nebunatic al cronicarilor, dar răsfoind scrierile lor venim la concluzia, fără îndoială adevărată, că luxul romanilor întrecea pe al tuturor națiunilor antice.

Luxul potentaților romani molipsea pe toți aceia ce-i încon­jurau, pătrunzând nu numai în obiceiurile națiunii, ci până și în armii în care soldații purtau cu sine saltele și perine de puf. Ro­manii, cucerind jumătate de lume, întunecară cu luxul lor orien­tul, adunând în capitală bogățiile Asiei Mici, Arabiei, Mediei, și tot ce produceau acele țări se înghițea și se mistuia în bâlciul colosal al Romei, ce era în acel timp centrul Universului plin de covoarele Babilonului, fimiamurile și mirodeniile Arabiei, aurul, sticla, vasele și pietrele scumpe, mărgeanul, mărgăritarul și sa­deful Indiei. Toate acele comori neprețuite erau adunate în pala­turile bogaților cetățeni romani. În timpul împărăției lui Octavi­an August, damele romane ieșeau la plimbare împodobite cu ju­vaieruri de opt milioane franci, și toaletele lor nu pot să fie puse în rândul modestelor toalete ale damelor noastre. Dar se găsiră bărbați înțelepți, care luptau în contra risipei femeilor, editând legea lui Apius confirmată de senat, cu care se oprea fiecărei ro­mane să poarte juvaieruri mai mult decât jumătate unță de aur, și li se da voie a se plimba prin capitală numai în depărtare de un kilometru. Se înțelege că damele Romei alcătuiră un complot misterios spre a răsturna un așa regulament barbar după opinia lor, și în ziua hotărâtă această armie de femei, înarmată ca în tot timpul cu tăiușul frumuseții și al ademenirii năvăli pe forum și pe străzile ce duc la Capitoliu, oprind în cale pe toți senatorii ce mergeau acolo ca deputați și cerând numaidecât să li se întoarcă libertatea de a-și face cheful în toată voia. Deci părinții patriei, luând în privire revolta generală a mamelor patriei, găsiră de cuviință să le intre în voie, neascultând de Caton care fulgera cu cuvântul de pe tribună. Vocea oratorului amuți, fulgerele se stinseră și sexul frumos ieși biruitor, editând singur regulamente cu care nu numai se desfăcu de epitropia bărbaților, ci avu și dreptul de a-și alege jurist avocat, numit procurator, se înțelege luat din corporația celor mai eleganți și mai frumoși tineri numiți de Seneca Formosus. Acel tânăr era sfetnicul, oracolul și nu o dată amantul clientei sale.

Afară de aceea fiecare damă de modă poseda un sclav, de care nime nu îndrăznea a se atinge fără voia stăpânei sale. El era de

o putere herculeană și slujea ca un fel de gardă personală a stăpânei sale; și dacă între soți izbucnea vreo discordie, bărbatul avea a face nu o dată cu sclavul fioros.

Toaletele și băile damelor aristocrate se săvârșeau cu o pompă și paradă grandioasă în mijlocul a sute de roabe, aduse din Asia, Africa și Grecia, cu pielița trupului de diferite culori, începând de la negrul tăciunelui până la albeața marmurii. Dar lucru mai ciudat era că fiecare damă ținea în casa sa un filozof și o maimuță, pe care îi lua la plimbările sale de gală.

Ce ironie! Ce sarcasm în contra rațiunii! Umbra acelor nebu­nii și astăzi încă se reflectă în năravurile noastre, precum, de pildă, în reprezentațiile teatrale.

La romani, după cum spune Ovidiu, se juca piesa intitulată Elena și Paris cu toate pantomimele, mimica și gesturile cele mai scârboase și așa fără rușine, că la urmă, fiind perechea celor doi actori bărbatul și soția, piesa se sfârșea cu cucerirea completă a Elenei în natură.

Baleturile noastre de astăzi închipuiesc o mică amintire a reprezentațiilor romanilor.

Așa și gastronomia modernă se poate numi numai o umbră a gastronomiei timpului lui Viteliu, Lucul și Trimalchiu. Acești trei mâncăi aduseră consumația gurii până la cultul adorațiunii. Ei se uneau cu alți discipoli în comitete gastronomice, în care se tratau invențiile culinare, silindu-se a înnoi gustul limbii tâmpit de întrebuințarea neregulată a mâncărilor, introducând în bucate asafetida puturoasă, vânaturi putrede, brânzeturi de miros grozav și alte producte de gust nesuferit și nepriincios pentru pălătușul gurii noastre. Gastronomul Apiciu, socotindu-și capitalul și văzând că i-au rămas numai trei milioane, s-a otrăvit de ciudă că nu-i vor ajunge bani pentru banchete ce el voia să deie cama­razilor săi. Saloanele de banchete se numeau triclinium, sau sală cu trei loji, în care ei ședeau în una la dejun, în alta la prânz, în a treia la cină. Acele loji aveau paturi acoperite cu prostiri aduse de la Babilon, costând câte 200.000 de franci bucata, afară de perinele care erau umplute cu puf de lebădă și cusute cu măr­găritare ce costau îndoit. Ușile se deschideau spre portici cu coloane de porfir, cu havuzuri ce aruncau apele în rezervoare de marmură albă, vânătă și roșie, apoi apele trecând prin canaluri se scurgeau în gropi adânci pardosite, în care erau puși la îngrășat țipari și alți pești carnivori ce-i hrăneau nu o dată cu carnea condamnaților robi și mucenici creștini, pe care îi aruncau de vii în acele cisterne.

