Luna și noaptea

 

Luna

Noapte, tu ești sclava neagră a veciei, iară eu
Sunt regină. De pe tronul întunericului tău,
Revărs valuri de lumină; ș-un popor întreg de stele
Furnică-n razele mele.

Fără mine, neștiută, vecinic ai fi pribegit,
Ca un ghem de întuneric dat de-a dura-n nesfârșit.
Umilită, pleacă-ți fruntea și-naintea mea te-nchină.
Noapte, sunt a ta regină.

Noaptea

Lună, tu ești sclava albă, fulg ursit în veci să meargă.
Eu, mai veche decât vremea, și decât lumea mai largă,
Neclintită-s, și nici cuget că-n cuprinsul țării mele
Furnică popor de stele.

Și de n-aș fi eu să-mbrobod fața ta-n ștergar cernit,
Dacă n-aș fi-ntunecoasă, tu în veci n-ai fi lucit.
În genunchi dar, a mea poală pleacă-te a-mi săruta,
Lună, sunt regina ta!