Lupul cu cap de fier

Sari la navigare Sari la căutare
Lupul cu cap de fier
de Ion Pop-Reteganul
Poveste din popor, auzită și scrisă în Vîlcelele rele.


Un copil orfan, adecă fără mumă și fără tată, a plecat prin lumea mare, cum pleacă omul năcăjit, să-și capete pînea de toate zilele, care o cer toți oamenii de la Dumnezeu sfîntul. Și s-a dus copilul, s-a dus ca omul năcăjit, care nu știe nici unde a plecat, nici cînd se va-ntoarce; s-a dus și s-a tot dus, mîncînd ce căpăta cu cerșitul, îmbiindu-se slugă și la unul și la altul. Unii mai cu inimă bună și cu suflet îndurător îi întindeau cîte o bucătură, alții mai nătîngiți în răutate, de care sînt cei mai mulți în lume, îl alungau cu sudalme, îl amuțau cu cînii, ori că-i împroșcau vorbe necălite.

Cîte-un suflet creștinesc se mai afla însă și atunci, care, cum mai zisei, îl mai miluia și-i mai spunea cîte o vorbă bună din inimă curată. O muiere, la care dormise-ntr-o noapte, îi dete și ea învățătură, colea, la plecare:

— Dragul lelii, du-te unde te va milui Dumnezeu, numai cu omul spîn să nu îți faci treabă, că mai toți oamenii spînateci sînt pestriți la mațe. Ascultă-mă, dragul lelii, că eu nu-ți vreau răul și de mi-i asculta, bine vei umbla, de nu mi-i asculta, tu vei vedea ce vei păți!

Și făgădui copilul că va asculta sfatul muierii, și-i mulțămi de sălaș, apoi se duse pe-aci-ncolo.

Și-a mers el multă lume și țară și nu și-a căpătat stăpîn, că era pe vremea aceea cînd sînt bucate cam puținele, cînd toți se cam feresc de guri multe. Dar ajungînd într-un sat se-ntîlnește cu un boier spîn, numai ici-colea avea cîte un fir de păr în barbă, de gîndeai că i-ai pus-o cu fusul.

— Unde umbli tu, măi ștrengarule, acum în vremea lucrului, fără nici o treabă? De unde ești? Ce cauți pe-aici? Cum te cheamă?... Ce? Nu răspunzi? Dar așa de răstit și de repede îl întrebă pe bietul copil, încît acela mai că nu căzu jos de frică și spaimă. Sînt adecă unii oameni dosnici, grei la vorbă, încît și dracu-i ocolește, le face cale; așa era și boierul nostru cel din poveste.

Copilul răspunse apoi mai plîngînd și tremurînd ca varga, că era orfan sărac, că umblă a cerși, pînă ce va da de-un om al lui Dumnezeu să-l primească în slujbă.

— Așa? zise boierul, atuncea nu mai merge nicăieri, hai la mine și te bagă slugă, iată-ți dau simbrie bună, mîncare și haine, învoit ești? Și se învoiră tare lesne, tot cum vru boierul, căci doară el nici pricepere nu avea să ceară simbrie, cît s-ar fi căzut și chiar de-ar fi cerut, spînul avea numai mînă de luat, dar nu și de dat, iar moș Arvinte zicea că așa vor fi toți spînaticii pînă va pieri lumea. Destul că ei se învoiră și copilul rămase slugă la spînul. Ziua mai lucra ce putea pe lîngă cea casă, iar colea pe-nserat îl trimitea stăpînul la cai pe hotar, să-i pășuneze. Iar cînd ieșea pe poartă afară, îi striga de auzeau toți vecinii:

— Apoi hai dis-de-dimineață acasă, că am lucru cu caii, dară bagă bine de seamă, cum zic eu: dis-de-dimineață să fii aci! Și merse copilul la cai. După ce ajunse-n hotar, împiedecă caii și se puse cu capul pe-un mușuroi și ațipi. Se trezea el din cînd în cînd, își mai căuta caii, mai gîndea la vorbele muierii, mai la boierul lui cel cu barbă rară și iar mai adormea. Destul că după atîta zoală-l cuprinse un somn așa de proclet de adormi ca mort, colea cînd fu de cătră ziuă; și nu se trezi pînă-n prînzul mare. Năcazul copilului, de ce a dormit atîta, cum de nu s-a trezit mai de dimineață? Plîngea de frica stăpînului.