De atâta turbare a luxului erau predomniți romanii pe timpul republicii și monarhiei, că cugetătorul amețește răsfoind arhivele vechi, și vrând-nevrând își pune întrebarea, la ce ar mai fi ajuns fantezia luxului, dacă nu ar fi fost subit desființată de hoardele sălbatice ale barbarilor, ce ca un vifor se izbiră în mijlocul trântorilor romani, care se tologeau pe covoare de Persia în hla­mide de mătase și catifea, înconjurați de legioane de femei fru­moase cu spetele și sânurile goale. Iată dar o mică schiță a luxului senzualistic, de care se simțeau romanii crezători în doctrina „că din simțirile îndestulate ale poftelor trupești se nasc toate ideile în om“ — tocmai opozițiunea idealismului.

La greci însă luxul era cu totul altfel.

Ei nu-l întrebuințau în îndestulările poftelor trupești, ci imaginația lor înfocată se adăpa cu idealismul, se cufunda în filo­zofii, zămislind necontenit idei strălucite, din care la fine se alcătui mitologia, adică omenirea idealizată în Dumnezeire, vir­tutea și viciul, frumusețea și urâtul, fapta bună și crima, raiul și iadul, elementele și puterile, munca și lenevirea. Tot ce simte și se mișcă era însuflețit de puterea imaginației poetice, astfel se ivi idealismul. La urmă ideile primiră trup în marmură, închipuind idoli adorați cu lux pompos, statui, capiști, templuri și alte zidiri în formele cele mai grandioase și cu împodobirile cele mai di­bace în arta sculpturii și arhitecturii.

Pe timpul lui Pericle toate veniturile țării se cheltuiau pe zidi­rile acele, pentru că grecii, primind civilizația de la egipteni, au primit împreună și luxul care se naște din civilizație.

Luxul egiptenilor consta din idealismul religios, în care rolul de căpetenie aparținea sacrificatorilor, proiectatorii și inițiatorii colosalelor zidiri ale piramidelor, sfincșilor, obeliscurilor și ale al-tor urme nepieritoare ale mărimii națiunii stinse de veacuri. Căci casta sacrificatorilor egipteni poseda singură numai cultul civili­zației, studiind conștiințele și sorbind din ele esența idealismu­lui religios, precum metapsihoza, metafizica și chimia, din care științe ei iscodeau lucrări înșelătoare în cele mai misterioase invenții ca prestigitatori, proroci și alte amăgiri, prin care ei do­minau nu numai poporul ignorant, ci și toată voința dinastiilor cârmuitoare ale acelui popor. Urmele științelor oculte și miste­rioase ale timpului de atunci le vedem încă și astăzi între fachirii și brahmanii indieni.

Dar pe cât la egipteni se adora posomorâtul cult al morții, pe atâta la greci se adora cultul vieții închipuit în petrecerile Olim­pului, unde cerul cu pământul serba veșnica mișcare a vieții cu fabulele ei glumețe, însă totodată atât de istețe, că și desfrânarea urâcioasă era idealizată în grațioasa ademenire spre amor și vo­luptate.

Din acestea se poate face concluzia generală că luxul s-a ivit în omenire în trei faze: la egipteni — luxul religios; la greci — luxul de bele-arte și la romani — luxul individual al îndestulărilor trupești.

Veni apoi timpul decadenței luxului, fiind el de la naștere ros la rădăcină de filozofia morală. Și iată că din Asia se iviră doi apostoli uriași, care răsturnară capiștile cu idolii lor și înfrânară luxul cu zăbalele modestiei și ale cumpătării patimilor trupești. Acei doi mari reformatori au fost Mahomet și Christos.


NOTA

Eseul a apărut în Caleidoscop literar, Cernăuți, 1895, fiind dedicat lui Sil­vestru Morariu-Andrievici (1818-1895), mitropolit al Bucovinei și al Dal-mației, cu care scriitorul se încuscrise, căsătorindu-și una din fiice cu fiul aces­tuia Vasile. S. Morariu-Andrievici s-a remarcat ca om de înaltă cultură, scri­ind și editând manuale, cărți de cult religios, încercându-se și în beletristică.