Dar acum ce era să facă? Noapte tot nu putea el face, deci își dezlegă caii și merse acasă. Boierul îl aștepta-n portiță c-o bîtă bună și dă, dă pînă se strînseră vecinii-n tălălăul lor. Doamne cum mai plîngea bietul copil și hăranca de jupîneasă nu zise batăr o dată cătră Spînul să nu mai dea, ba încă-și rînjea dinții și zicea: „Bun e somnul? Pînă pe vremea asta dorm slugile?”

De la o vreme, după ce i se urî boierului de bătut, îl lăsă spunîndu-i, că soață la asta să nu mai facă. Peste zi iar mai lucră ce lucră pe lîngă casă, iară de cătră seară-i dete poruncă să meargă de mas la cai și pînă în ziuă să fie cu ei acasă. Și se duse copilul și dacă ajunse în cîmp, își făcu voie bună cum bietul putu, ca să nu-l fure somnul.

Nici nu dormi mai toată noptița dar de cătră ziuă căzu ca mort de somn și nu se mai trezi pînă la prînzul cel bun. Doamne, năcazul lui! Nu știa ce să facă. Ar merge acasă, știa ce-l aștepta la stăpîn; n-ar merge, ce să facă? Unde să poată el scăpa dinaintea stăpînului? El, biet de copil sărac și strein era silit a merge acasă la boierul.

Și merse bietul băiat acasă și mai mîncă de la stăpîn o dragă de bătaie, pînă-l scoase vecinii. Peste zi mai mocoși ce putu pe lîngă casă, iară seara îl strigă stăpînul:

— Măi băiete, gată-te o dată de mergi la cai, apoi vezi de-mi stai iar pînă la prînz pe cîmp!

Și se duse sluga. Și cîntă și descîntă și jucă și fluieră toată noptița, numai să nu-l prindă somnul; cine l-ar fi văzut cîntînd și jucînd ar fi gîndit, că de zburdat e cu voie bună, dar la el se nărăvea zicala:

Joc de frică,
Pe nimică;
Joc de foame,
Drăguț Doamne!

Mai toată noptița o petrecu copilul așa; dar obosit, flămînd, bătut cum era, mai cădea de pe picioare, deci se pune jos să hodinească puțin și cum se pune cum adoarme și nu se mai trezește pînă a doua zi cătră amiazi. Atunci văzînd că iar a greșit, începe a plînge și-a se văieta de nu alta, fără gîndeai că se prăpădește de plîns. Se duse totuși acasă; ce va vrea Dumnezeu aceea va fi, gîndi copilul. Dar vai cînd ajunse acasă și încercă să se roage de iertare, boierul nu-i dă răgaz, ci mi-l încinge c-o bîtă pînă tot îl face sînge. Atunci dă Dumnezeu că se ivește Sf. Petru pe acolo și-ncepe a sfădi pe boierul:

— Nu te temi de Dumnezeu, mișelule, de bați în așa măsură pe bietul copil?

Iar pe copil îl luă Sf. Petru de mînă și-l scoase din mîinile boierului. Boierul nici simbrie pentru slujit, nici ceva mîncare nu-i dete, ci-l petrecu din ochi blăstămîndu-l și pe el și pe Sf. Petru.

După ce ieșiră din sat, scoase Sf. Petru un corn din traistă și-l dete copilului zicînd:

— Copile, nu mai umbla slujind în această secreată de lume, mergi în satul tău, și cînd vei fi la bordeiul acela, unde te-ai născut și care este al tău, atunci te uită-n cornul acesta, dar mai curînd să nu te uiți în el, și ce vei vedea pe lîngă tine uitîndu-te în corn, tot e al tău.

Dar omul e om și pace, poftitor de la fire, ar vrea să știe cîte un lucru pentru care și-ar da chiar și viața, dacă nu l-ar fi cunoscut. Așa se-ntîmplă și cu copilul. Îndată ce se depărtă de Sf. Petru de nu se mai vedeau, socoti că oare să se uite oleacă-n corn, dară de ce văzu se spăimîntă și mai scapă cornul din mînă.

Adecă, Doamne sfinte, bietul copil era ocolit de bidigăniile cele mai urîte din lume: cîni, mîțe, lupi, urși, vulpi, lei, crocodili și cîte nu mai sînt pe pămînt și pe sub soare. Toate cu gurile căscate, toate cu dinții ageri și cu gheare ascuțite, toate hămisite de foame. Acum văd că sînt prăpădit de tot, zise copilul. Dar un lup cu cap de fier îi zice:

— Băiete, ce-mi dai să te mîntuiesc de bidigăniile acestea proaste?

— Dar ce să-ți dau, răspunse copilul, că doară vezi că n-am nimic, că boierul pe care l-am slujit nici oleacă de merinde nu mi-a dat, necum să-mi dea ceva simbrie!

— Nu face nimic, zise lupul cel cu cap de fier, dacă îmi făgăduiești, că nu te-nsori în veci, eu te scap de fiarele acestea spurcate.

— Îți făgăduiesc, zise copilul, nu mă voi însura în veci!

— Bine, zise lupul, eu te mîntuiesc, dar apoi de nu te ții de vorbă, e vai de tine. Și numai o dată se rînji lupul cătră fiarăle cele urîte și toate o luară care-ncătrău, apoi se depărtă zicînd: ține minte ce ți-am spus; să nu te-nsori, că e vai și-amar de capul tău de nu asculți.

Doamne mulțămescu-ți, zise băiatul depărtîndu-se cu cornul în mînă; Doamne mulțămescu-ți, de nu-mi trimeteai lupul acesta-n cale, bidigăniile acelea mă sfășiau și mă mîncau.

Și merse copilul la drum, du-te, du-te, pînă ajunse la satul lui, chiar într-o seară pe vremea cinei și trase ață la bordeiul părăsit în care se născuse. Dacă ajunge acolo, pune cornul la ochi și se uită o dată prin el spre bordei și prin grădina plină de buruieni și de scai muscănești. Adecă: Doamne sfinte! În locul bordeiului se făcu din chiar senin o curte mare ca cele grofești, iar prin ogradă șuri, grajduri, vite, oi, boi, vaci, bivoli, cai, toate cu argați, la gura șurii stoguri, de nici la un grof nu puteai vedea mai altcum, iar el din copil sărac se făcu un drag de june ca un brad. Acum plînse copilul de bucurie și zise: „Doamne mulțam!” Apoi se urcă pe trepte la deal în casele cele de marmură, acolo îl așteptau argați de tot felul și-ntinseră o masă de se ospătă, apoi îi făcură pat de odihnă; trăi în seara aceea și el o dată și bine, cum nici nu visa, că poate trăi om pămîntean.

Dimineața, cînd se sculă, era tot satul adunat împrejurul curților și pe drum cu pălăriile-n mînă. Nu se puteau destul mira cum s-au putut aduna într-o noapte atîta bogătate la un loc? Ce să vă spun, acum mai tot satul se afla neam cu el, dar cînd luase lumea-n cap, nici chiar adevăratele neamuri nu voiră a-l cunoaște și a-l milui. El însă era tot bun ca și mai înainte: ajuta pe oricare lipsit cu bucate, cu haine, cu sfat, cu ce pofteau cei năcăjiți. Acum începură a se aduna la el nescai neamuri, unchi, mătuși și alte rude stîndu-i de cap să se însoare:

— Noa, nepoate, bine că ți-a dat Dumnezeu rînduială de bogăție, acuma să te însori, dragul mătușii, să-ți iai o fată bogată ca tine, c-ar fi pagubă să stai așa, să-mbătrînești fără soție.

— Așa, zău, dragul uncheașului, zicea cîte un unchi care mergea numai să se oaspete.

Nu-i mai dau două cu două, ca să se-nsoare și să se-nsoare. În zadar le spunea feciorul, că nu se va însura în veci; în zadar, una, în zadar alta, că bunele neamuri doreau din tot sufletul să-l vadă om întreg, cu muiere, căci, ziceau ei, omul e numai jumătate pînă nu se-nsoară. Și atîta s-au pus cu gura pe el ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde, că iată să nu se cerce în zadar a-l însura, că el a făcut prinsoare și legătură cu lupul cu capul de fier, să nu se-nsoare în veci.

— Oh, dragul unchiului, zice unul din unchii cei noi, căci vă spusei că-n năcaz și-n sărăcie n-avea unchi; oh, dragul unchiului, doară noi, un sat de oameni, nu o să ne lăsăm la un lup, fie măcar de tot de fier! Hai să te-nsurăm, nu te mai gîndi la lup, lupii umblă prin cîmpii și prin păduri nu prin sate! Destul că mai mult cu puterea-l făcură să se-nsoare, zisa ăluia:

— Dragoste de silă! Dor de milă, ori de nevoie, cum vă mai place?

Și-l logodiră cu o fetișcană de-aci din sat și puseră terminul cununiei și veni și acel termin, popa le cîntă Isaia dănțuiește și-i purtă pe la icoane cu cununiile pe cap, iară după cununie plecară spre casa mirelui să se ospăteze, în cale însă le iese lupul cel cu capul de fier și dă după mire. Mirele lasă mireasa și începe a fugi, du-te, du-te, lupul după el; mirele dă de un cal și se urcă pe el și fuge, și fuge și mai tare, dar lupul tot în urma lui fugea; mult vor fi fugit, că numai deodată se treziră c-au ieșit din lumea asta și-au dat în lumea cuvioșilor, mirele înainte și lupul după el. Dacă ieși mirele din lumea aceasta văzu o casă și trase ață acolo, legă calul de gard și dă să intre în casă. Și chiar intră pînă în tindă, iar de aici da să intre înlăuntru. Dară Sfînta Miercure de după masă, că a Sfintei Miercuri era căsuța, strigă din lăuntru.

— Cine vine?

— Om bun, maică sfîntă, răspunde feciorul.

— Om bun? Hai înlăuntru: spune-mi ce cauți, cum ai cutezat tu să intri în lumea cuvioșilor, tu om pămîntean, ce ești, ce cauți aici?

— O maică sfîntă, zise feciorul, uite cum umblai și uite cum am pățit cu un lup și-i spune toată întîmplarea, precum v-o spun și eu dumneavoastră, și-apoi mai zise:

— Acum mă urmărește, știu că minteni e aici, fii bună, de poți spune-mi, ce să fac, să nu mă ajungă?

Și la Sfînta Miercuri i-a fost milă de fecior și i-a zis:

— Nu te teme, aici nu va veni, că și de vine ne dă de știre un cățeluș, ce-l am cu trupul de fier și cu dinții de oțel, care l-a zări cale de o zi și-atunci va lătra o dată, și cînd va lătra, atunci tu să-ncaleci și să pleci. Acum vino înlăuntru și te odihnește. Apoi i-a dat Sfînta Miercure două cocini de pîne și i-a zis:

— Unul îl mănîncă cînd te-a lovi foamea, iară unul îl pune-n traistă și nu te-atinge de el, că bine-ți va prinde la vreme de năcaz. Eu de ajutat nu te pot ajuta, fără-i merge la soră-mea, la Sfînta Vinere, aceea doară te va putea ajuta.

Și cînd a auzit cînele lătrînd, a sărutat mîna Sfintei Miercuri, s-a suit pe cal și du-te, copile! Și s-a dus, s-a dus, multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că din poveste multă mai este, mîndră și frumoasă, să ascultați și dumneavoastră: s-a dus pînă la Sfînta Vinere.

— Bună ziua, Sfînta Vinere!

— Bună să-ți fie inima, voinice; dar ce vînturi te poartă pe-aici, pe unde om pămîntean n-a mai umblat?

— Oh! maică Vinere, iată ce umblu pe-aici și iată de ce. Spuse Sfintei Vineri toată povestea, după cum vi-o spusei și eu dumneavoastră, apoi mai spuse, că iată acum fuge dinaintea unui lup cu cap de fier; fie-ți milă, maică Vinere, scapă-mă de mă poți dinaintea lui.

— Oh, dragul mătușii, bucuros te-aș ajuta, dară nu pot; fără vei merge la soru-mea, la Sfînta Duminecă, că doară ea te va scăpa.

— Apoi plec dară, zise feciorul, să nu mă ajungă lupul.

— Ba nu pleca, hai înlăuntru să te omenesc cu ce mi-a dat Dumnezeu sfîntul, hai și te odihnește, că vom ști noi cînd se apropie lupul; eu am un cățăluș de fier cu fălcile de oțel, care cînd îl simte cale de două zile, latră de două ori.

Și intră feciorul în casă la Sfînta Vinere și se odihni și-i dete două cocuri de pîne albă zicîndu-i:

— Unul îl mîncă pe cale, iar de unul nu te-atinge deloc, ci-l ține numai în traistă, că bine-ți va prinde la vremea de năcaz.

Și-a mai stat cît a mai stat, au mai povestit laolaltă și cînd au auzit cînele lătrînd de două ori, sărută mîna Sfîntei Vinere, se urcă pe cal și se cam mai duse.

Calea era departe de la casa Sfintei Vineri pînă la a Sfintei Dumineci, iar feciorul mergea ca alungat de lupi; adecă calul fugea, iar feciorul sta în șea. După multă cale și oboseală ajunse feciorul la casa Sfintei Dumineci, se coborî jos de pe cal și intră în casă:

— Bună ziua, Sfîntă Duminecă!

— Bună să-ți fie inima, voinice; dară ce vânt te poartă pe aici, că în țara asta încă n-a intrat om pămîntean?

— Oh, Sfîntă Maică Duminecă, eu fug din lumea cea păcătoasă a noastră alungat de-un lup cu capul de fier, venit-am să te rog, să mă scapi de el. Apoi-i spuse toată întîmplarea din fir în păr, după cum vi-o spusei și eu dumneavoastră.

— Lasă, voinice, nu fi supărat, că în bun loc ai intrat, griji-voi eu și de tine. Vino înlăuntru și te odihnește și te oaspătă, că am eu un cățăluș de fier cu fălcile de oțel, acela adurmecă lupul cale de trei zile și cînd l-a simți că s-apropie, va lătra de trei ori și ne va da de știre; atunci apoi vei pleca mai departe după cum te voi învăța eu.

Și s-a odihnit feciorul și s-a ospătat, iar cînd a lătrat cînele de trei ori, s-a gătat de cale. Maica Duminică i-a dat două cocuri zicîndu-i:

— Din unul mănîncă pe cale, cînd îți va fi foame, iar de unul nu te atinge că bine îți va prinde la vreme de lipsă. Apoi i-a mai dat un brîu și i-a zis:

— Vezi brîul acesta, vei ajunge la o apă mare, atunci scutură numai brîul peste apă și se va face o punte de-i trece peste ea ca pe uscat, iară după ce ai trecut apa, ridică brîul în sus și puntea s-a ridica de peste apă ca să nu te poată urmări lupul, căci prin apă nu s-a încumeta să treacă fiindu-i capul foarte greu și temîndu-se de înecare.

Și s-a luat feciorul și s-a dus pînă a ajuns la o apă mare, acolo a scos brîul și l-a scuturat peste apă, iară înaintea lui s-a făcut un pod, Doamne! pod mare de aramă și a trecut feciorul ca pe uscat, pînă de cea parte, apoi a ridicat brîul în sus și podul s-a făcut nevăzut. Apoi s-a pus feciorul la umbră și s-a odihnit dar așa tare l-a prins somnul de-a adormit ca mort. Cînd s-a trezit, s-a văzut ocolit de trei cîni mari, albi. El se cam sperie, dară cînii îi ziseră:

— Nu te teme, drag domnul nostru, noi îți vom fi de bună trebuință pînă te vom scoate iar în lumea voastră. Acum sîntem în iad, dară nu te spăria deloc; pe mine mă cheamă Vede-Bine, sînt de la Sfînta Miercure, pe acesta-l cheamă Aude-Bine, e de la Sfînta Vinere, iar acest gros butucănos e Ușor-ca-Vîntul, Greu-ca-Pămîntul, el e de la Sfînta Duminecă. Acum haideți să plecăm prin iad, pînă vom da de Crăiasa iadului, care e mama lupului cel cu cap de fier.

Și se luară la cale, feciorul înainte, iară cînii după el. Și s-au dus, dus, mult prin cel iad, pînă au dat de-o casă la poalele unui munte. Acolo ședea Crăiasa iadului, mama lupului celui cu cap de fier. Doamne, ce bidiganie proastă mai era aceea: o babă bătrînă, lungă, deșirată, seacă, neagră, cu nește dinți ca hecela și cu unghii ca secerile.

— Dar ce umbli aici în țara mea? zise bătrîna.

— Am venit, zise feciorul, să mă bag slugă.

— Bine, zise baba, eu am lipsă de slugă, să umble la capre; bagă-te la mine.

Și se-nvoiră și ieșiră cu caprele la pășune prin munții babei, iară cînii se țineau tot de fecior.

* * *

Cînd ajunse lupul cel cu cap de fier la apa ce despărțește țara cuvioșilor de cătră iad, pe unde trecuse feciorul, nu se-ncumetă să treacă, temîndu-se de înecare. Deci se duse pe țărmurul apei tot în sus, pînă a dat de izvorul apei, că doară acolo va fi apa mai îngustă, să poată trece peste ea, ori că nu va fi așa afundă. Și mergînd lupul așa, ajunse la granița iadului, unde se bat munții în capete ca berbecii și nu stau să se odihnească decît ziua la amiazi, dar și atunci numai cît clipești cu ochii o dată. Stă lupul o leacă și răsuflă de două-trei ori, pînă se lasă munții de bătaie, atunci fuga să treacă printre ei, dar vai! îl apucară munții între capete și mi-l bontăniră de nu putea ieși, nici înainte nici îndărăpt. Se văieta bietul lup, dară așa se văieta de tare, încît plîngea iadul de mila lui. Și l-a auzit mamă-sa și s-a dus pînă acolo și plîngea și ea de mila lui, cum îl burdușau munții și de putut ieși dintre capetele lor, nici vorbă. Pînă a doua zi la amiazi stătu Crăiasa iadului lîngă munți și se uita cu jale cum îi băteau copilul; dar cînd fu a doua zi la amiazi, cînd stau munții-n loc o clipită de se uită unul în ochii celuilalt, atunci îl prinse bătrîna pe lup de ureche și-l trase afară. Dar nu-l putu scoate destul de repede, ci-i ajunse oleacă vîrful coadei mai îndărăpt, cînd începu bătaia munților și-i ciontară munții coada; de atunci n-au lupii coadă lungă ca vulpile. Mergînd lupul cătră casă cu mumă-sa, începe a-i povesti toate pățaniile.

— Nu pot mamă, învinge c-un om, c-un blăstămat de fecior tînăr. Îl sprijinește Sf. Petru și toți sfinții, oricît îmi sfărm capul cum să-l prăpădesc, cu el nu-i chip s-o scot la cale după legile noastre.

De trei ani de zile fug după el. Chiar cînd ieșea din cununie, l-am luat la goană, era să-mi pun capul și tot nu-l pot prinde-n cursă. O dată era cît pe-aci să pun brînca pe el, dar mi-l smulse mai din gheară Sfînta Miercure din rai. Altădată îl scăpă Sfînta Vinere și a treia oară Sfînta Duminecă. De la apă i-am pierdut urma de tot, și stau să turb de năcăjit.

— Lasă-l, dragul mamii, că acum tot nu scapă de tine, că e slugă la noi, tu te bagă sub masă, fă-ți acolo o groapă și pînă cinează apucă-l de picior și-l trage la tine.

Doamne, cum se mai bucură lupul, cînd auzi vorbele cele mîngăitoare ale mamii sale.

Feciorul era la capre. Bine-Vede zice o dată:

— Stăpîne, chiar acum a sosit lupul la apă, iată că vrea să treacă, dară nu cutează; uite, uite, se duce pe țărmurile apei la deal, acum ajunge unde se bat munții-n capete. Iată-l, intră printre munți. Bine-Aude zice:

— Ian tăceți, auziți-l cum se scăoaie! Cheamă pe mumă-sa să-l scoată.

— Dar nu vezi, zice Bine-Vede, cum fuge stăpîna noastră tot bocindu-se într-acolo? Iată ajunge și ea la munți, uite... îl scoate: i s-a rupt coada lupului, iată-i vin...

— Auzi, auzi, zice Bine-Aude, stăpîne, despre tine vorbesc, cum să te piardă. Somnorea de Greu-ca-Pămîntul – Ușor-ca-Vîntul, dormea dus.

Seara cînd mergeau cătră casă, să mulgă caprele, zise Bine-Aude:

— Stăpîne, eu aș zice să nu intri în casă la cină, că uite, cum ți-a făcut legea, să te prăpădească în vremea cinei, lupul e în groapă sub masă.

Greu-ca-Pămîntul zice:

— Stăpîne, bine că știm unde e lupul ascuns, acum nu mai avea nici o frică, ci bagă de seamă, ia-mă cu tine înlăuntru.

Și după ce-au ajuns acasă, baba se puse-n strungă să mulgă caprele; și mulse două, scapă nouă și haideți la cină. Intrară-n casă, înainte Greu-ca-Pămîntul, apoi feciorul. Bine-Vede și Bine-Aude au rămas lîngă staulul caprelor, culcați cu botul pe labe. Greu-ca-Pămîntul îndată ce ajunge-n casă se trîntește sub masă cu limba scoasă, după cum e obiceiul cînilor.

Baba vrea să-l alunge, dar el mormăiește o dată de o prind fiori de moarte. De frică tace baba. Feciorul cinează, apoi merge la capre să se culce și Greu-ca-Pămîntul după el.

— Vai mamă, zice lupul, după ce iese feciorul, vai de mai sta numai o clipă cînele acela pe mine, mă omora. Am fost, mamă, între munți și m-au bătut, două zile, și două nopți, dar așa obosit n-am fost ca acum.

— Lasă, dragul mamii, că mîne seară li-i aștepta-n vatra focului; el s-a pune să se-ncălzească, ori s-a apropia să-și ia foc în pipă și tu atunci trage-l în foc și-l prăpădește.

Bine-Aude toate le-auzea și le spunea la stăpînul său.

A doua zi merg iară cu caprele la pășune și seara cînd vin, era lupul în vatra focului. Bine-Vede văzuse bine, cînd a intrat și spuse stăpînului său.

Greu-ca-Pămîntul mergînd cătră casă, se tăvălește într-o mocirlă ca bivolii și cînd ajunse acasă, colea pe vremea cinei, hop în vatra focului, mocirlit cum era și n-avea cine ce-i face, să sară jos de-acolo, pînă gată stăpînul său de cinat, atunci iese și el, merge la staulul caprelor și se puse cu botul pe labe la picioarele stăpînului său.

Acum iar începe bătrîna a plănui cu fiul său cum să prăpădească pe feciorul de la capre.

— Mamă, zise lupul cel cu cap de fier, eu de frica cînelui aceluia voi fi silit să-mi iau lumea-n cap, ian fii bună numără cîte coaste mi-a rupt, cum a stat culcat pe mine! Mă lipise, mamă, de era pe-aci, pe-aci să mă nădușesc.

— Lasă, dragul mamii, că punem capăt la toate; cine a rămas în lume nerăzbunat, care a voit a trage deget cu noi? Deseară, cînd vine din cîmp, tu te bagă sub pragul ușii și cînd va trece pragul, tu trage-l de picior la tine, și-l mîncă.

Bine-Aude auzea toată vorba și o spunea stăpînului său. Seara cînd mergeau cătră casă, zice Bine-Vede.

— Uitați, colo! lupul se bagă sub pragul ușii, vrea ce vrea! Dar Greu-ca-Pămîntul zice:

— Lăsați-l numai pe brînca mea, numai îmi arătați unde s-a ascuns.

De cum au ajuns acasă și pînă au plecat iară cu caprele la pășune, Greu-ca-Pămîntul nu s-a mai mișcat de pe prag; se făcuse urmă-n prag de greu ce era! După ce plecară la pășune, zise lupul cătră mamă-sa:

— Mamă, eu nu mai intru nicăiri, că nu mai pot răbda, cînii aceștia mă omoară, mai bine mă duc cît văd cu ochii, decît să rabd eu așa caznă și ocară, apoi chiar la mine acasă.

— Nu te supăra, dragul mamii, lasă că potopim odată feciorul, apoi cînii, ori cînii mai întîi apoi feciorul; dar pe toți o dată, nu se poate. Mîne dimineață voi zice să-și lase cînii acasă, apoi tu vei face un staul țeapăn de fier, cu pari de fier și cu nuiele de fier, acolo vom închide cînii, apoi vei merge și vei mînca feciorul, iar după ce vei veni acasă, îi vom omorî cînii.

Bine-Aude auzea toată vorba, și-i spunea stăpînului său. Greu-ca-Pămîntul zice:

— Nu vă temeți, pînă mă vedeți pe mine, acum chiar și de-aceea să rămînem acasă, să ne lăsăm stăpînul singur la capre, iar de va da de ceva năcaz, să ne strige numai pe nume. Și așa făcură.

A doua zi des-de-dimineață se scoală feciorul să meargă, la capre. Bătrîna era sculată de mult. Cînd dă feciorul să strige cînii, zice baba:

— Nu mai duce după tine atîta haram de cîne, că nu am copt de unde-ți da merinde, să le împărți și lor. Lasă cînii acasă, că voi griji eu de ei. Și feciorul se-nvoi.

Cît ce plecă feciorul la capre, lupul cel cu cap de fier aduce pari de fier ca grinzile de groși și nuiele de fier ca mîna de groase, și făcu un staul și-l acoperi tot cu fier, apoi zise cătră mumă-sa, să înceluiască cînii-nlăuntru. Și-i înceluie bătrîna, încă lesne, și-i închise tot cu uși de fier, apoi lupul fugi în ruptul capului în cîmp la fecior. Cînd îl zări Bine-Vede, zise către Greu-ca-Pămîntul:

— Mă, scoală, că lupul fuge drept la stăpînul nostru, dară Greu-ca-Pămîntul dormea dus. Atunci Bine-Aude aude glasul stăpînului strigînd: „Cînișorii mei, nu mă lăsați, că mă prăpădește lupul!”

— Da scoală, somnoreo, zise Bine-Aude, n-auzi tu cum ne strigă stăpînul nostru? Iar Greu-ca-Pămîntul dormea dus pe altă lume. Cînd era aci pe-aci să se apropie lupul de fecior, Bine-Vede și Bine-Aude sar pe Greu-ca Pămîntul și-l deșteaptă.

— Dar scoală o dată, somnoreo, să ne scăpăm stăpînul din brîncile lupului!

Și se deșteptă Greu-ca-Pămîntul și numai o dată se frecă de gardul cel de fier și gardul tot ferfeniță se face, apoi o luară la fugă și ajunseră la stăpîn mai în grabă decît lupul. Și mi ți-l apucară pe bietul lup și mi ți-l hățiră și tot mii de bucățele-l făcură; de-atunci nu mai sînt lupi cu capul de fier!

Apoi merseră acasă și-apucară pe bătrînă, pe Crăiasa iadului, și-o-ntinseră și-o hățiră, pînă gîndiră că i-ar fi de-ajuns, apoi o lăsară și cînd căzu moartă din gura cînilor, se văzu ieșind din ea un fuior de fum, care se făcu muscă, și zbură spre fundul iadului. Aceea aruncă duhurile cele necurate pe astă lume, duhul lenei, al beției, al lăcomiei, al curviei, al clevetirilor și alte duhuri rele de care sînt bîntuiți oamenii cei răi.

Iar feciorul se-ntoarse cu cîni cu tot pe cale îndărăpt. Cînd ajunse la apa cea mare, scutură brîul peste ea și se făcu pod de trecură-n rai. Acolo merse la Sf. Duminecă, îi mulțămi de ajutorință și plecă, dar Greu-ca-Pămîntul nu mai vru să meargă cu el.

Dacă ajunse la Sf. Vinere, iară-i mulțămi și Bine-Aude rămase acolo; la Sf. Miercure rămase și Bine-Vede, iar în schimb pentru el își luă calul, care stătuse aci de cînd intrase mai întîi în rai, că doară prin rai nime nu umblă cu cai. Apoi merse tot pe calea care venise și ajunse acasă mai voinic de cum plecase. Și ce gîndiți cîtă vreme o fi trecut de cînd plecase dinaintea lupului cu cap de fier?

Nici o minută, că ospeciorii nici nu se așezară bine pe după mese cînd ajunse el acasă, apoi intră și el după masă și se ospătară. Eu încă fui la nunta lor, am ajutat cîte ceva; am tăiat lemne cu sapa, am cărat apa cu ciurul și-atîta mîncare și beutură am căpătat, de nici acum nu mi-i foame, iar dumnealor de n-or fi murit, mai că și azi trăiesc.